Inimile au propriul lor creier şi propria conştiinţă

• Câmpurile inimii

Mulţi cred că o conştientizare se produce doar în creier. O cercetare ştiinţifică recentă sugerează faptul că, de fapt, conştiinţa există în creier, dar şi în organism. Un volum mare de dovezi sugerează că inima joacă un rol semnificativ în acest proces.
Fiind mai mult decât o simplă “pompă a sângelui”, aşa cum se credea la un moment dat, inima este recunoscută acum de către cercetători ca un sistem extrem de complex care are propriul său “creier” funcţional, relatează Wakeup-world.com.
Cercetarea în noua disciplină a neurocardiologiei arată că inima este un organ senzorial şi un centru sofisticat pentru primirea şi procesarea informaţiei.
Sistemul nervos din interiorul inimii (sau “creierul inimii”) îi permite acesteia să înveţe, să îşi amintească şi să ia decizii funcţionale independente de cortexul cerebral al creierului. Mai mult, numeroase experimente au demonstrat că semnalele pe care inima le trimite continuu către creier influenţează funcţioonarea centrelor cerebrale superioare implicate în percepţie, cunoaştere şi procesare emoţională.
În plus faţă de reţeaua neurală de comunicare care leagă inima de creier şi organism, inima comunică informaţii către creier şi organism şi prin intermediul câmpului electromagnetic. Inima generează cel mai puternic şi mai ritmic câmp electromagnetic al organismului.
În comparaţie cu acel câmp electromagnetic produs de creier, componenta electrică a câmpului inimii este de 60 de ori mai puternică în amplitudine şi pătrunde în fiecare celulă din corp. Totodată, câmpul magnetic al inimii este de aproximativ 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului şi poate fi detectat de la câţiva metri distanţă de corp, cu ajutorul unor magnetometre sensibile.
Inima generează o serie continuă de pulsuri electromagnetice. Câmpul ritmic al inimii, prezent în permanenţă, are o influenţă majoră asupra proceselor din întregul organism.
Oamenii de ştiinţă subliniază ideea că acel câmp al inimii acţionează ca o undă purtătoare de informaţii care furnizează un semnal global pentru întregul corp. Adică, sugerează că pe măsură ce undele pulsative de energie radiază în afara inimii, acestea interacţionează cu alte organe şi structuri.
Undele codifică sau înregistrează trăsăturile şi activitatea dinamică a acestor structuri în tiparele unor cronograme de energie, care sunt distribuite prin întregul organism. În acest fel, informaţiile codificate acţionează asupra tuturor funcţiilor organismului, pentru a coordona şi sincroniza procesele din corp ca şi un întreg.
Cercetarea de bază de la Institutul HeartMath arată că informaţia care aparţine stării emoţionale a unei persoane este şi ea comunicată în întregul corp prin intermediul câmpului electromagnetic al inimii. Modelul de bătaie ritmică a inimii se modifică semnificativ pe măsură ce experimentăm diferite emoţii.
Emoţiile negative precum furie sau frustrare, sunt asociate cu un model haotic, dezordonat, incoerent al ritmului cardiac. În contrast, emoţiile pozitive, precum dragostea sau aprecierea, sunt asociate cu un tipar lent, ordonat şi coerent al activităţii ritmice a inimii. În schimb, aceste schimbări în modelul de bătaie a inimii crează modificări corespondente în structurile câmpului electromegnetic care radiază din inimă, măsurabil prin intermediul unei tehnici numită analiză spectrală.

Mai exact, s-a demonstrat că emoţiile pozitive susţinute par să dea naştere unui mod distinct de funcţionare, pe care specialiştii îl numesc “coerenţă psihofiziologică”. În timpul acestui mod, ritmurile inimii afişează un model de undă sinusoidală şi câmpul electromagnetic al inimii devine în mod corespunzător mai organizat.
- la nivel fiziologic, acest mod este caracterizat de o eficienţă crescută şi o armonie în activitatea şi interacţiunile sistemelor organismului.
- psihologic, acest mod este legat de o reducere evidentă în dialogul mental intern, percepţii reduse în ceea ce priveşte stresul, un echilibru emoţional crescut şi o claritate mentală îmbunătăţită, discernământ intuitiv şi performanţă cognitivă.
În concluzie, cercetarea sugerează că în extinderea conştiinţei umane este foarte importantă coerenţa psihofiziologică, atât pentru o mai bună coordonare a funcţiilor fiziologice ale corpului, dar şi pentru a optimiza stabilitatea emoţională şi funcţiile mentale. Mai mult, există dovezi experimentale potrivit cărora coerenţa psihifiziologică poate creşte nivelul nostru de conştientizare, dar şi al celor care ne înconjoară.

