Cel mai bine se vinde hrana otrăvită- monoglutamatul de sodiu, aditivul alimentar care ne omoară încetul cu încetul

Care este secretul pentru care mezelurile şi margarina, cipsurile, dresingurile şi supele la pachet, carnea şi multe altele sunt atât de gustoase că nu ne mai putem sătura de ele? Care sunt riscurile acestor nevinovate plăceri culinare? Monoglutamatul de sodiu este unul din micile secrete ale industriei alimentare care-i hrăneşte pe oameni astfel încât să nu se simtă niciodată sătui, poate doar mai umflaţi, mai somnoroşi şi mai neputincioşi. Este preferatul concernurilor alimentare şi farmaceutice pentru că, proporţional cu cantitatea folosită, cresc vânzările, bineînţeles, de alimente şi medicamente.

Deja celebra vorbă a nu mai puţin cunoscutului Henry Kissinger, unul dintre strategii de vârf ai politicii americane, „Cine controlează hrana va controla populaţia” nu are nevoie, credem, de prea multe comentarii. Sau nu a devenit oare în ultimii 20 de ani tot mai evident pentru oricine are ochi de văzut şi urechi de auzit că populaţia României se hrăneşte tot mai prost, iar numărul afecţiunilor fizice şi psihice a crescut şi s-a diversificat într-un ritm îngrijorător?

Recentele propuneri de a rezolva unele din problemele pe care le pune hrana necorespunzătoare prin închiderea reţelelor McDonald’s – ca multe alte soluţii ce vin din spaţiul politic românesc – sunt cel puţin propagandistice, pentru că nu atacă problema în cauzele ei profunde. Problema o constituie, aşa cum bine s-a observat recent într-o investigaţie a unui post local de televiziune, aditivii alimentari folosiţi la nivel industrial în hrana procesată pe care o consumăm zi de zi. Iar cauza este, înainte de toate, mai alesglutamatul de monosodiu – „nicotina alimentelor”, aşa cum a fost denumit de John Erb, autorul lucrării „The Slow Poisoning of America” („Otrăvirea lentă a Americii”).

Glutamatul de monosodiu (MSG) este, aşa cum observa neurochirurgul Russell L. Blaylock, un alt cercetător cunoscut al aditivilor alimentari şi al efectelor acestora asupra creierului, oexcitotoxină, adică un element toxic ce produce supraexcitaţia unor importanţi receptori şi neurotransmiţători din creier, al cărui rezultat este moartea neuronilor. Astfel, cu toate că încă nu s-a descoperit o legătură directă între boli precum Alzheimer, Parkinson, autism sau diferite forme de scleroză (a căror principală caracteristică este afectarea unor ample zone neuronale) şi o supralicitare a consumului de glutamat de monosodiu, substanţă folosită în mod curent şi în mari doze în hrana noastră, este cu toate acestea evident pentru doctorul Blaylock că MSG-ul este un factor de agravare a acestor boli – dacă nu cumva este şi una dintre principalele cauze care le determină.

Istoria „nicotinei” din hrana noastră

Glutamatul este de fapt un aminoacid des întâlnit în hrana naturală, mai ales în roşii, drojdie, ciuperci, extracte vegetale. Asimilarea lui de către corp se face treptat şi este atenuat de antioxidanţii puternici existenţi în acestea, spre exemplu, în tomate, care blochează toxicitatea glutamatului. Din păcate însă, substanţa produsă în mod artificial şi adăugată sub formă de aditivi alimentari în hrana noastră de către industria alimentară provoacă un amplu dezechilibru asupra întregului corp, chiar din pântecele mamei şi de-a lungul întregii vieţi.

Glutamatul de monosodiu este un potenţator de gust descoperit ca atare în 1907, în Japonia, de către Kikunae Ikeda. Bucătăria japoneză folosea deja de cel puţin o sută de ani un extract dintr-o plantă de mare, numită kombu. Uscată şi preparată, aceasta era folosită ca aromă specială cu rolul de potenţator de gust, fără însă a se cunoaşte cu adevărat cauza pentru care dădea un gust atât de plăcut mâncării.

Cercetătorul japonez a descoperit că substanţa responsabilă pentru potenţarea gustului este glutamatul şi a vândut patentul companiei japoneze de condimente Suzuki. Împreună au pus bazele companiei Ajinomoto în 1909, denumire care în traducere ar însemna „esenţa gustului”. Aşa a început producţia în masă a glutamatului de monosodiu – substanţă produsă prin procedee chimice şi mult mai puternică decât kombu, varianta sa naturală –, iar în 1933 în Japonia se ajunsese deja la o producţie de aproximativ 5 tone.

După cel de-al Doilea Război Mondial, oficialii armatei americane şi-au dat seama că raţiile de mâncare ale soldaţilor japonezi erau mult mai gustoase decât cele americane şi au descoperit glutamatul de monosodiu – elementul cheie care potenţează gustul. Astfel, cele mai mari companii producătoare de alimente din Statele Unite s-au întâlnit în 1948 şi, aflând de acest potenţator de gust, au hotărât să-l folosească pe scară largă. Până în anii ’70 ai secolului trecut, companiile americane au folosit substanţa până şi în alimentele pentru copii, astfel încât în numai câţiva ani folosirea MSG-ului ajunsese o afacere de miliarde de dolari.

Dar în 1957 doi cercetători au descoperit că folosirea glutamatului la şoarecii abia născuţi distruge celulele din retina ochilor, iar în 1968 John Olney, un neurocercetător şi neuropatolog de la Departamentul de Psihiatrie al Universităţii St. Louis din Washington, a repetat experimentul pe şoareci şi a descoperit că glutamatul de monosodiu nu distruge numai retina, dar este responsabil şi de distrugerea unor importante zone ale creierului, producând efecte extrem de asemănătoare cu cele pe care le observăm în atacurile cerebrale sau în boli precum Alzheimer şi Parkinson.

Minciuna companiilor alimentare

Cercetătorul şi-a comunicat descoperirile către Congresul S.U.A., într-o audiere la care au fost prezenţi şi marii producători de alimente pentru copii. Aceştia şi-au dat seama de ameninţarea care planează asupra afacerilor lor dacă publicul află rezultatele cercetărilor şi au fost de acord să retragă singuri substanţa din alimente. Însă acest lucru s-a petrecut numai aparent, pentru că glutamatul a fost reintrodus sub multe alte forme şi denumiri. Astfel încât, de atunci şi până astăzi, folosirea glutamatului de monosodiu este o afacere în plină creştere, cu încasări anuale de miliarde şi miliarde de dolari şi de euro, folosirea acestuia răspândindu-se pe scară largă în toată lumea.

