POT VACCINURILE PE BAZĂ DE ARN-MESAGER SĂ PROVOACE MODIFICĂRI GENETICE?

 

                                                           Foto: Ratz Attila Dreamstime.com

Terapia genică pe bază de ARN-mesager, folosită în principalele vaccinuri anti-COVID aflate pe piață, a ridicat numeroase semne de întrebare legate, printre altele, de posibilitatea modificării ADN-ului uman. Absolut toate informațiile și ghidurile1 oficiale de vaccinare ne dau asigurări că acest lucru nu se va întâmpla sub nici o formă, deoarece, susţin ele, „ARN-ul-mesager nu intră în nucleul celulei (acolo unde se află ADN-ul) și are structura și compoziția chimică diferită de ADN. Prin urmare, ARNm nu poate fi încorporat în genomul uman”. În ce măsură se justifică însă acest entuziasm și asigurările autorităților în privința terapiei genice aplicată prin intermediul vaccinului? (V.G.)

Într-un interviu2 acordat recent canalului de televiziune cipriot „Sigma”, Prof. Ioannis Ioannidis, cunoscutul epidemiolog de la Universitatea din Standford, își exprima elegant îndoiala față de procentele uriașe de siguranță, de peste 90%, pe care se presupune că le au vaccinurile anti-COVID-19. Iar acesta este numai unul dintre oamenii de ştiinţă care ridică semne de întrebare privind aceste vaccinuri.

Trecând în revistă istoria terapiei genice, vom constata că, începând cu primul deceniu al secolului nostru, s-au dezvoltat tot mai mult cercetările privind așa-zisele elemente mobile ale genomului, cunoscute şi sub denumirea de Junk ADN sau elemente transpozabile. La mamifere, ele constituie aproximativ 45 % din întregul genom. Aceste elemente sunt considerate astăzi un fel de arhitecţi ai genomului, în sensul că, prin mecanismul de „copy-paste” şi prin transpunerea replicativă, reuşesc să-şi modifice poziţia în cromozom, şi chiar să introducă noi fragmente de ADN în genom3.

La om, elementele transpozabile active sunt retroelementele: elemente transpozabile ARN numite „LINE-1” (Long Interspersed Nuclear Elements, „elemente nucleare intercalate lungi”) sau „L1”. Deşi constituie aproximativ 17% din genomul uman, ele exercită un rol esenţial în remodelarea genomului, în procesele epigenetice, dar şi în apariţia cancerului4, 5, 6, a bolilor autoimune7 şi a altor afecţiuni, precum schizofrenia. De pildă, în apariţia cancerului hepatic de sorginte virală, factorul LINE-1 joacă un rol determinant8.

O observaţie importantă este aceea că proteinele codificate de LINE-1 – ORF1 şi ORF29 – sunt supra-exprimate în mai multe cancere10, 11, în boli precum autismul12 şi schizofrenia, dar şi la persoanele expuse mai mult stresului oxidativ. Există, desigur şi mecanisme de control al LINE-1, care împiedică, la majoritatea oamenilor, mutaţiile cancerigene13, 14, 15. Dar există deopotrivă şi mecanisme ‒ cum sunt intoxicaţiile cu metale grele sau cu xenobiotice ‒ care induc o activitate patologică a acestor elemente transpozabile16.

Impactul genetic al virusului SARS CoV-2

În privinţa infectării cu SARS CoV-2, lucrurile sunt destul de clare. Un studiu publicat la sfârşitul anului trecut demonstra faptul că materialul genetic al virusului poate ajunge să fie inserat în ADN-ul uman, chiar şi în lipsa enzimei revers transcriptaza, care, în general, face posibilă transcrierea în ADN-ul uman a ARN-ului viral17.

„Eroul” mutaţiilor genetice pe care le poate produce virusul SARS CoV-2 nu este altul decât LINE-1, adică unitatea genetică de comandă a modificărilor genomice. Se pare că însuşi virusul poate creşte activitatea acestui element transpozabil, demonstrează studiul, favorizând astfel transcrierea ARN-ului viral şi pătrunderea în nucleu, unde are cale liberă adiţionării la ADN-ul uman. Aceasta ar explica, potrivit cercetătorilor, faptul că, la distanţă destul de mare de o infecţie şi chiar de o vindecare a bolii, ARN-ul virusului mai poate fi depistat, deşi infecţii nu au mai existat între timp.

Din nefericire, după cum se va putea constata, pe căile unor mecanisme celulare asemănătoare, şi ARN-ul vaccinului anti-COVID poate ajunge în genom. În principiu, publicul larg şi chiar personalul medical ştiu prea puţin despre evoluţia terapiei genice în ultimele decenii, fapt care face ca lucrurile să pară foarte confuze atunci când se vorbeşte despre posibilitatea ca un ARN injectat în corpul uman să producă o mutaţie genetică. În esenţă însă, în cele mai multe cazuri, terapia genică chiar asta urmăreşte: inserţia unei noi gene în genom, fiind o preocupare mai veche a cercetătorilor ce doresc vindecarea diferitelor boli prin intermediul acestei metode. Există deja o întreagă literatură pe această temă, demersurile debutând încă din anii ʼ90, când se anticipa chiar folosirea unor virusuri sintetice şi a unor produşi lipidici, lipozomali, ca vehicule pentru penetrarea celulei ‒ aşadar, nimic extraordinar în vaccinul actual, după 25 de ani de cercetări în această direcţie18.

De asemenea, folosirea ARN-ului în acest scop este cât se poate de cunoscută în mediile de specialitate19, 20. De pildă, se vorbeşte mult despre faptul că un retrovirus, precum HIV-ul, se poate insera în ADN-ul celulei-gazdă, însă se are mai puţin în vedere că şi un virus ARN poate face acelaşi lucru21, 22. Metoda presupunea, într-o primă fază, folosirea ca vehicule pentru penetrarea nucleului şi inserarea în cromozom a sistemelor „Sleeping Beauty” şi „piggyBac”23, care sunt vectori hibrizi de transfer de gene, utilizați în terapiile genice.

La începutul anului 2010 însă, se experimenta deja integrarea în genom a materialului genetic al unui adenovirus, cu ajutorul vectorului retrotranspozabil LINE-1. Aceasta, pentru că se ştia deja că acest element genetic poate sluji ca vehicul pentru transportul unui ARN străin în nucleu, în propriul genom24. Experimentul reuşeşte25. Vaccinul anti-COVID Astra Zeneca, de pildă, foloseşte chiar un adenovirus pentru a transmite informaţia genetică necesară generării anticorpilor la proteina spike.