• Interacţiuni ale câmpului inimii între persoane

Majoritatea persoanelor se gândesc la comunicarea socială doar în termeni de semnale vizibile exprimate prin limbaj, inflexiuni ale vocii, gesturi, expresii faciale şi mişcări corporale.
Totuşi, există dovezi care arată că, dincolo de ceea ce percepem cu simţurile noastre clasice, operează un sistem de comunicare “energetică”. Interacţiunile energetice cel mai probabil contribuie la atracţiile sau respingerile “magnetice” care se produc între indivizi şi afectează schimburile şi relaţiile sociale.
Mai mult, se pare că un rol important în comunicarea fiziologică, psihologică şi informarea socială între persoane îl are câmpul inimii.
Experimentele realizate de Institutul HeartMath au descoperit dovezi remarcabile potrivit cărora câmpul electromagnetic al inimii poate transmite informaţii între persoane. Oamenii de ştiinţă au reuşit să măsoare o schimbare de energie cardiacă între două persoane aflate la o distanţă de 1,5 metri una de alta.
De asemenea, s-a descoperit că undele cerebrale ale unei persoane se pot sincroniza cu inima unei alte persoane.
Mai mult, atunci când o persoană generează un ritm cardiac coerent, sincronizarea între undele cerebrale ale acelei persoane şi bătăile inimii ale unei alte persoane are mai multe şanse să se producă.
Aceste descoperiri au implicaţii profunde, sugerând că persoanele aflate într-o stare coerentă psihofiziologică devin mult mai conştiente de informaţia codificată din câmpurile inimii celor din jurul lor.
Rezultatele acestor experimente au dus la concluzia că sistemul nervos acţionează ca o “antenă”, care este reglată şi răspunde la câmpurile electromagnetice produse de inimile celorlalţi indivizi.
Cercetătorii cred că această capacitate de schimb de informaţii energetice este o abilitate înnăscută care ascute conştientizarea şi mediază aspecte importante de empatie şi sensibilitate ale oamenilor, unii faţă de alţii.
Mai mult, s-a descoperit că această abilitate de comunicare energetică poate fi îmbunătăţită în mod intenţionat, producând un nivel mult mai profund de comunicare non-verbală, înţelegere şi conexiune între oameni. Pe scurt, comunicarea energetică uşurează dezvoltarea unei conştiinţe extinse în relaţie cu lumea noastră socială.


Sursa: Financiarul.ro

Autostrada comorilor

Un pix istoric

Niște oameni au tras cu un pix o linie pe harta Ar­dea­lului, de la apus la răsărit. Și au spus: pe aici va fi viitoarea autostradă! O simplă dungă, puțin șerpuită, de la Nădlac spre Sibiu, pe care aveau să pornească ex­cavatoare și buldozere imense, într-un "marș” lent, al celui mai impresionant șantier din câte au fost în România ultimilor ani. Înaintea "drumarilor”, au fost trimiși arheologii. Ca să "descarce de sarcină” întregul traseu al șoselei, adică să vadă dacă nu cumva pe acest drum s-ar afla ceva rămășițe de istorie. Au fost aduși mult prea târ­ziu, cu doar câteva luni înainte de star­tul lucrărilor. În alte țări euro­pene, cercetările arheologice durează trei-patru ani în avans. La noi, devăl­mășie pă­gână: muncă în grabă, me­reu "cu pistolul la tâmplă”, stresul unor specialiști mânați zi de zi de la spate de tăvălugul uriașului șantier care avansa, avansa! (Con­structorii erau ei înșiși într-o întârziere enor­mă, de ani de zile, față de termenul inițial). Neglijență. Chestiuni de bani, de interese, de mentalitate... Po­litice, mai ales. Dar chiar și așa: în doar două-trei luni de lucru în viteză, acei câțiva arheologi trimiși aici au făcut niște desco­pe­riri de talie... mon­dială! Reușite ce pot să schimbe istoria întregii Eu­rope! Mulțimi de așezări pre­istorice, îngrămădite în doar câțiva kilo­me­tri, gă­site, cul­mea!, la numai vreo 20-30 de cen­timetri sub pă­mânt, cam atât cât intră plugul unui țăran în glie, într-o zi obișnuită de ieșit la arat. Comori is­torice aflate la su­pra­față, sub picioarele oamenilor, în­și­rate întâm­plător de-a lungul unei sim­ple dungi care s-a nimerit să treacă pe acolo. Căci nici un metru în stânga sau în dreap­ta n-a fost și nu este cer­cetat. Arheologii aflați aici declară că peste tot, împrejurul acestui lung tra­seu ce străbate țara, ar mai fi încă nenumărate alte vestigii, poate și mai însemnate, cu toții recunoscând, totuși, că "fără motivul autostrăzii, nu s-ar fi știut nimic despre aceste co­mori, fiindcă nimeni n-a fost interesat și nu investește în recuperarea istoriei nostre...”