Companiile alimentare şi-au angajat armate de „cercetători” care să susţină contrariul unei evidenţe documentate foarte solid în ultimii 50 de ani. S-a creat astfel o confuzie, ce nu poate totuşi rezista în faţa sutelor şi miilor de studii şi experimente pe animale. Acestea arată că folosirea compusului chimic de glutamat de sodiu şi a altor potenţatori de gust şi îndulcitori artificiali, precum aspartamul, provoacă nu numai diabet şi obezitate (un adevărat flagel în America, dar tot mai mult şi în ţara noastră!), ci afectează şi hormonul de creştere, împiedicând creşterea normală a organelor şi a corpului, influenţează negativ funcţiile reproductive, producând infertilitate, ridică mult nivelul de agresivitate şi comportament antisocial, provoacă ample probleme cardiovasculare şi, nu în ultimul rând, distruge creierul, prin supraexcitarea neuronilor, astfel încât atât la animale cât şi la oameni se observă o diminuare a capacităţilor cognitive şi intelectuale. Distrugând neuronii şi reţelele neuronale, glutamatul distruge memoria, devenind cel mai probabil una dintre cauzele maladiei Alzheimer, ce a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent.

Cum acţionează glutamatul asupra creierului

Glutamatul este unul dintre cei mai importanţi receptori şi neurotransmiţători din corp şi din creier, fiind responsabil, alături de alţii, cu buna funcţionare a sistemului nervos. Dar cercetările au arătat că supraexcitarea acestor receptori ai glutamatului din corpul nostru produce un dezechilibru în întregul corp.

Practic, glutamatul este o substanţă care, adăugată în alimente, ne poate face să mâncăm mai mult, cu poftă şi la intervale mai scurte de timp o mâncare cu slabe capacităţi nutritive şi, obiectiv, mai puţin gustoasă. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală – aşa cum s-a observat de multe ori în ultimii ani – de a avea o populaţie care mănâncă mult, dar este malnutrită, tocmai pentru că din mâncare lipsesc acei nutrienţi fundamentali pentru buna funcţionare şi întreţinere a corpului nostru.

Cercetătorul Russell L. Blaylock descrie în lucrarea sa „Excitotoxinele – gustul care ucide” modul în care acţionează asupra celulelor şi neuronilor glutamatul produs în cantităţi industriale şi adăugat în hrana noastră. Celulele folosesc un sistem de siguranţă pentru a absorbi elementele nutritive, iar cheia acestui proces este calciul sau sodiul, substanţe care deschid „uşa” celulei. Calciul este deci şi substanţa care deschide uşile neuronilor din creier, pentru a face loc agenţilor nutritivi, care, la rândul lor, determină neuronul să transmită semnale. Dar când neuronul este expus unor excitotoxine precum glutamatul de monosodiu, sistemul de blocare al neuronului este perturbat: nu numai că o doză prea mare de calciu dăunează, dar neuronul devine supraexcitat şi transmite neîncetat semnale până ce se epuizează şi moare.

MSG-ul activează prin supraexcitarea tuturor tipurilor de receptori şi neurotransmiţători cunoscuţi. Magneziul şi zincul sunt substanţele care închid sistemul şi blochează canalul deschis de calciu pentru toxine nedorite, dar ceea ce se observă în hrana servită de fast-food-uri, de exemplu, este faptul că aceasta este extrem de săracă tocmai în substanţe precum zincul şi magneziul. Astfel, canalul neuronal nu se închide, permiţând excitotoxinelor să distrugă creierul, iar efectul este somnolenţa şi letargia, la care se adaugă o stare generală de neputinţă.

Să fie oare întâmplător faptul că în ultimul timp în ţara noastră tot mai mulţi pacienţi acuză astfel de stări şi li se administrează magneziu? Cauzele sunt multiple, cu siguranţă, dar afecţiunile raportate în ultima vreme din cauza unei proaste nutriţii sunt tot mai numeroase.

Petru Molodeţ

Sursa: Familia Ortodoxa

O palmă meritată dată şcolii actuale române de istorie...

În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !

Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Somes, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.

Ce ne spun specialistii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»

Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor
indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ? Si cã tracii ocupau tot teritoriul intre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la
Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?

De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.

Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?

În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).

Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut de Ceausescu la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei.
Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã, Noi cersim din poartã-n poartã!”

În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !

Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii
stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.

Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.

Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).

În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992). În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.

În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*

În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy

Sursa: www.reteaualiterara.ning.com

IMAGINEA ZILEI: O moleculă, aşa cum nu a mai fost văzută vreodată

O echipă de cercetători IBM, cunoscuţi pentru realizarea primelor imagini cu prim-planul unei singure molecule în 2009, au dezvăuit acum imagini microscopice incredibil de detaliate care arată legăturile chimice individuale între atomi, relatează Huffingtonpost.com.

Cum au reuşit să facă aceste instantanee incredibile? Folosind un microscop cu forţă atomică, oamenii de ştiinţă au fost capabili să surprindă două imagini, folosinddouă mecanisme de contraste diferite. Aceste imagini nu doar că ilustrează structura unei molecule singulare, dar şi modul în care atomii se leagă unul de celălalt.

Cercetarea, publicată pe data de 14 septembrie 2012, este semnificativă în continuarea studiului dispozitivelor grafene, care ar putea fi folosite pentru a înlocui tehnologiile existente, cum ar fi microcipurile. Descoperirile pot de asemenea contribui şi la cercetarea direcţiilor electronilor în timpul reacţiilor chimice.

Imaginile multi-colore arată lungimea legăturilor atomice împreună cu densitatea electronilor, aşa că punctele mai închise la culoare reprezintă cele mai dense părţi ale moleculei. Cuplând lungimea şi densitatea, oamenii de 

ştiinţă au reuşit să determine tipul legăturilor şi ce reacţii chimice se produc în interiorul moleculei.

“Acum putem dovedi cu adevărat faptul că se pot vedea proprietăţi fizice diferite a unor legături diferite”, adaugă cercetătorii.

La începutul acestui an, oamenii de ştiinţă IBM au surprins primele imagini cu o singură moleculă care arătau cum este distribuită o sarcină electrică. Acum, cele mai recente imagini duc mai departe cercetarea şi marchează un pas important în ceea ce priveşte fizica la scară nanometrică.

Sursa: Financiarul.ro

Internetul ne face să înnebunim?

În același an doi psihiatri din Taiwan au făcut vâlvă cu ideea unei noi tulburări: dependența de iPhone. Au documentat două cazuri: unul viza un pacient adolescent care a fost internat în cele din urmă la azil după ce ajunsese să folosească iPhone-ul 24 de ore pe zi. Cel de-al doilea studiu viza o vânzătoare de 31 de ani care își folosea telefonul în timpul șofatului. Ambele cazuri ar fi fost luate în derâdere dacă n-ar fi fost lansat în aceeași perioadă și studiul de 200 de pagini de la Stanford despre obiceiurile legate de iPhone. Acesta descoperea că 1 din 10 utilizatori se simt „complet dependenți” de telefon. 94% din intervievați au recunoscut că se simt într-o măsură mai mică sau mai mare constrânși în timp ce 3% nu permit nimănui să se atingă de telefonul lor.