Pe de altă parte, în esenţă, discuţia privind posibilitatea apariţiei unor mutaţii genetice se rezumă la afirmarea faptului că degradarea ARNm-ului se produce imediat după ce a fost citit de ribozomi. Potrivit literaturii de specialitate însă, există mecanisme care reglează timpul de citire și degradare a ARN-ului26. Dar, în studiile de până în anul 2019, mecanismul de degradare ‒ adică ce anume determină degradarea ARN-ului și ce o blochează ‒ nu era încă deplin înțeles27. Pe site-ul fundaţiei GAVI a lui Bill Gates se afirmă că acest timp este de 72 de ore, dar, practic, nu ştie nimeni răspunsul la această necunoscută28. Afirmaţia rămâne astfel la nivelul unui optimism nejustificat sau neverificat ştiinţific.

Aşadar, pentru a face improbabilă mutaţia genetică produsă de mARN-ul introdus în corpul uman prin vaccinare, ar trebui să fie îndeplinite cel puţin două condiţii:

1. Timpul de viaţă al acestui mARN să fie suficient de scurt pentru a se reduce la maxim probabilitatea copierii sale către de proteinele ORF1 şi ORF2, exprimate de LINE-1.

2. Activitatea elementului retrotranspozabil LINE-1 să fie scăzută, ceea ce iarăşi ar reduce mult probabilitatea acestei copieri a mARN-ului proteinei skipe. În nici unul dintre cazuri însă, indiferent de condiţii, această probabilitate nu poate fi zero, aceasta fiind o observaţie extrem de important de reţinut.

Aşadar, în caz contrar, adică în condiţiile în care mARN-ul proteinei spike ar rezista mai mult până la dizolvare, iar activitatea lui LINE-1 ar fi crescută, ar putea fi foarte mare probabilitatea – căci despre probabilitate este vorba – ca acest ARN să pătrundă în nucleu pentru a se adiţiona ADN-ului nostru.

Cauze ale vulnerabilității genetice

Având în vedere aceste lucruri, ce ar putea să împiedice inserţia mARN-ului injectat prin vaccin în ADN-ul uman? Care este probabilitatea copierii mARN-ului străin în genom, prin transformarea lui într-o secvenţă ADN, cu ajutorul elementului transpozabil LINE-1? Răspunsul este dat de gradul de activare a acestui element, care, la rândul lui, depinde de stresul oxidativ29, de infecţii, intoxicaţii30 şi de alţi factori de activare a acestui element mobil. Aşadar, dacă infecţia cu ARN-ul străin, produsă prin intermediul vaccinului sau al unei infecţii cu un virus ARN, are loc în perioada în care elementul retrotranspozabil LINE-1 este activat, probabilitatea ca acesta să fie copiat şi introdus în genom pentru a fi adiţionat propriului nostru ADN devine foarte mare. Aceasta, mai ales în condiţiile în care însuşi mARN-ul respectiv este capabil să rămână mai mult în citoplasmă până va fi distrus.

Care va fi efectul pătrunderii ARN-ului străin în materialul nostru genetic? Desigur, consecinţele nu pot fi ușor anticipate. Dar, de pildă, în cazul vaccinurilor anti-COVID pe bază de mesager ARN, producerea ulterioară de proteină spike va conduce, cel mai probabil, la o boală autoimună, atâta timp cât anticorpii neutralizanți anti-proteina spike deja s-au produs prin infecţia iniţială.

Esenţial rămâne însă faptul că noul vaccin anti-proteina spike inaugurează, la scară largă, o nouă epocă a terapiilor bazate pe inginerii genetice, care vor determina alterarea materialului genetic uman. Cum ne putem apăra?

Autor: Dr. Bioetician Virgiliu Gheorghe

Sursa: Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Martie 2021

„TREZVIA NE DUCE MAI APROAPE DE DUMNEZEU”

 

Starețul Antim de la Schitul Măgureanu

Un cuvânt despre curajul duhovnicesc de a ne pune nădejdea şi viaţa în mâinile Domnului. Cum să facem aceasta ne spune Starețul Antim ‒ şi chiar mai mult: ne arată cât de aproape putem fi de Domnul, doar urmând regulile simple ale vieţii duhovniceşti şi ale rugăciunii. Iar aceasta, prin smerita cugetare, înfrânare şi osteneală şi, mai mult decât toate, prin atenţia ca putere trezvitoare, ce întăreşte lucrarea curăţitoare a minţii, păzeşte inima şi urmăreşte unirea minţii, în tot locul şi în toată vremea, cu dulcele nume al Domnului nostru Iisus Hristos. (G.F.)

 

– Părinte Antim, trăim vremuri de mare confuzie duhovnicească, în care noi, creștinii, nu mai știm ce trebuie făcut. Care credeți că este principala noastră problemă în această perioadă și cum am putea să o depășim?

– Frica. Frica este cea mai mare provocare a creștinilor vremurilor noastre, pentru că nu mai trăim creștinește. Suntem complet debusolați și nu mai înțelegem care este rostul, menirea noastră aici, pe pământ. Știți, omul trebuie să știe de unde vine și unde se duce: vine de la Dumnezeu și trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Aceasta este lucrarea sa pe pământ. Dar astăzi, iată, în tot ceea ce se întâmplă acum, frica predomină în viața noastră, pentru că omul nu mai crede în Dumnezeu, nu mai ascultă de poruncile Lui, nu mai are o legătură cu Creatorul său. Mai ales în aceste vremuri de tulburare din pricina Covid-ului, am văzut cum frica i-a încolțit pe foarte mulți din frații noștri. Sunt unii care n-au mai ieșit din casă din luna martie. Și, atunci când vrei să iei legătura cu dânșii, îți spun în față că ei nu se mai întâlnesc cu nimeni, pentru că se tem. Sunt mulți care nu mai vor nici să se spovedească în această perioadă, sunt mulți care nu mai participă la Dumnezeiasca Liturghie ‒ doar se uită la slujbele de la televizor, pentru că așa le-am spus noi că este bine.