Arheologie contra cronometru

E plină Transilvania de ase­menea tezaure, oriunde înfigi caz­ma­ua, la doar un braț sub pământ. Asta mi s-a părut revoltător, dar și fantas­tic, venind aici! Revelația că, de fapt, întreg pământul românesc e încă înțe­sat de cetăți și orașe preistorice ne­știute, de "cioabe”, statui, vase și bron­zuri multimilenare, răscolite an de an de fierul unor pluguri de țărani nepăsători! Până-n ziua de azi, nici pe jumătate n-a fost cercetat, pare-se, acest pământ străvechi. Deși locurile acestor tezaure sunt știute, statul ro­mân nu s-a ostenit nici măcar să scoa­tă terenurile cu pricina din circuitul agricol. A fost nevoie doar de o biată linie rutieră, trasată cu un pix, pentru ca, de pildă, pe-un fir de numai vreo zece kilometri, să fie găsite brusc câ­teva orașe neolitice (unul din ele imens, unic în Europa, mai vechi de­cât pira­mi­dele egiptene), o așezare din epoca fierului - excepțională, sin­gulară! -, două prestigioase castre și necropole ro­ma­ne, plus o întreagă cetate medievală din secolul XV, în care-a trăit și a luptat Pavel Chinezu. Vestigii no­bi­liare, strategice, mărturisind despre epi­soa­de abso­lut noi din istoria noastră. Și, încă o potri­vire de-a dreptul senzațională: siturile astea se află chiar în ime­diata apropiere a satului Tărtăria, acolo unde s-au des­coperit cândva trei tăblițe de lut, vechi de aproape șapte mile­nii, având pe ele cea mai veche scriere din lume (pusă până azi la îndoială de "specialiști”).

La "șoseauă”

Tărtăria. Fusesem acolo acum câțiva ani. Un sat liniștit, unduit pe câteva coline de pe malul Mureșului, c-o biserică albă în vârf, înăuntrul căreia preotul locu­lui, Gheorghe Marin, le spunea cândva localnicilor, într-o predică, după Liturghie: "Strigă istoria sub noi, oameni buni! Strigă pământul, cioabele astea de mii de ani, pe care le găsim peste tot! Spuneți-le co­piilor voștri. Vorbiți! Fiți mândri, căci noi, tărtărenii suntem vechi! Noi trăim într-un leagăn al lu­mii...”.

La câteva zeci de centimetrii sub pământ se află o istorie uriașă, pentru care guvernele n-au avut niciodată bani

Același preot îmi arătase atunci, c-o revoltă îndurerată, ogorul pe care-au fost găsite cele trei tăblițe celebre: o bucă­țică de pământ parti­cular al unui localnic, din brazdele căruia am cules eu însumi, în numai vreo zece minute, o traistă de cera­mică neolitică. Nici până acum aceas­tă mică și neprețuită tarla n-a fost achiziționată de stat, ci lăsată de izbeliște, arată și azi, fără jenă, de plugurile acelui țăran care ară istoria...
Așadar, în afara acelei epocale descoperiri a tăbli­țelor, din 1961, aparținând istoricului clujean Nicolae Vlassa, care a făcut celebră așezarea în întreaga lume (mai puțin la noi, din păcate), nici un eveniment n-a mai scos din inerție traiul acestor săteni. Până la po­ves­tea asta cu autostrada... O dâră amplă de praf roș­cat, întinsă dintr-un orizont în celălalt, pe care se pre­umblă încet utilaje uriașe, așa cum n-am mai văzut decât prin comunism, la Canal, în filme documentare vechi. Acest nor prelung de pulbere trece chiar pe la poalele așezării, aproape de primele case...
Era să nu mai recunosc locul: monumentul acela uitat, prăfuit, cu inscripția: "Tărtăria 5500 î.H., primul mesaj scris din istoria omenirii”, drumul ce coboară dintr-o haltă de tren părăsită, apoi urcă iarăși, molcom, spre gospodăriile unor gospodari așezați, ce până nu de mult își vedeau de treburi în tihnă, lucrând ogoare sau îngrijind animale, nebănuind că vor mai fi tulburați încă o dată din rosturile lor, ispitiți să mun­cească pen­tru bani mai mulți, la săparea acestei șosele năucitoare, care-a ajuns acum în dreptul satului lor. Pe timpul zilei, multe gospodării sunt pustii. Oamenii se duc de dimi­neață, cu lopețile pe umăr, "la șoseauă”. Ro­botesc, băr­bați și femei împreună, sub soarele uci­gător al acestui august nicicând mai torid, muncesc și, privindu-i, îmi dau seama că lor chiar le place puțin tensiunea aceasta, fiindcă în orice clipă pot găsi "ceva” de care se vor bucura, apoi, împreună cu arheologii, căci sub fiecare lovitură de hârleț se poate ascunde o istorie mare...
Acolo, "la arheologi”, le place lor să sape. Mult mai mult decât la șantier. La "dom'șoara Corina” (Borș), pe care o respectă ca niște copii smeriți pen­tru știința ei, dar și fiindcă le explică pe-nțelesul tuturor tot ce a descoperit ea acolo. De pildă, așeza­rea aceea uimitoare din epoca fierului, pe care-au văzut-o apoi cu toții pe la televiziuni... Le place și la doamna Andra (Samson), medievista... La Adela Bîltîc, romanista... Ori la domnu' Cătălin, cel ce-a găsit nițel mai sus, spre Podei, o cetate neolitică, veche de vreo șapte mii de ani...