Înainte de a lansa cel mai vizionat video din istoria internetului, Jason Russell era rareori activ în mediul virtual. Contul lui de YouTube era mort iar pe paginile de Facebook și Twitter apăreau uneori poze updatate cu grădinărit și copiii. Se gândea că internetul „nu e făcut ca să fim la curent cu numărul de oameni care ne plac” și când obiceiurile lui tehnologice îl făceau să se simtă „ ca un geniu, dependent sau megalomaniac” se deconecta mai multe zile, fiind de acord cu afirmația umoristului Andy Borowitz, pe care a adaugat-o și la favorite: „ E important să-ți stingi calculatorul și să faci lucruri în lumea reală.”




Dar acest Russell din luna martie se lupta să stingă tot. A forwardat un link către Kony 2012, documentarul lui foarte personal despre criminalul african Joseph Kony. Ideea era să folosească mediul social pentru a-l face cunoscut pe Kony, notorietatea fiind primul pas spre a-l opri. Și părea că funcționează: filmul a fost lansat în ciberspațiu primind peste 70 de milioane de view-uri în mai ăuțin de o săptămână. Ceva însă s-a întâmplat cu Russell în acest răstimp. Aceleași unelte digitale care l-au ajutat în misiune au început să îl afecteze psihic prin expunerea constantă la critică și laude și punând capăt relației distante cu noua medie.




A dormit două ore în primele patru zile și a produs un vârtej de updaturi pe Twitter. A postat un link către „I Met the Walrus”, un scurt interviu animat cu John Lennon, îndemnându-i pe cei care-l urmăreau să „înceapă să-și antreneze mintea”. A postat și o poză cu tatuajul lui, TIMSHEL, un cuvânt biblic despre alegerea pe care omul o poate face între bine și rău. La un moment dat, a uploadat și a comentat o poză digitală a unui mesaj trimis de mama sa. În alt moment și-a comparat viața cu filmul Inception, „un vis într-un vis.”




În cea de-a opta zi din straniul său vortex din sec. al XXI-lea, a postat un ultim tweet – un citat din Martin Luther King Jr.: „Dacă nu poți zbura, atunci aleargă, dacă nu poți alerga, atunci mergi, dacă nu poți merge,atunci târăștete, dar orice ai face, trebuie să mergi înainte. ” și a intrat din nou în viața reală. Și-a dat jos hainele și a mers într-o intersecție aglomerată aproape de casa lui din San Diego unde a lovit cimentul cu palmele în mod repetat și vorbea nedeslușit despre diavol. Și asta s-a transformat într-un video foarte vizionat.




După asta, Russell a fost diagnosticat cu „psihoză reactivă”, un fel de demență temporară. Nu a avut nimic de-a face cu alcoolul sau drogurile, a ținut să sublinieze soția lui, Danica, într-un post pe blog, ci cauza a fost mașina care l-a ținut pe Russell conectat chiar și atunci când era sfâșiat. „Deși e ceva nou pentru noi, doctorii spun că e o experiență comună” dată fiind „tranziția bruscă a lui Russell de la anonimitate relativă la atenție globală – primind atât reacții pozitive cât și negative.” Patru luni mai târziu compania lui Jason a menționat că acesta a ieșit din spital, dar că încă recuperează. Soția a păstrat o lună de liniște pe Twitter. Conturile sociale și media ale lui Jason rămân goale.




Întrebările despre efectele dăunătoare ale internetului asupra minții sunt cel puțin la fel de vechi ca hyperlink-urile. Chiar șii printre scepticii rețelisticii, ideea că o nouă tehnologie poate influența felul în care gândim și simțim, sau chiar că poate duce la demență, era considerată naivă, ca și când ai amenința becul electric cu un baston sau ai da vina pe televizor pentru copiii din ziua de azi. În schimb, internetul era văzut ca un alt intermediar, un sistem de livrare, nu o mașinărie diabolică. Îi făcea pe oameni mai fericiți și mai productivi. Exista vreo dovadă contrară?




Însă acum dovezile încept să se adune. Primele cercetări bune, recenzate de mai mulți specialiști, ies la iveală iar ce se vede e mult mai sumbru decât ce anticipau cu surle și trâmbițe utopienii web-ului. Actuala prezentare a internetului – portabilă, socială, accelerată și universală- s-ar putea să ne facă nu doar mai prosți sau mai însingurați, ci și mai deprimați și neliniștiți, înclinați spre deficite de atenție, spre tulburări obsesiv-compulsive și chiar psihotici. Mințile noastre digitalizate pot scana la fel ca ale dependenților de droguri iar oamenii normali suferă în moduri triste și aparent noi.




În vara anului 1996, șapte tineri cercetători MIT au șters delimitările dintre om și calculator trăind simultan în lumea fizică și în cea virtuală. Aveau tastaturi în buzunare, transmițătoare radio în ghiozdane și ecrane ce se puteau pune pe ochi. Își spuneau „cyborgi” și erau foarte ciudați. Dar după cum subliniază Sherry Turkle, psiholog la MIT, „cu toții am devenit cyborgi.” Această viață de conectare continuă a devenit normală, dar asta nu înseamnă că e și sănătoasă, pentru că tehnologia –ca să cităm o vorbă veche despre alcool- devine cauza și soluția tuturor problemelor din viețile noastre.




În mai puțin timp decât durează o copilării americanii s-au contopit cu mașinile lor, petrecând cel puțin 8 ore pe zi în fața monitorului, mai mult timp decât petrecem pentru orice altă activitate, inclusiv somn. Adolescenții includ 7 ore de vizionare într-o zi obișnuită școlară, 11 ore dacă punem la socoteală timpul petrecut la diverse alte dispozitive. La ultima campanie a lui Obama pentru președinție iPhone-ul nu fusese încă lansat. În America smartphone-urile depășesc acum modelele vechi de mobile și peste o treime din utilizatori intră online înainte de a se ridica din pat.




Între timp, trimiterea sms-urilor a devenit vitală: o perosană obișnuită, indiferent de vârstă, primește sau trimite în jur de 400 de mesaje pe lună, de patru ori mai mult ca în 2007. Adolescentul obișnuit procesează 3700 de mesaje pe lună, dublă decât în 2007. Și peste două treimi din acești cyborgi obișnuiți, printre care mă număr și ei, afirmă că li se pare că vibrează telefonul când, de fapt, nimic nu se întâmplă. Cercetătorii o numesc „sindromul virbației-fantomă.”




Toate schimbările din ultimii 5 ani ne fac să ne imaginăm un cal care a țășnit de sub călărețul lui iar acum târăște persoana pe care înainte îl conducea. Nimeni nu militează pentru un fel de viitor amish, însă cercetările arată din ce în ce mai clar faptul că internetul nu este „doar” un sistem oarecare de livrare. El creează un nou mediu mental, o stare digitală naturală în care mintea umană devine un panou instrumental și din care puțini oameni vor ieși nevătămați.




„Acesta problemă este la fel de importantă și fără precedent pentru schimbarea climatică” afirmă Susan Greenfield, profesor de farmacologie la Universitatea Oxford, care lucrează acum la o carte despre felul în care cultura digitală ne transformă – și nu într-un mod bun. „Am putea crea cea mai frumoasă lume pentru copiii noștri, dar acest lucru nu se va întâmpla dacă suntem în stadiul negării iar oamenii intră dormind în aceste tehnologii și devin zombie cu ochi de sticlă.”