Deci, iată, frica aceasta i-a încolțit pe foarte mulți dintre semenii noștri. Dar de unde vine frica? Este o întrebare pe care cu toții trebuie să ne-o punem. Sigur, teologic putem să găsim mai multe rădăcini ale fricii: există o frică ce vine din păcat, și aceasta aduce cea mai mare tulburare în sufletul omului. Pentru că, atunci când Adam păcătu­iește, pierde comuniunea cu Dumnezeu. „Unde ești, Adame?” sunt cuvintele pe care le rostește Dumnezeu „în răcoarea serii”, cum ni se spune în Sfânta Scriptură, iar Adam nu răspunde decât atât: „M-am ascuns, Doamne, că sunt gol și m‑am temut”.

Așadar, starea aceasta de frică este starea prin care diavolul se manifestă cel mai mult în viața omului contemporan. Însă noi, creștinii, nu putem să stăm sub acest imperiu al fricii, pentru că nu este starea normală a omului aflat în comuniune cu Dumnezeu, ci este starea omului căzut. Sigur, există și starea de frică ce pleacă dintr-un instinct de conservare. Mai există și frica ce vine de la Dumnezeu și care, potrivit Sfinților Părinți, este „începutul înțelepciunii”. Dar nu de frica aceasta vorbim noi astăzi, de „începutul înțelepciunii” noastre, ci vorbim de acea frică păcătoasă, care este atât de vie în sufletul nostru, încât omul se îndepărtează de Dumnezeu prin păcat. Aceasta predomină în viața multora dintre frații noștri în aceste vremuri.

Omul, ca să poată ajunge să scape de aceste stări de frică, în primul rând trebuie să înțeleagă că trebuie să fie într-o permanentă legătură cu Dumnezeu, într-o permanentă comuniune cu El. Sfântul Antonie cel Mare le spunea ucenicilor săi: „Eu am ajuns să nu mă mai tem de Dumnezeu, pentru că-L iubesc, iar dragostea alungă frica”. Adevărata stare a omului este aceea de a fi în legătură cu Dumnezeu și, când omul se pune în legătură cu Dumnezeu, nu face altceva decât să intre cu adevărat pe coordonatele vieții sale: să știe de unde vine și unde se duce. Altfel, nu vedem nimic bun pentru dânsul.

Raiul nu trebuie să-l privim ca pe un loc anume, acolo unde era dintru început. În primul rând, trebuie să privim Raiul ca pe o stare duhovnicească, în care omul trebuie să înceapă să locuiască. Or, acest Rai începem să-l clădim în noi, în sufletele noastre, și după aceea îl împrăștiem și în jurul nostru. Raiul cu adevărat este starea noastră de împreună-comuniune cu Dumnezeu. Dar ea începe de aici, de pe pământ. De aceea, toată lucrarea lăuntrică a omului nu este altceva decât o sădire de Rai în sufletul nostru. Prin fiecare faptă, prin fiecare gest, prin fiecare cuvânt nu facem decât să lucrăm la acest lucru. După cum și iadul este la fel: o stare care se sădește în sufletul nostru și, de aici, începe să se răsfrângă și în exterior. Este câte un om în preajma căruia te simți foarte bine, foarte liniștit, dar mai este și câte unul în preajma căruia simți cu adevărat că este un purtător al iadului – prin ceea ce face, prin ceea ce gândește, prin ceea ce vorbește. Și cu un iad mai mic de la semenul nostru și cu un iad mai mare de la noi se face un iad și mai mare. Din păcate, cam asta lucrăm noi aici, pe pământ.

„Ieșiți din lume și vă osebiți, zice Domnul”

– Părintele Arsenie Papacioc spunea: „Reco­mand o stare de prezență continuă în relația cu Dum­nezeu”. Cum să ajungem la această stare, dacă mintea noastră este perma­nent împrăștiată din pricina grijilor lumii?

– Starea de comuniune a omului cu Dumnezeu se realizează în primul și în primul rând prin rugăciune. Rugăciunea este cea care ni-L aduce pe Dumnezeu în sufletul nostru. Și noi trebuie să ajungem la această stare de rugăciune neîncetată, pentru că numai atunci Îl avem pe Dumnezeu în sufletul nostru și numai așa diavolul nu se mai poate amesteca în interiorul nostru. Căci lupta noastră, cum ne învață Sfinții Părinți, trebuie să fie cu diavolul, deci în afara sufletului nostru. Or noi, prin păcat, nu facem altceva decât să-l băgăm pe diavol înlăuntrul nostru.

Gândiți-vă la o cetate la care, atunci când dușmanul este dincolo de ziduri, te pui pe metereze, așezi o strajă puternică și începi să lupți cu adevărat, iar dacă porțile sunt închise și toată strategia de război este bine pusă la punct, nu este nici un pericol ca vrăjmașul să-ți pătrundă în interiorul cetății. Pe când, dacă ai deschis porțile larg și n-ai făcut altceva decât să fii neglijent, atunci, sigur, dușmanul pătrunde în cetate și începe să o stăpânească. Aceasta este imaginea sufletului nostru ‒ o cetate pentru care se luptă și Mântuitorul Iisus Hristos s-o dobândească, dar se luptă și satana, prin toate gândurile rele, prin tot ceea ce mișună în mintea noastră. De aceea, noi, când începem să ne rugăm, nu facem altceva decât să-l scoatem pe dușmanul sufletelor noastre în afara noastră. De ce? Pentru că nu mai are loc în mintea noastră! Și de aceea pomenirea numelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin Rugăciunea inimii, în special, este adevărata lucrare pe care fiecare creștin trebuie să o facă. Ba, mai mult decât atât, spune Sfântul Ioan Scărarul că niciodată, absolut nimeni nu și-a sfințit viața fără să dobândească Rugăciunea inimii.

Dacă creștinii ar înțelege lucrul acesta, aceasta le-ar fi și lucrarea. Și aceasta ar trebui să fie preocuparea nu de fiecare zi, ci de fiecare clipă a vieții noastre: să dobândim cu adevărat darul Rugăciunii. Pentru că numai prin darul Rugăciunii putem să-l ținem pe diavol în afara sufletului nostru. Este lucrarea de căpetenie pe care noi trebuie să o săvârșim. Astfel, mintea omului se schimbă și se întoarce către Dumnezeu și, întorcându-se către Dumnezeu, se umple și mai mult de această lucrare. Deci nu mai viețuim ca niște vrăjmași ai lui Dumnezeu, ci începem să viețuim ca niște oameni supuși Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

– Și cum putem să dobândim trezvia în ziua de astăzi noi, creștinii din mijlocul cetății, mulți cu familii și copii, ancorați în problemele de la serviciu?