Internetul ne înnebunește? Nu tehnologia în sine sau conținutul. Însă o recenzie din Newsweek despre rezultatele din mai multe țări remarcă faptul că toate arată în aceași direcție. Peter Whybrow, directorul Institutului Semel de Neuroștiință și departamentului de Comportament Uman din UCLA susține că „orice calculator este ca o cocaină electronică,” alimentând cicluri de manie urmate de perioade depresive. „Internetul duce la comportamente despre care oamenii știu că nu sunt în interesul lor, îi umple de anxietate și îi face să acționeze compulsiv” spune Nicolas Carr a cărui carte The Shallows despre efectul rețelei asupra cogniției a fost nominalizată pentru premiul Pulitzer. „Ne mărește obsesiile, dependența și reacțiile cauzate de stres” adaugă Larry Rosen, un psiholog din California care cercetează de zeci de ani efectele internetului. „Acesta încurajează și chiar promovează nebunia.”




Teama că internetul și tehnologia mobilă contribuie la crearea de dependență, ca să nu mai menționăm tulburările ADHD și OCD, a persistat decade la rând, însă în majoritatea timpului cei care negau au învins. „Ce urmează? Abuzul cuptorului cu microunde și dependența de balsamul de buze” a scris un cercetător pentru una din revistele eminente de psihiatrie, respingând un studiu național asupra utilizării problematice a internetului în 2006. Manual de diagnostic și statistică a disfuncțiunilor mentale nu a inclus niciodată o categorie de interacțiuni mașino-umane.




Această perspectivă se va schimba însă anul viitor când va apărea noul MDS care va include pentru prima oară tulburarea dependenței de internet deși doar într-o anexă sub marcajul „de cercetat”. China, Taiwan și Korea au acceptat recent diagnosticul și au început să trateze folosirea problematică a internetului drept o criză națională gravă de sănătate. În acele țări în care zeci de milioane de oameni (dintre care 30% adolescenți) sunt considerați dependenți de internet, majoritatea de jocuri, realitatea virtuală și media socială, povestea a fost o știre senzațională de prima pagină. Un tânăr a lovit-o pe mama lui fatal pentru că aceasta a sugerat să se delogheze (după care i-a folosit cartea de credit pentru a lua mai multe ore). Cel puțin 10 utilizatori ultra de web hrăniți doar de serviciul online de livrare de tăiței au murit din cauza unor cheaguri de sânge de la prea mult stat.




Guvernul corean investește acum bani în centre de tratament și coordonează inchiderea târzie a internetului pentru tineri. Între timp, China a lansat lupta mamelor pentru folosirea obiceiuri neprimejdioase a internetului după ce s-a aflat că unii doctori foloseau electro-șocuri și bătăi crunte pentru a trata dependența de internet.




„Există ceva legat de mediu care provoacă dependența” spune Elias Aboujaoude, psihiatru la Școala de Medicină din cadrul Universității Stanford și director al Clinicii de tulburări obsesiv-compulsive și de tulburări ale controlului impulsului. „Am văzut numeroși pacienți care nu au nicio istorie de comportament dependent – sau de abuz de substanță sau de orice alt fel – care devin dependenți de internet și alte tehnologii asemănătoare. ”




Studiul lui din 2006 despre obiceiurile problematice ale folosirii internetului (care fusese inițial luată în derâdere) a fost ulterior publicată și a format baza pentru cartea sa recentă Virtually You despre ruptura produsă de alura irezistibilă a internetului. Chiar și printre utilizatorii prin cablu de vărstă mijlocie – intervievatul avea în jur de 40 de ani, caucazian și câștiga peste 50 000$ pe an – Aboujaoude a descoperit că mai mult de 1 din 8 prezentau semne de atașamanent nesănătos de internet. Chestionarele mai noi ce recrutează utilizatorii online au descoperit că numărul americanilor este egal cu cel al asiaticilor.




A existat apoi experimentul Unplugged din 2010 al Universității Maryland prin care 200 de studenți au fost rugați să renunțe la toate tehnologiile web și mobile pentru o zi și să-și noteze într-un jurnal sentimentele. „Cu siguranță sunt dependent iar dependența e dezgustătoare” a scris unul dintre studenți. „Media este drogul meu” a scris altul. Cel puțin alte două școli nu au reușit nici măcar să lanseze experimentul din cauza lipsei participanților. „Majoritatea studenților nu sunt doar nedoritori, ci chiar incapabili să rămână fără legăturile lor media către lume” a conchis Universitatea Maryland.




În cei doi ani care s-au scurs de atunci îngrijorarea pentru atracția patologică cauzată de internet a crescut. În aprilie doctorii au atras atenția asupra unei creșteri a „dependenței de Facebook” în revistei The Times of India. Cele mai noi detalii despre obsesia americană pentru internet se află în noua carte a lui Larry Rosen iDisorder care, în ciuda titlului ludic, a fost publicat la cea mai mare editură medicală din lume. Echipa lui a intervievat 750 de persoane, o proporție de adolescenți și adulți reprezentativi pentru recensământul Californiei de Sud și care le-au detaliat obiceiurile tehnologice, sentimentele față de acele obiceiuri și rezultatele la o serie standard de teste de tulburări psihiatrice. Autorul a descoperit că cei mai mulți intervievați, exceptându-i pe cei peste 50 de ani, își verifică mesajele, email-ul sau rețelele de socializare „tot timpul” sau o dată la 15 minute. Mai îngrijorătoare e descoperirea că cei care petrec mai mult timp online aveau mai multe „trăsături compulsive de personalitate.”




Nu e suprinzător poate că cei care își doresc mai mult timp online se simt constrânși să și-l procure. Însă, de fapt, acești utilizatori nu-și doresc să fie conectați. Nu e chiar liberul arbitru care îi îndeamnă pe cei mai mulți tineri angajați (sub 45 de ani) să își țină BlackBerry-urile lângă pat când dorm conform unui studiu din 2011 și nici pe 80% dintre cei care pleacă în concediu să-și ia laptop-uri sau smartphone-uri cu ei pentru a ține legătura cu serviciul, conform unui alt studiu din 2011 și nici să-și verifice smartphone-urile înainte de culcare, în mijlocul nopții dacă se trezesc și la câteva minute după ce se trezesc.




Ni se poate părea că alegem să folosim această tehnologie, dar suntem, de fapt, atrași de potențialele recompense de termen scurt. Orice ping poate fi o oportunitate socială, sexuală sau profesională și primim o minirecompensă, o fărâmă de dopamină dacă răspundem la sunet. „Recompensele acționează ca niște impulsuri de energie care încarcă motorul compulsiv precum frisonul unui jucător de cărți când primește o nouă carte. Cumulativ, efectul este puternic și greu de refuzat.” A declarat recent cercetătoarea din domeniul media de la MIT Judit Donath pentru Scientific American.




A devenit de curând posibil să urmărim cum folosirea internetului ne modifică funcționarea creierului. În 2008 Gary Small, directorul centrului UCLA pentru Memorie și Îmbătrânire a fost primul care a documentat schimbările la nivelul creierului produse de folosirea moderată a internetului. A strâns 24 de persoane dintre care jumătate erau utilizatori experimentați de internet și jumătate de-abia începuseră și le-a făcut tuturor tomografii. Diferența era uimitoare: utilizatorii de internet prezentau modificări ale contexului prefrontal. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost și mai surprinzător.Timp de o săptămână li s-a cerut începătorilor să petreacă un total de 5 ore online și apoi să se întoarcă pentru o altă tomografie. „Utilizatorii începători prezentau deja modificări la nivelul funcționării creierului” a scris mai târziu reflectând asupra consecințelor pe care le putem resimți când petrecem mai mult timp online.




Creierul unui dependent de internet arată la fel ca cel al unui dependent de droguri sau alcool. Într-un studiu publicat în luna ianuarie cercetători chinezi au descoperit „un nivel anormal de materie albă” – in esență celule nervoase în plus create pentru viteză – în zonele însărcinate cu atenție, control și funcție executivă. Un studiu paralel a găsit schimbări similare în creierele dependenților de jocuri video. Ambele studii vin pe linia altor studii efectuate de chinezi care leagă dependența de internet de „anormalități structurale în materia cenușie”, anume scăderea de 10-20% în zona responsabilă pentru precesarea vorbirii, memoriei, controlului motor, emoției și alte informații. Mai rău, scăderea nu se oprește niciodată – cu cât petrecem mai mult timp online, cu atât creierul prezintă mai multe semne de „atrofie”.




Deși tomografele nu dezvăluie ce a fost mai întâi, abuzul sau schimbările din creierele noastre, mulți medici înclină spre confirmarea propriilor observații. „Nu ne putem îndoi că devenim mai impulsivi” spune Aboujaoude de la Stanford, iar unul din motive îl constituie folosirea tehnologiei. El subliniază creșterea diagnosticelor de tulburare obsesiv-compulsivă și ADHD, ultimul ajungând la un procentaj de 66% în ultima decadă. „Există o cauză și un efect.”




Nu-ți fura singur căciula, diferența dintre un dependent de internet și utilizatorul care-și asumă identitatea reală nu există. Una din trăsăturile timpurii ale dependenței de net era petrecerea a peste 38 de ore pe saptămână online. După această definiție cu toții suntem acum dependenți, mulți ajungând până miercuri la 38 de ore sau chiar marți dacă avem o săptămână încărcată. Noile teste de depistare a dependenței sunt calitative și vizează o plajă mai mare, inclusiv persoanele care admit că se simt neliniștiți, secretoși sau preocupați de internet și că au încercat fără succes să reducă din timpul petrecut astfel. Dar dacă e nesănătos, atunci e clar că mulți dintre americani nu doresc să fie sănătoși.




Ca și în cazul dependenței, la început s-a făcut haz de legătura dintre mediul digital și depresie și anxietate. Un studiu din 1998 de la Carnegie Mellon a decoperit că folosirea internetului timp de mai mult de doi ani avea legătură cu stări melancolice, singurătate și pierderea prietenilor reali. Însă criticii au remarcat că toți subiecții trăiau în Pittsburgh. În plus, poate că netul nu-ți aduce supă de pui, dar pune capăt singurătății, îți aduce un întreg oraș de prieteni de pe mapamond, prieteni pe care nu îi cunoști încă. Sigur, câțiva ani mai târziu când Carnegie Mellon a contactat din nou participanții, aceștia erau mai fericiți ca niciodată.




Încertitudinea a apărut însă din nou. În ultimii cinci ani numeroase studii au înmulțit rezultatele originale de la Carnegie Mellon și le-au dezvoltat, demonstrând astfel că pe cât de mult timp petrece o persoană în mediul virtual, pe atât e mai probabil să se simtă rău. Folosirea internetului dereglează deseori somnul, exercițiul fizic și schimburile față în față, iar toate acestea pot afecta până și cea mai veselă persoană. Iar impactul mediului digital se poate prelungi nu doar asupra câtorva zile, ci chiar a mai multor ani. Un studiu american recent având ca bază de pornire date despre cum foloseau adolescenții internetul în anii ’90 a găsit o legătură între timpul online și tulburările comportamentale la tinerii adulți. Cercetătorii chinezi au găsit „un efect direct” asemănător între folosirea intensivă a internetului și evoluția depresiei în timp ce cercetătorii de la Case Western Reserve University au făcut asocierea dintre trimiterea intensivă de mesaje și folosirea mediei sociale cu stresul, depresia și gânduri suicidale.




Un articol din ziarul Pediatrics a răspuns acestor studii observând creșterea unui nou fenomen numit „depresia Facebook” și explicând că „intensitatea lumii online poate declanșa depresie.” Conform raportului publicat de Academia Americană de Pediatri, doctorii ar trebui să includă întrebări despre folosirea internetului în analizele anuale.




Rose, autorul cărții iDisorder, subliniază existența a numeroase studii care arată „legătura dintre folosirea internetului, mesageria instantă, emailing, chatting și depresia din rândul adolescenților” dar și „conexiunile strânse dintre jocurile video și depresie”. Iar problema constă și în calitate, nu doar în cantitate: experiențele interpresonale eșuate, foarte comune în mediul online, pot duce la potențiale spirale de disperare. Psihologul MIT Sherry Turkle a intervievat peste 450 de persoane pentru cartea Alone Together , majoritatea adolescenți și tineri de până în 30 de ani, despre viața online. Deși e autoarea a două alte cărți „tech-pozitive” și a ajuns pe coperta revistei Wired, dezvăluie acum lumea unor oameni triști și extrem de stresați, murdari de chipsuri și captivi într-o relație distopică cu aparatele lor.




Oamenii i-au spus că telefoanele și laptop-urile sunt „locurile speranței” în viețile lor, locul in care „simt bunătate .” Copiii simt lipsa legăturii cu părinții la un nivel mai profund, aceștia fiind prezenți fizic, dar, de fapt, absenți. „Astăzi mamele dau mesaje în timp ce își hrănesc bebelușii” a spus Asociației Americane de Psihologic vara trecută. „O mamă nervoasă din cauza unor mesaje va fi simțită astfel și de copil. Iar acel copil devine vulnerabil și înclinat să creadă că tensiunea provine din relația cu mama. Trebuie să urmărim îndeaproape acest fenomen. Tehnologia ne poate face să uităm lucruri importante pe care le cunoaștem despre viață.”




Evaporarea eului real apare și în rândul adolescenților de liceu și facultate. Ei se luptau cu identitățile virtuale atunci când identitatea reală era încă neclară. Un tânăr i-a pus lui Turkle: „Ceea ce am învîțat la liceu a fost profile, profile, profile, cum să fabric un eu.” Viața este trăită astfel în public cu o cameră mereu ațintită spre tine care înregistrează și face publică orice greșeală pentru care vei fi batjocorit până când apare ceva și mai ridicol. Un alt tânăr se întreba cât timp trebuie să mai facă asta în timp ce se pregătea să răspundă la 100 de mesaje noi pe telefon.