– E poate cel mai greu lucru, dar nu imposibil. Nu este imposibil să dobândim trezvia și Rugăciunea, pentru că, vedeți, atât cât omul se sârguiește, Dumnezeu nu-l lasă fără de răspuns în lucrarea sa. Omul trebuie să pună voință și, punând voință, Dumnezeu atunci începe să pună și El harul Său, care cu adevărat ajunge să ne transforme în interiorul nostru. Să știți că eu am cunoscut în lume creștini care au dobândit darul Rugăciunii inimii. Este într-adevăr greu, dar, atunci când vrei cu adevărat, Dumnezeu îți dă și acest dar – pentru că este un dar. Și fie că îl dobândesc la începutul drumului, cum spune același Ioan Scărarul, fie că îl dobândesc la mijlocul drumului, fie că îl dobândesc chiar pe patul de moarte, darul acesta îl dă Dumnezeu tocmai pentru sfințirea vieții noastre.

Tot ceea ce înseamnă însă lucrarea noastră aici, pe pământ, trebuie să fie într-adevăr o stare de trezvie, o stare de luare-aminte, o stare de verificare permanentă: ce se întâmplă în viața noastră? Și asta poți s-o faci și la birou ‒ sigur, nu ca atunci când stai în mijlocul pustiei. Nu întâmplător marii trăitori s-au dus în pustie. Dar dacă noi nu putem să realizăm lucrul acesta, să nu deznădăjduim, căci, pe lângă datoria noastră de a ne ruga cât mai mult, mai avem și alte mijloace de îmbunătățire a vieții duhovnicești. Nu trebuie să ne oprim doar la rugăciune. N-ai putut să te rogi atât de mult pentru că ești într-o funcție publică, și acolo vin oameni cu care trebuie să stai de vorbă? Atunci, sigur că poți să te rogi mai mult când ai ajuns acasă, pe timpul nopții. Sau poți să faci în așa măsură, încât să lucrezi celelalte fapte bune prin care să-ți dobândești mântuirea. De pildă, Sfântului Antonie cel Mare i S-a arătat odată în vedenie Mântuitorul Iisus Hristos și i-a spus că există cineva în cetatea Alexandriei mai mare ca dânsul. Și s-a dus bătrânul, din pustia lui, să vadă ce lucrare săvârșește omul acela. Și știm bine că săvârșea un lucru cât se poate de simplu: muncea ca orice om, dar, din tot ceea ce câștiga, știa să facă parte și lui Dumnezeu, adică Bisericii, și săracilor, și oprea puțin pentru nevoile sale. Și încheie omul acesta: „Nu știu să fi făcut altceva mai bun decât atât!”.

Cu toate acestea, iată, Dumnezeu, întru smerirea Sfântului Antonie cel Mare, i-a descoperit una din căile prin care creștinii se pot mântui. De aceea, milostenia, pe lângă rugăciune, are un mare rol în viața creștină, ca și toate celelalte lucruri: postul, asceza, înfrânarea ‒ și, mai ales, lupta cu păcatul. Când Sfântul Apostol ne învață: „Ieșiți din lume și vă osebiți, zice Domnul” cf. II Corinteni 6:17, nu înseamnă să ne luăm lumea în cap și să ne ducem în pustie, ci înseamnă să ieșim din duhul păcătos al lumii. Un creștin trebuie să se tot retragă din această lume și să‑și facă acel Rai despre care vorbeam și care înseamnă, de fapt, starea de mântuire a sufletului său.

„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

– Și cum putem rupe legăturile cu lumea, care ne trage atât de mult înspre ea?

– Păi, simplu. Atunci când, de pildă, lumea te invită la o petrecere, stai bine și te gândești: ce câștigi tu de la acea petrecere? Și poți ușor să depășești această stare și să mai tai din elanul acesta de a fi o persoană atât de sociabilă. Sau atunci când, de pildă, te-ai dus la birou și ești tentat să bei două cafele de dimineață, pentru că zici: „Nu m-am trezit prea bine” ‒ în loc de două cafele, bea numai una! Așa se învinge orice patimă și așa se scot lucrurile acestea rele. Sunt multe de genul acesta, pe care noi le putem lucra foarte simplu. Dar faptul că nu suntem suficient de atenți, că nu punem mult preț pe lucra­rea celor duhovnicești ne face să renunțăm de multe ori la luptă și să considerăm că tot ce zboară se și mănâncă, cum zice românul. Ei, nu tot ce zboară se mănâncă, de aceea, lucrurile trebuie triate.

Aceasta, până la urmă, este starea de trezvie duhovnicească a unui mirean în mijlocul lumii: să trieze permanent lucrurile. Și cum le triază? Prin acest permanent semn de întrebare: „E bine ce am făcut? E bine ce am gândit? E bine ce am vorbit?”. Și atunci conștiința, glasul lui Dumnezeu din om, începe să „puncteze”. E adevărat, în prima fază, poate te-ai lăsat tentat să faci un lucru, dar atunci când ți-ai pus și a doua oară și a treia oară acest semn de întrebare: „E bine să mă duc la acea petrecere? E bine să ies azi în oraș cu prietenii?”, atunci vei găsi, iată, un răspuns potrivit pentru tot ceea ce te frământă în interior. Problema mare este că noi am pus armele jos și nu mai luptăm deloc. Asta este marea problemă a creștinilor de astăzi, că ei cred că se pot mântui fără nici un fel de luptă. Fără luptă nu se mântuiește nimeni.

– Ați recomandat Rugăciunea inimii. Ce sfaturi concrete le dați creștinilor care doresc să practice această Rugăciune?

– Eu le spun mereu: orice creștin trebuie să aibă un program de rugăciune. Și asta include, pentru un om în lume, fie rugăciunile de dimineață și de seară, fie un acatist sau un paraclis ‒ și metanii, desigur. Dar, în afară de aceasta, poți face mai mult. Spre exemplu, te-ai sculat dimineața cu o oră mai devreme decât cel care nu se roagă. Creștinul trebuie să se trezească cu cel puțin o oră mai devreme decât cel care nu crede în Dumnezeu, ca să-și facă programul de rugăciune. După ce-ai citit paraclisul sau acatistul respectiv, este bine să te pui fie în genunchi, fie pe scaun sau chiar în picioare și să începi să rostești Rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Măcar zece minute, un sfert de oră… Apoi, ducându-te la lucru, în mașină, pe drum și după aceea, când ai intrat în programul zilnic, să rostești în continuare Rugăciu­nea. Când ai constatat că ți-a zburat mintea, încearcă s-o aduci înapoi și să reiei firul Rugăciunii. Și seara, de asemenea: ți-ai făcut rugăciunile de seară ‒ înainte de-a te culca, pune-te iarăși în genunchi, pe scaun sau în picioare și începe iarăși să rostești Rugăciunea inimii zece minute, un sfert de oră ‒ și, desigur, până adormi, ca diavolul să nu aibă pe unde să se strecoare, cu vise care tulbură și care-l neliniștesc pe creștin.