La întrebările despre deprinderile web lansate anul trecut de MTV pentru utilizatorii între 13 și 30 de ani cei mai mulți au simțit că ceea ce postează îi „defnește”, s-au simțit „epuizați” de efortul de a fi mereu activi online și complet incapabili să se desprindă din teama de a rata ceva. Poemul Urlet de Allen Ginsberg începe astfel „Am văzut cele mai bune minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie, flămânzind isterice goale(…)” cu oameni care „se târau la apus” în căutarea „unei doze furioase”. Nu e dificil să ne imaginăm alternativa de azi.




Ultimul studiu despre internet și depresie ne aduce cea mai tristă veste. Missouri State University a urmărit, cu acordul subiecților, activitatea virtuală a 216 copii dintre care 30% prezentau semne de depresie. Rezultatele publicate arată că cei deprimați utilizau cel mai des internetul, petrecânt cele mai multe ore pe email, chat, jocuri video și file sharing. Tot ei deschideau, închideau și schimbau ferestrele de browser cel mai des – ne închipuim că în căutarea a ceva ce doreau să găsească.




Fiecare dintre ei se poate asemăna cu Doug, student la Midwestern College, care folosește patru avataruri, ține patru ferestre virtuale deschise împreună cu îndatoririle pentru școală, emailul și jocurile preferate. I-a spus lui Turkle că viața lui reală „e doar o altă fereastră” și, „de obicei, nu e cea mai bună”. Autoarea se întreabă încotro ne îndreptăm; asta e, de fapt, cea mai înfricoșătoare întrebare.




Cercetătorii au început recent să sugereze că lumea digitalizată poate naște chiar forme mai grave de boli psihice. Dr. Aboujaoude de la Stanford cercetează dacă anumite forme digitale ale sinelui pot fi considerate un alter-ego patologic precum cele documentate în cazurile persoanelor ce suferă de personalitate multiplă (acum numită tulburare disociativă de identitate). Pentru a-și testa teoria l-a supus pe unul din pacienții săi, Richard –un HR executive calm cu o deprindere pentru Web poker- testului oficial pentru tulburare de identitate. Rezultatul a fost neașteptat: scorul a fost de pacient zero. „Puteam la fel de bine să dau chestionarul lui Sybil Dorsett!” scrie Aboujaoude.




Frații Gold – Joel, psihiatru la New York University și Ian, filozof și psihiatru la McGill Univeristy- investighează potențialul tehnologiei de a desprinde oamenii de realitate prin încărcarea cu halucinații, iluzii și psihoze, așa cum s-a întâmplat cu producătorul filmului Kony 2012, Jason Russell. Ideea este că viața online seamănă cu viața în cel mai mare oraș, lipit și conectat de cabluri și modemuri, dar nu mai puțin real mental (sau costisitor) ca New York sau Hong Kong. „Datele susțin concluzia clară că o persoană care trăiește într-un oraș mare este mai susceptibil la psihoze decât o persoană care trăiește într-un sat. Dacă internetul este un fel de oraș imaginar, poate avea același impact psihologic” scrie Ian Gold.




O echipă de cercetători de la Tel Aviv University urmărește o perspectivă asemănătoare. La sfârșitul anului trecut au publicat ceea ce consideră a fi premele cazuri documentate de „psihoze cauzate de internet”. Autorii avertizează comunitatea medicală asupra calităților comunicării online ce pot genera „reale fenomene psihotice”. „Utilizarea din ce în ce mai intensă a internetului și implicarea potențială în psihopatologie sunt consecințe noi ale timpurilor noastre.”




Ce poate fi făcut deci? Unii ar spune nimic fiindcă nici cea mai elocventă cercetare nu a putut stabili ce vine mai întâi: mediul este cel care distorsionează oamenii normali prin prezența sa continuă, prin distragerea atenției și amenințarea de a fi ridiculizat public sau el atrage doar suflete deja înfrânte?




Într-un sens, nici măcar nu contează dacă uzul intens al lumii digitale cauzează boli mentale sau doar le încurajează pe cele existente atâta timp cât oamenii suferă. Dacă suntem copleșiți de viteza vieților noastre, recurgem la medicamente, lucru care explică de ce America funcționează cu Xanax (și de ce internările la reabilitare cauzate de benzodiazepină, ingredientul din Xanax și alte medicamente anti-anxietate, s-au triplat din 1990). Căutăm ajutor și navigând, ceea ce reduce atenția chiar și când calculatorul este stins. Încă de la începutul relației cu internetul, l-am acceptat așa cum este, fără să ne gândim prea serios la cum am vrea să fie sau ce ar trebui să evităm. Acele zile de complezență ar trebui să se încheie. Încă mai putem schimba internetul așa cum dorim. Miza o constituie chiar sănătatea noastră psihică.



Sursa: Familia Ortodoxa de Aura Mircea

Imagine IN-CRE-DI-BI-LA! Robotul Opportunity a pozat o statuie egipteana pe Marte: "Aici au fost oceane uriase" VIDEO

Oamenii de stiinta cred ca planeta Marte a fost acoperita cu vaste oceane. Se poate oare ca civilizatia care a trait aici sa fi evoluat la fel cum s-a intamplat pe pamant? O imagine incredibila obtinuta de robotul Opportunity lanseaza o teorie care te va cutremura.

Un robot trimis de NASA sa exploreze timp de un an planeta Marte a facut o poza care i-a uimit pe cercetatori.

Intr-o poza facuta in 2008 pe craterul Victoria apare o statuie egipteana, perfect conturata, intr-un munte urias de piatra.

Acest robot a luat si mostre de sol din acest loc, iar datele vor fi analizate pentru a se confirma daca este adevarata aceasta teorie.



Sursa: www.sport.ro

Sarmizegetusa Regia este cercetată aşa cum merită, pentru prima dată

La Sarmizegetusa Regia, a demarat cel mai mare proiect de cercetare arheologică demarat vreodată în acest sit. Din primele zile, “recolta” este bună, iar ţintele sunt măreţe: arheologii sapă în această campanie la “vedere” şi pentru turişti. Prima locaţie este în incinta sacră, imediat lângă sanctuatul mic de calcar, iar a doua săpătură este deschisă chiar pe cărarea de intrare în sit, în continuarea drumului pavat.


La câteva sute de metri de la intrarea în sit se aud târnăcoapele, vocile studenţilor şi îndrumările universitarilor: “Nu trage de rădăcina aia!”, îi spune un lector de pe margine unui student care se opinteşte peste o rădăcină mai groasă care îi opreşte săpătura. “Poate distruge tot proficul”, explică apoi Liliana Suciu, un lector universitar-doctor, specialistul în viaţa cotidiană a dacilor din echipa care face cercetările în fosta capitală dacică, lucrări care vor dura până în 21 septembrie. “De aici, plecăm la Cetatea Costeşti unde vom face o ridicare topografică şi apoi la Piatra Roşie. Sunt primele ridicări topo «ever»”, spune entuziasmat şeful şantierului arheologic, conferenţiar universitar dr. Gelu Florea.