– Care sunt roadele Rugăciunii inimii, referindu-vă concret la cei pe care i-ați cunoscut și au dobândit această Rugăciune?

– Cel mai mare rod al Rugăciunii este că ea curățește inima de păcat. De fapt, acesta este și sensul Rugăciunii noastre. Noi nu ne rugăm ca să dobândim altceva decât curățirea noastră de păcat. Și, atunci când omul se curățește de păcat, începe cu adevărat să dobândeas­că darul Duhului Sfânt. Nu există dar al Duhului Sfânt într-un om păcătos, într-un om care nu este curățit de păcat. Imaginați-vă că într-un vas în care ai pus tot felul de bolovani, de pietre, de mizerie, mai torni și apă și vrei să fie și curată, ca să poți bea liniștit. Nu se poate lucrul acesta. Ci, atunci când vrei cu adevărat ca vasul să fie curat, nu faci altceva decât să scoți totul din el, să speli vasul, să-l cureți foarte bine și atunci, desigur, apa turnată în vasul acela va fi curată și bună. Acesta este și harul Duhului Sfânt într-un om, în vasul acesta care e trupul nostru. Și sigur că, împreună cu trupul, și sufletul trebuie să lupte să se sfințească. Prin rugăciune nu se sfințește numai trupul sau numai sufletul, ci omul întreg, trup și suflet. Acesta este marele dar pe care ni-l dă Rugăciunea.

În viața concretă, sigur, am întâlnit oameni de genul acesta. Mai zilele trecute a murit unul dintre deținuții politici și mi-am adus aminte că omul acesta avea darul Rugăciunii inimii. Prima dată când am discutat cu dânsul, i-am zis: „Dumitale ai darul Rugăciunii!”. Și n-a vrut să-mi recunoască. A doua oară, de asemenea, nu a vrut să-mi recunoască. Abia a treia oară a zis: „Da. Și aceasta a fost salvarea mea în închisoare”. Prin faptul că a dobândit darul Rugăciunii inimii, Dumnezeu i-a dat puterea să treacă peste toate acele încercări, care n-au fost puține în viața respectivului mărturisitor. Dar m-a întrebat: „De unde știți?”. Și atunci i-am spus: „Am învățat de la Părinții pe care i-am cunoscut în mănăstire, marii rugători ai Rugăciunii inimii, și teoretic știu”. Practica e însă a Rugăciunii, și darul e de la Dumnezeu. Pentru că este vorba de dobândirea unui dar pe care Dumnezeu poate să ți-l pună, poate să nu ți-l pună. Și știe El ce ne este de folos la mântuirea sufletului. De aceea, sunt mulți care l-au dobândit, eu am văzut destui creștini.

Aveam, de pildă, doi frați la Bicaz, când eram călugăr la Tarcău, care du­ceau o viață foarte simplă. Erau căsătoriți, am spune noi, numai așa, de fațadă, cu două verișoare, și trăiau ca frații și surorile. Aveau două căsuțe identice, ca din povești, și toată lucrarea lor era asemenea celei despre care am vorbit legat de Sfântul Antonie cel Mare. Lucrau la piatra de var și, acolo lucrând, toată ziua se rugau. Nu-i auzeai vorbind nimic, de dimineață până seara. Se duceau la biserică în fiecare duminică sau sărbătoare. Făceau milostenie și la biserici, și la săraci, cât puteau, și toată ziua nu făceau decât să rostească Rugăciunea inimii. Eu am învățat mai multe de la acești doi creștini – mi-aduc aminte de ei ca astăzi, și-i port în sufletul și-n rugă­ciunile mele – decât de la Părinții pe care-i aveam în mănăstire. Și sunt mulți ca ei. Depinde ce vrei să faci în viața ta.

 (…)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Februarie 2021

Sursa: familiaortodoxa.ro

Acesta este conducătorul religios care îl va încorona pe anticrist?

 

Nu mai înțeleg nimic din lumea asta. Toate sunt cu susul în jos!

    Sursa: YOUTUBE 

DUHOVNICUL

 

Străzile încremenite de frigul iernii tresar ușor, buimăcite de neașteptata lui prezență, deși pașii lui bătrâni aproape că nu se mai aud, de la o vreme. Parcă nici nu mai atinge pământul când trece peste el, atât de ușor i-a devenit umbletul. Însă trecerea lui susură ușor în bătaia reverendei și străzile se trezesc. După o clipă în care își dezgheață scurt amintirile, își dau seama cine este. Îl știu de mult timp. De ani de zile bate același drum, cu reverenda fâlfâind în adierea umbletului lui drept, cu buzele șopotind neîncetat rugăciuni, sau poate frânturi de gânduri, căci gândurile lui au ajuns, fără să-și dea seama, rugăciuni, cu privirea uneori pierdută dincolo de lume, alteori cercetătoare, căutând în jur rosturi lumești și semne ale trecerii timpului care îi bucură inima. (A.M.)

De ani de zile, calcă domol, cu pas măsurat, același drum. Către biserică. Invariabil, către Domnul lui, Căruia Îi slujește din tinerețile sale. Doar că, în fiecare anotimp, trecerea lui este tot mai matinală. De parcă s-ar grăbi, din ce în ce mai nerăbdător, mai plin de dor, la întâlnirea cu Stăpânul său. Pentru că de atât de multă vreme povestesc împreună în rugăciune necazurile fiilor duhovnicești, de atâta timp chibzuiesc amândoi cum să rânduiască drumurile celor care-și caută adăpost sub epitrahilul său, încât nu mai are astâmpăr decât în preajma Lui. Și iarăși se pune pe cale către biserică, cu gândul la întâlnirea cu Stăpânul, purtând cu el, pe drumul lui, toate drumurile celor pentru care avea să dea socoteală la Judecată. Un om, ducând poverile lui și poverile altora, mergând la întâlnirea cu un Om și Dumnezeu, Care putea să le ridice și să le țintuiască pe cruce în trei piroane, sub o cunună de spini…

Ajuns în fața bisericii, se însemnează cu semnul sfintei cruci, larg, peste întreaga lui ființă, cu ochii cercetând Lumina nevăzută din cerurile încă întunecate ale dimineții de iarnă, apoi se ploconește adânc, către pământul care așteaptă răbdător să-l primească. Privindu-i închinăciunea, înțelegi deplin taina vieții noastre întregi: un zbor și o frângere. Un zbor, atunci când te înalță către Lumina nevăzută; o frângere, atunci când te întoarce în lume, când te rupe către pământ. Viață de om… zbor către în sus, chemând numele Domnului: „Cercetează, Stăpâne, pe nevrednicul robul tău, și-l fă vrednic să calce pragul casei Tale!”, și frângere către țărână, cu șoapta: „Rabdă, pământule, rabdă! Ca mâine vin…”.