2012 este primul an în care Guvernul României alocă sume de bani mulţumitoare pentru activitatea de cercetare din fosta capitală a Daciei

Când nimeni nu mai credea că în acest an se vor mai face cercetări în Sarmizegetusa Regia, s-a primit, într-un final, şi aprobarea săpăturilor pentru care sunt alocate peste trei milioane de lei, cea mai mare sumă alocată pentru un an. Deja au fost achiziţionate o parte din echipamente care, “vor duce arhelogia din secolul XlX, în secolul XXl”, altele sunt în licitaţie pe SEAP, inclusiv un detector performant care să-i ajute pe arheologi să localizeze şi diferenţieze piese de metal.

Arheologie europeană pentru daci

S-au comandat şi georadare, aparate moderne care scanează subsolul în căutarea “anomaliilor” care pot reprezenta structuri din construcţii. În funcţie de antenele cu care acestea sunt dotate pot “bate” la diverse adâncimi: “Va veni în acest an şi o echipă de georadarişti de la Cluj pentru că vrem să căutăm zidurile pierdute din zona sacră, să identificăm exact traseul lor”, spune şeful cercetătorilor, Gelu Florea. Pe scurt, specialiştii pot reconstitui arhitectura lor fără a le decoperta. În curând, ajung în sit şi staţiile topografice totale care le permit arheologilor să marcheze în plan absolut fiecare obiect găsit în săpătură. În acest an, arheologii lucrează şi cu truse “absolut noi”, pline cu şpacluri de toate mărimile, ruletă, busolă, tot soiul de ustensile de scris şi pungi pentru materiale, tablă pentru informaţii şi un “Punct Nord” pentru localizare, inclusiv cutii de plastic personalizate pentru păstrarea materialelor găsite: “Este trusa de bază a unui arheolog, acum este nouă, dar, la final, va fi plină de praf, poate ciobită. Le-am cumpărat pe bucăţi, unele de la magazine de construcţii, altele din magazinele cu profil sportiv. La noi nu găseşti asemenea truse complete, doar în Marea Britanie unde arheologia este la cel mai mare nivel”, explică Paul Pupeză, doctor în arheologie, venit de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj Napoca. De la primele lopeţi, au găsit cioburi, bucăţi de cărămidă şi ceramică, un cui şi o lamă, toate dacice: “De asta este frumos să lucrezi aici, peste tot şi rapid dai peste asemenea piese”.

Săpături pentru răspunsuri

Arheologii speră să afle în curând traseele zidurilor de sub incinta sacră fără să fie nevoiţi să decoperteze zona

Ce caută arheologii în acest an? “Anul trecut am deschis o secţiune în prelungirea drumului pavat, o loc necercetat şi am avut surpriza să găsim o continuare care ne-a ridicat semne de întrebare. Anul acesta mergem mai departe, pe sectorul următor, să vedem dacă bănuielile ni se confirmă. Până acum se credea că această cale ceremonială pavată cu calcar mergea către poarta de vest şi, undeva, se transforma într-un drum pavat cu piatră locală care urca de jos, din zona hidrocentralei până la poarta de vest, vi-l puteţi închipui ca o coloană vertebrară a aşezării, un soi de autostradă antică. Ar fi o surpriză să-i regăsim traseul în altă parte, mergând către «ceva», într-o direcţie nouă”, spune universitarul Gelu Florea.

În incinta sacră, arheologii caută în acest an răspunsul la altă întrebare: “Sanctuarul mic de calcar este singurul, dacă vă uitaţi cu atenţie, care nu are perimetru, informaţiile din anii ‘40 – ‘50 sunt confuze şi credem că ar putea să continue. Asta vrem să verificăm”. Pentru că a debutat târziu, campania din acest an a fost pregătită în grabă, dar arheologii clujeni tot au reuşit să facă câteva panouri care conţin informaţii despre Sarmizegetusa Regia, despre fortificaţie şi zona sacră, cu hărţi explicative, planuri, imagini aeriene a sitului, fotografii şi chiar reconstituirea propusă în cazul a două locuinţe săpate din cartierul civil de vest. “Acum mai mult pregătim ceea ce se va derula în anii următori. Mergem cu motoarele la relanti”, glumeşte Gelu Florea. Universitarul cujean lansează şi o invitaţie pentru toţi cei interesaţi de istoria veche: în 16 septembrie, arheologii organizează “Ziua Porţilor Deschise”, moment în care se vor împărţi vizitatorilor pliante comandate special pentru eveniment, se va face ghidaj la monumente, iar, într-un cort militar, în sit, se vor face proiecţii 3D cu materiale despre civilizaţia dacică.

Viitor pentru cetăţile dacice

Planurile pentru sit sunt mari: dacă va fi administratorul siturilor UNESCO, Consiliul Judeţean Hunedoara vrea să obţină fonduri europene pentru conservare, se doreşte modernizarea drumului de acces, iar Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva vrea amenajarea, la intrare, a unui punct de informare, introducerea unei taxe de intrare de circa un euro şi angajarea unor ghizi. Deocamdată se aşteaptă hotărârea de Guvern care să transfere cetăţile dacice din Munţii Orăştiei către autorităţile judeţene. “Dar cel mai mult este nevoie de pază. Numărul turiştilor a crescut, urcă peste 100 de vizitatori într-o zi obişnuită, monumentele sunt agresate, amenajările şi panourile de informare sunt distruse, până şi cabana arheologilor din vale a fost spartă. Este nevoie de pază 24 de ore, tot timpul anului. Nu îmi dau seama ce soluţii vor alege cei de la Ministerul de Interne, dacă vor pune camere de supraveghere sau mai ştiu eu ce pentru că eu pot să garantez că, fără pază permanentă, acestea vor fi primele furate”, spune, sigur pe el, Gelu Florea.

În plus, acesta cere autorităţilor condiţii decente pentru cei care fac parte din colectivul de cercetare: “S-a săpat ani de zile în condiţii inumane. Mi-e şi ruşine să le arăt celor din minister în ce condiţii se stă. Anul trecut, ne-a îngheţat apa în septembrie, gătim mai rău decât dacii care măcar aveau cuptoare, într-o bucătărie unde soba este făcută de fapt din câteva cărămizi. Doctoranzii care vin aici nu merită aşa ceva. Când am ajuns în acest an, studenţii au dormit aici, pe jos, pe beton, pentru că ploua şi nu am putut pune corturile. La cabană, acoperişul e stricat, a plouat înăuntru şi placajul din interior s-a umflat, e mucegai şi igrasie, aşa că nu putem închide uşile, chiar dacă e curent. Dacă la anul nu vom avea o bază civilizată, vă pot promite că încetăm săpăturile la Sarmizegetusa Regia”.