„Un amestec de tămâie și mir, de gânduri curățite de har…”

Scoate dintre faldurile reverendei, ca din sânul propriei ființe, o cheie veche și mare. O privește gânditor. Când era tânăr și lipsit de experiența de astăzi, dar și de văpaia rugăciunii aprinsă în ore și ore de veghe, își dorea să fi avut o cheie ca asta, doar că potrivită pe măsura inimii fiilor lui duhovnicești. Să o răsucească, uite-așa, ușor, cum o răsucește pe asta și, hop!, să poată intra în tainițele care ascundeau răspunsurile la întrebările lor. Zâmbi, ușor amuzat de nerăbdarea tinereților sale. Voia să-i ajute atunci și acolo, să le dea răspunsuri pe loc.

Dintotdeauna iubise oamenii, iar chinul întrebărilor lor fără răspuns imediat îl secătuia de vlagă. În timp, a înțeles că răspunsurile sunt tot în ei, doar că au nevoie de tumult să iasă la suprafață. Dar, până să priceapă atâta lucru, a petrecut multe ore în rugăciuni și cugetări, a lipsit de somn multe nopți cu propriile tumulturi, în care i se părea că Stăpânul nu-l aude și nu-i dă răspuns. Și mai tare se canonea, crezând că, pentru nevrednicia lui, Stăpânul tace. Târziu, încoace, când tâmplele au început a-i albi, a priceput că avea nevoie de aceste trudiri ca să devină duhovnic și că Stăpânul îl și auzea, îl și iubea și-i dăduse deja răspunsul: îl ajuta să devină duhovnic, lucra împreună cu el la devenirea lui. Făurea, forjând, o călăuză pentru sutele de suflete care orbecăiau în căutarea unui drum către Împărăție și, mai pe urmă, un împreună-lucrător la făurirea altor călăuze, la zidirea sufletească a altor duhovnici.

Intrând în biserică, se lasă o clipă cuprins de mirosul atât de familiar: un amestec de tămâie și mir, de gânduri curățite de har, de crini, de aduceri-aminte ale istoriei sfinte rostită din Scripturi, de deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Așa mirosea chilia duhovnicului lui. A cer. A biserică și-a cer. Câte lacrimi nu vărsase el pe podeaua veche de lemn a Bătrânului! De multe ori uita că se află îngenuncheat pe dușumeaua tocită de metanii mari, la spovadă, în fața duhovnicului său. I se părea că, în sfârșit, a ajuns la picioarele Stăpânului. Și, când cu bucurie, când cu durere, se apuca să povestească încercările lui de doctor de suflete. Și plângea, și râdea, și alteori tăcea ceasuri întregi, părându-i-se că vorbește, ba chiar că primește răspunsuri la vorbele lui nerostite… Iar la sfârșit, se slobozea de toate poverile. Și atât de ușor i se părea trupul după ce-și ridica Bătrânul mâinile cu miros de cer de pe creștetul său, încât se temea să nu zboare, așa, deodată, pe nepusă masă, în sus, spre Stăpânul.

Iar când reintra în timp, de multe ori nu lua seama că afară s-a lăsat întunericul peste lume. Poate și din cauză că mai mereu rămâneau până în zorii următoarei zile toți trei pe băncuța din pridvorul chiliei: el, Bătrânul și Stăpânul cel nevăzut, la o spovadă după spovadă, cum glumea deseori Bătrânul, amestecați cu țârăit subțire de greieri și miros de cimbrișor și cetină. Așa crescuse el și devenise duhovnic: într-un pridvor de chilie a unui Bătrân cu inimă de mamă, care cânta răbdarea și nu se sfia de vecinătatea morții, în afara timpului și spațiului… În veșnicie, biserica timpului. Și de acolo era slobozit în lumea din care plecase, de fiecare dată, fără să-și dea seama, mai duhovnic decât venise, purtând mereu o nouă bucățică din cerul chiliei.

Și, uite-așa, după zeci și sute de drumuri făcute în munte, biserica lui devenise chilia Bătrânului. Mirosea la fel, primea în ea aceleași lacrimi și râsete și vorbe nerostite, și plecări de genunchi, și bateri în piept, și povești despre nevrednicie și neputință, și duhovnici tineri care plecau, fără să știe, mai duhovnici decât veniseră.

„Va lua foc în mâinile lui bătrâne și nu se va arde”

Pornește agale spre altar, cu pas cumpănit, pe ultima bucată a drumului său. Se salută cu închinăciuni smerite, plecate până la pământ, cu sfinții zugrăviți în icoanele de pe pereți, martori fără grai la toate torsionările lui lăuntrice, la căderile și ridicările lui. Se privește ochi în ochi cu ei, adânc, nerostit, și el știe că ei îl așteptau, iar ei știu că el îi purtase în rugăciunile lui și afară din biserică, acolo, în lumea lui. De câte ori nu le încredințase inima lui, nopțile lui, neliniștile lui, viețile fiilor lui duhovnicești? De multe ori, așa, într-o doară, pe la colțul ochiului, i se păruse că sunt vii, că-l privesc cu ochi de oameni, nu cu ochi de icoane. Tovarășii lui de drum, prietenii lui buni, la care-și plânge rătăcirile și-și strigă izbânzile, cu timp și fără timp. „Uite-l pe sfântul cutare, ocrotitorul cutărui fiu duhovnicesc! Oare o fi găsit bani să-și ducă fiul să-l opereze? L-ai ajutat, așa cum mi-ai promis, sfinte cutare? Aaa, uite-l și pe Sfântul Gheorghe! Sfânt militar! Să nu uiți, Sfinte Gheorghe, de săraca sora cutare. Să biruiești pentru ea mâine, la tribunal! Sărut-mâna, măicuță Teodora! Uite cum stai singură în peștera ta! Să-i mângâi, măicuță, singurătatea surorii Maria! Tare mai e singură și fără ajutor!”.

Și, uite-așa, cu gânduri-rugăciuni pe buze și în inimă, poposește în fața Sfântului Altar, locul în care, în taină, se pogoară tot cerul la Epicleză, adăpostul lui și-al celor împreună cu el. În spatele dverei îl așteaptă Hristos cel răstignit, să-L atingă, să-L cuprindă în palmele lui, care au îmbătrânit cuprinzându-L, să-L frângă, așa cum Îl frânsese de atâtea alte ori… Îl știa acolo, mereu acolo. Îi simțea privirea de dincolo de dveră. Privirea aceea care uneori îi topea inima, alteori îi îngheța sângele, adunându-i gândurile risipite aiurea în timpul Liturghiei. Stăpânul și Domnul lui, căruia Îi adusese jertfă viața lui întreagă. Cel care-i fusese Tată atunci când, din prea tinere tinereți, greșise; Duhovnic nevăzut atunci când spovedise nevoi grele, de duhovnic; Frate, atunci când Îl purta în Joia Mare pe umeri; Prunc fără prihană când Îl așeza în ieslea de la proscomidiar; Nădejde, când Îl strângea la piept spre Mormântul de pe Sfânta Masă; Viață, când îngenunchea la picioarele Lui la Epicleză; Biruință, când își chema fiii să ia lumină… El, Cel care reușise să fie tot în toate ale vieții lui, îl aștepta pe el, nevrednicul, să-L atingă, să-L frângă, să-L dăruiască fiilor și fiicelor lui.

E capătul drumului: Hristos cel răstignit. Îndată va păși dicolo de dveră și timpul va ieși din ritmul lumii și va intra în ritmul cerului. Iar spațiul se va sfinți, umplându-se de veșnicia ritmului ceresc. Iar el, duhovnicul, va lua foc în mâinile lui bătrâne și nu se va arde. Iar cu focul acela va spăla toate păcatele fiilor și fiicelor lui. Și va atinge cu buzele cerul, și nu se va topi. Iar buzele acelea pline de cer vor rosti numele acestora, ca să fie scriși în Cartea Vieții. Și va lua în brațe pe Cel răstignit pentru păcatele lumii, și-L va purta la pieptul lui bătrân, ca pe cele mai de preț odoare, spre mormânt. Și, dacă s-ar întâmpa, Doamne ferește!, vreo prigoană, și vreun nesfânt ar cere de la el Sfintele Taine, pe Hristos cel coborât de pe cruce, pe care Îl poartă la inima lui, nu L-ar da. Ci ar oferi inima lui în schimbul sfintelor. Viața lui, pentru discul și potirul pe care le poartă în mâini. Iar în drumul lor spre pristolnic, Îi va povesti, printre lacrimi, iar și iar poveștile lor, ale copiilor lui de suflet, al căror duhovnic l-a învrednicit Dumnezeu să fie. Pentru că viața lui nu mai este a lui ‒ este a lor, a fiilor și fiicelor lui duhovnicești. Și grija lui cea mare nu mai este viața lui, ci viața lor.

Se liniștește adânc, adânc, lepădându-se de toate cele adunate în el din lumea de afară, de parcă acum s-ar naște pentru prima dată. Și așa, fără gânduri vechi, fără amintiri și fără legături lumești, pășește pe ușa din dreapta, în casa cea mai dinlăuntru a Părintelui său. „Cercetează, Stăpâne, pe nevrednicul robul tău, și-l fă vrednic să calce pragul casei Tale, să Te atingă cu mâinile lui cele prea necurate, Doamne, să Te poarte la pieptul lui uscat și neroditor!”. Și, ca un ecou tot mai stins, gândul la lumea de dincolo de uși: „Rabdă, pământule, rabdă! Ca mâine vin…”.

Autor: Prezb. Alina Mirică

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/octombrie 2020

Părintele Constantin Necula: „Dacă într-o dimineață ar pleca toți oamenii care cred în Dumnezeu, nu veți mai avea Țară. Din raclele sfinților veți face urne de vot, doar ca să rămâneți la putere”

Dacă într-o dimineață pleacă din Țară toți oamenii simpli, toți cei care cred cu adevărat în sfințenie și în Dumnezeu? Fiți liniștiți. Știu. Veți vinde casele goale și câmpiile și tot ce poate fi vândut. Și din raclele sfinților veți face niște urne de vot, desigur netransparente, ca să rămâneți la putere. Dar puterea față de cine o să vă o mai manifestați? Pentru că în dimineața în care Sfinții și oamenii lor părăsesc Țara nu veți mai avea Țară. Veți jura pe un drapel fără culori și veți publica manuale de istorie cu foi albe pe care nu vor mai scrie copiii. Ei sunt plecați cu sfinții și cei simpli. Și mamele lor vor refuza să-i lase singuri. Iar tații nu vor putea trăi fără ei.

Dacă într-o dimineață Sfânta Parascheva, da, chiar ea, sătulă de spectacolul de zeflemea politic și din media la care este supusă an de an, ca la o apăsare de telecomandă căreia numai în prag de Pelerinaj i se schimbă bateriile, se va ridica din raclă și va pleca? Pur și simplu. Chemând cu sine pe Filofteia și Dimitrie cel Nou, cel din Basarabi, pe Iosif de la Partoș ori pe Șaguna, Mitropolitul din racla Catedralei din Sibiu. Dacă ne vor părăsi Sfinții? Și dacă din icoane va fugi Lumina Învierii și iconostasele vor purta – ca niște ochi goi – găvanele locurilor unde cândva au fost ei, protectorii noștri? Dacă zvonul clopotelor se va topi în geamăt de munte zdrobit sub cutremur și reci ca niște păstrăvi putrezi se vor strecura printre noi agenții groazei și delațiunii vor fi fericiți oare dușmanii credinței smerite și răbdătoare? Cum își vor înfrunta ei zilele dacă nu aducându-ne pe toți în racle nevăzute, sidefii ca valul de ploaie tristă ce îngheață acum mâinile pelerinilor care nu mai pleacă de acasă.