Probleme şi soluţii

Gelu Florea, entuziasmat de misterele de la Sarmizegetusa Regia, dar întristat de condiţiile de cazare oferite studenţilor şi specialiştilor angrenaţi în cercetări

Arheologii au însă şi soluţii pentru problema condiţiilor de locuit – o cabană amenajată în apropierea sitului care să poată găzdui câteva zeci de persoane: “Avem oferte de la mari universităţi din Statele Unite, echipe întregi care vor să vină aici să sape, ne oferă bani pentru asta, dar profesorii universitari şi studenţii lor americani nu vin să stea în condiţiile în care şedem noi”, se plânge Gelu Florea. Cabana în care stau acum arheologii poate fi extrem de uşor recondiţionată şi transformată într-un mic muzeu: “Îmi închipui aici un mic habitat dacic. Cabana este făcută cu lemnul rămas după filmarea unei pelicule istorice şi s-a construit după modelul unei locuinţe dacice. Se poate scoate betonul pardoselii şi pus lut bătut, acoperişul se poate acoperi cu şindrilă, apa vine ca la daci, pe jgheab, anexa poate şi ea fi folosită, iar înăntrul cabanei se poate amenaja o mică expoziţie”.

Totul se poate face cu o investiţie mică şi ar completa fericit proiectul de cercetare arheologică finanţat de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional care se va derula pe durata a patru ani. Dacă în 2012 cercetările vizează doar fosta capitală a Daciei, anul viitor, ele se vor extinde şi vor cuprinde şi alte cetăţi care formau sistemul defensiv dacic din Munţii Orăştiei, situri aflate în patrimoniul UNESCO. “Pe lângă cercetări, proiectul prevede şi organizarea de conferinţe, dar şi editarea unor volume care să cuprindă rezultatul săpăturilor, astfel încât informaţiile să ajungă mai uşor şi la specialişti, dar şi la persoanele interesate de istoria locurilor”.

Sarmizegetusa aşteaptă

Deocamdată, şeful şantierului nu îşi poate închipui cât va fi cercetat cu ajutorul proiectului care este cel mai mare de acest fel din România. Loc pentru săpături este însă… pe mulţi kilometri pătraţi. “Situl de la Sarmizegetusa este foarte mare, o ridicare topografică recentă identifică un perimetru al sitului cu lungimea pe ax de 6 kilometri, un sit care are peste 250 de terase antropogene, amenajate în antichitate şi se întinde pe aproape 400 de hectare de teren plan”. Din acest perimetru, foarte puţin este cercetat. De exemplu, se bănuieşte că în aşezarea civilă din partea de vest ar fi fost “cartierul aristrocraţilor”, pentru că în zonă s-au săpat 50 – 60 de locuinţe mai mari, cu un inventar bogat.

Aici s-a găsit inclusiv vasul ceramic cu celebra inscripţie “Decebalus per Scorilo”. “Asta nu înseamnă deloc că acolo locuia Decebal. Tot în zonă s-a găsit şi trusa medicală compusă din cinci văscioare de ceramică, o pensetă, o placă de tuf vulcanic folosită ori ca bază pentru prepararea medicamentelor, ori pentru tratarea rănilor. Pentru că are un colţ tocit, presupunem că rădeau din rocă şi pudra se presa pe rană. Avea un efect antihemoragic. Tot în această trusă s-a găsit şi celebrul bisturiu, instrument pe care îl foloseau inclusiv la operaţii pe creier. S-au găsit cranii trepanate cu răni vindecate. Însă bisturiul nu este o descoperire epocală, el era folosit de mai multe popoare, primele dovezi vin din neolitic. Penseta trusei seamănă foarte mult cu cele provenite de pe Insula Kos, «insula lui Hipocrate»”, explică Liliana Suciu, cercetătorul clujean care pare să ştie tot ce se poate despre viaţa de zi cu zi a dacilor.

“Gândiţi-vă că nici o aşezare nu e cercetată integral, sunt săpate cam 20 de locuinţe de pe 260 de terase. Ştim foarte puţin. Cele mai mici locuinţe au între 10 şi 15 metri pătraţi, cele mai mari depăşesc 140. E greu de spus cine, unde stă. Ciudat este că până acum nu s-a găsit nici un atelier de ceramică, am descoperit două de fierărie, dar bănuim că au fost mult mai multe după numărul nicovalelor găsite. Am găsit bulgări de sticlă, ceea ce înseamnă că era aici şi un atelier de sticlărie, material pe care îl foloseau pentru geamuri. S-au găsit vase de sticlă, pahare, inclusiv sticluţe de parfum care nu credem că se fabricau aici, pentru că parfumul se obţinea din macerarea florilor în ulei de măsline. S-au găsit multe bijuterii, semn că le plăcea să se împodobească cu brăţări, fibule, lanturi şi centuri de brâu. Un detaliu – femeile de aici nu purtau cercei, obiecte care se găsesc în perioadă, în Moldova”.

Proiect pentru cetatea regală

În zonă, primele cercetări arheologice româneşti s-au făcut în 1922-1924 sub conducerea profesorul D. M. Teodorescu de la catedra de arheologie a Universităţii din Cluj-Napoca. Săpăturile sunt continuate după război de academicianul Constantin Daicoviciu, demers preluat de fiul acestuia, Hadrian. “Primii însă care au săpat în zonă sunt austriecii care în secolul XlX caută comori şi apoi câţiva arheologi unguri. În acest an demarăm împreună cu profesori universitari de la Viena un proiect de recuperare a datelor din arhivele din Austria şi Ungaria. Ştim că între 1802-1805, s-au făcut rapoarte extrem de minuţioase asupra săpăturilor şi a obiectelor găsite, lucrări care ne pot aduce informaţii nesperate.

În plus, mai mulţi arheologi maghiari care au lucrat în zonă au tipărit rezultatele cercetărilor în diverse publicaţii maghiare. Din acest an, totul vine către Sarmizegetusa Regia”, spune Gelu Florea. Până şi ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, ajuns în sit la sfârşitul lunii august, într-o vizită privată în care a petrecut patru ore alături de arheologi, s-a arătat extrem de interesat de istoria locurilor. Istorie, care, şi în teorie şi pe teren, este deformată încă de interesul enorm al cuplului Ceauşescu care împreună cu câţiva arhitecţi aveau de gând să retraseze trecutul locurilor, chiar au excavat o bucată bună din terasa a X-a în încercarea de a pregăti în acest loc un lapidariu, adică o construcţie care să găzduiască toate piesele originale ce urmau să fie scoase de la locul lor şi înlocuite cu replici de beton sau calcar de Podeni.

“Din anul 1943, avem la Cluj o arhivă întreagă de memorii adresate autorităţilor vremii. Nu ne-au ascultat”, spun specialiştii. Nici nu e de mirare că nu au făcut-o comuniştii din moment ce, până şi acum, la 22 de ani după Revoluţie, autorităţile încă fac ureche surdă la doleanţele arheologilor. Au trebuit să treacă toţi aceşti ani, să se clădească zeci de proiecte pe hârtie, să se emită sute de promisiuni, UNESCO să ameninţe cu excluderea, iar interesul românilor să crească enorm pentru ca, în 2012, cetăţile dacice să se poată lăuda, în sfârşit, cu un proiect pe măsura importanţei lor pentru istoria românilor.

Autor: LAURA OANĂ

Sursa: REPLICA

Adevăruri tulburătoare - Ideea Daciei la Români, în decursul secolelor (video)

Sursa: danielroxin.blogspot.ro