Am așteptat cuminți să recunoașteți că nu lingurița liturgică ne omoară ci foarte grava degringoladă dintr-un sistem în care viețile noastre sunt cobaii intereselor pecuniare ale unor mașiniști păpușari. De cea mai joasă speță. Am râvnit la un Stat care din februarie până în toamnă să nu-și bată joc de noi ci să-și transparentizeze fițele de comunicator și să ne scrie, negru pe alb, unde poate și unde nu poate să ne ajute. Și unde nu poate să ne unim, să dăm o mână de ajutor. Conducerea Țării – indiferent de nuanța partinică a morfologiei sale – nu poate fi un jenant dans de balerine sensibile la vânturile din platoul în care truchează repetițiile boleroului discursiv ci strașnica încleștare a unor oameni care respectă Constituția cu prețul vieții lor nu doar cu prețul vieții altora. Când am aflat de disponibilizarea a 1000 de oameni care ne-au purtat de grijă prin voluntariatul lor în pandemie – la porțile noastre când sunăm la 112 nu veniți voi ci ei, amărâții pe care i-ați umilit fără nici un gest de mulțumire publică măcar –  mi-am dat seama că, de fapt, senzația că nu mai contăm ca oameni nu este doar senzație. Rezerviștii trecuți înapoi în frontul nelucrării, ca și cum  totul este minunat – că de roz se pare că este tot mai mult – m-au făcut să mă simt tot mai în nesiguranță. Nu doar trupește ci și sufletește.

Am stat cuminți în casă de Paști și am primit Lumina și Pâinea sfințită. Dinaintea catedralelor în noaptea de Înviere, fix la miezul Nopții, girofarurile Poliției și Jandarmeriei ne-au arătat că nu aveți încredere în noi și că vă păstrați dreptul de a ne controla cumințenia. Slavă lui Dumnezeu că am fost cuminți pentru că așa suntem nu pentru că am avea nevoie de Jandarmerie să fim oameni liniștiți. Acum ne dovediți că nu știți să gestionați nici liniștea unui popor. Pentru că deseori ne-ați dovedit lipsa de bravură în gestionarea violenților și băieților deștepți din popor. O slăbiciune pentru care, credeți-mă, chiar ar trebui să cerem ajutorul Sfinților. Doar ei ne-ar mai putea ajuta. Nădejdea în oameni și sistem este diminuată copleșitor. Nu vă mințiți. Vedem unde sunt focarele de Covid. Și unde au rămas profesioniștii fără ajutor, fără echipamente și mijloace uzuale de lucru. Vedem grija pentru bănci și uciderea oricărei speranțe pentru mii de alți angajatori. N-ai cum să nu vezi ce se întâmplă. Efortul nu se claxonează pe străzile informației ci se transmite tăcut, în preaplinul de luciditate al hotărârilor prin care un popor se simte un popor nu iobagii unei aristocrații auto-instituite.

Mă tot gândesc. Dacă într-o dimineață pleacă Hristos Domnul din viețile noastre? Și își ia cu El Sfinții și scotocește pe pereții de răsărit ai caselor noastre și-și ia icoanele în Rai? Ai cui rămânem? Cu cine rămânem? Cine crede mai mult în puterea urnei de vot decât în racla sfinților riscă, oricând, să tulbure pacea poporului său cu atitudini nesăbuite. Nu e vorba de frâna pusă pelerinajului Sfintei Paraschiva. Să ne înțelegem. Ci de lovirea într-un singur loc, continuu și fără scrupule. În nădejdea omului simplu și curat. Zeflemit și el, asemeni sfinților, de toți cei care cred că singura putere care ține un popor este puterea politică. Chiar. Dacă într-o dimineață pleacă din Țară toți oamenii simpli, toți cei care cred cu adevărat în sfințenie și în Dumnezeu? Fiți liniștiți. Știu. Veți vinde casele goale și câmpiile și tot ce poate fi vândut. Și din raclele sfinților veți face niște urne de vot, desigur netransparente, ca să rămâneți la putere. Dar puterea față de cine o să vă o mai manifestați? Pentru că în dimineața în care Sfinții și oamenii lor părăsesc Țara nu veți mai avea Țară. Veți jura pe un drapel fără culori și veți publica manuale de istorie cu foi albe pe care nu vor mai scrie copiii. Ei sunt plecați cu sfinții și cei simpli. Și mamele lor vor refuza să-i lase singuri. Iar tații nu vor putea trăi fără ei.

M-aș bucura dacă în zilele acestea măcar unii s-ar abține de la zeflemeaua aruncată peste Sfânta Paraschiva. Uite noi ne abținem. Nu mergem la ea. Voi reușiți?

Chiar. Cum ar fi dacă într-o dimineață…

Autor: preot Constantin Necula

Sursa: doxologia.ro

Măștile sunt eficiente contra COVID ca frecția la un picior de lemn. Iată dovezile!

Studiile științifice nu demonstrează într-o manieră convingătoare eficiența măștii în oprirea răspândirii coronavirusului; o analiză a situației din diferite țări ar putea fi însă edificatoare.

The Federalist a studiat grafice ale evoluției cazurilor de persoane infectate cu COVID-19 în zece state, înainte și după introducerea obligativității poartului de mască.Guvernul de la Viena a fost unul dintre primele care au adoptat purtarea măștii, la zece zile după ce numărul de cazuri a înregistrat o scădere.

Tendința de scădere nu s-a schimbat – nici în bine, nici în rău – după introducerea măștii. Însă, după o bună perioadă în care austriecii au purtat mască, numărul de cazuri a început din nou să crească, ele fiind în prezent de patru ori mai mari decât la momentul impunerii măștii și tendința este de creștere.

Germania a introdus de asemenea obligativitatea măștii pe o pantă descendentă a numărului de cazuri. După o continuare a tendinței de scădere și o menținere la un nivel scăzut, infecțiile au început să crească agresiv.

Franța înregistrează în prezent cu 1000% mai multe cazuri decât în momentul în care au introdus obligativitatea purtării măștii, în ciuda unui dintre cele mai mari procente de respectare a acestei reguli din lume, scrie The Federalist.

Spania a introdus obligativitatea măștii cam în același moment cu Franța, și într-un moment de minim al numărului de infectări (de ce?). A fost țara cu gradul cel mai mare de respectare a regulii purtării măștii din întreaga Europă. Și, cu toate acestea, în Spania se înregistrează acum un număr de infectări zilnice de 1500% față de momentul introducerii măștii.

La trei luni după ce a introdus portul măștii, Marea Britanie înregistrează și ea un număr de cazuri cu 1500% mai mare, având de asemenea un grad mare de respectare a acestei reguli. 

Sursa: Evz.ro

Autor: Adrian Pătrușcă