Descoperirea de la Turdaș

Toți specialiști tineri, bine școliți, doctori în arheologie, veniți din Bucu­rești, de la Muzeul Național de Istorie, tocmai până aici, ca să trudească în colbul ăsta, din primii zori ai zilei și până seara, scormonind zi de zi o țărână fierbinte pe care nici nu poți călca desculț din pricina vipiei; agitați mereu, sub ghi­lotina timpului, îngrijorați că poate vor omite ceva ce va fi înghițit pe vecie sub dunga ma­tusalemică de asfalt a au­to­străzii. Și, parcă, țăranii tăr­tăreni au împrumutat și ei o "țâră” din pasiunea păti­mașă a acestor străini. Cuvinte pre­cum "sit”, "Hallstatt”, "si­lex”, "neolitic”, "La Tène” le-au intrat deja în grai, se lau­dă cumva cu ele, folosin­du-le foarte firesc, de față cu musafirii sau oame­nii din sa­tele vecine, de parcă ar ști de când lu­mea ce-nseamnă, iar cei­lalți ar fi niște ignoranți și chiar puțin in­vidioși, fiindcă la dânșii nu s-au găsit încă ase­menea comori. Tăr­tărenii încep să-și dea seama ce au. Un imens Monument Istoric, din grupa valorică "A”, adică "de impor­tanță internațională”! Abia acum, după jumătate de secol de la Nicolae Vlassa, localnicii se simt iarăși mân­dri.

"Când le-am văzut în pământ, am plâns...”

Termometrul de pe bordul mașinii noastre arată 41?C. Ne e groază să și ieșim, să urcăm până la primele gropi. Te sufoci, amețești înaintând pe acel deal gol, sub un soare gol, prin brazdele sfărâmicioase și seci. Fiecare pas stârnește pulberi ce ți se împrăștie pe pan­ta­loni până la genunchi. Aerul tremură, totul e porto­caliu, selenar. De dimineață de la șase și până acum, la ora unu jumătate din amiază, două femei nu s-au miș­cat dintr-un punct fix, de pe acest platou incandescent. Acolo li s-a adus apă, câte ceva de mâncare. O umbre­luță decolorată de soare e înfiptă câș deasupra lor, la vreun metru peste pământ.

Vase ceramice din epoca fierului, Hallstatt

Asudate, roșii la chip, aten­te și transfigurate, stau aplecate peste o gropiță, fără să ia seama la nimic. Mă apropii și privesc: un fel de spi­nare mică de lut, de vreo cinșpe centimetri, pe care cele două o netezesc migălos c-o pensulă și o stropesc, din când în când, cu-n fel de pompiță cu apă, ca să vadă mai limpede. O săpătură mică, nu mai adâncă decât până la genunchiul unui copilaș. Timid, le-ntreb ce-i acolo, iar una dintre femei îmi răspunde într-un târziu, absentă, fără să-și ridice privirea din țărână. "Cam un fel de cămară a unei case preistorice. De vreo trei mii de ani, cam așa...”. Și-și vede de lucru mai departe. Abia după cinci-zece minute, constatând că nu mai plec de acolo, aceeași femeie se ridică încet, se îndreaptă de spate, își șterge puțin palmele de panta­loni și vine către mine, câțiva pași, ostenită: "Corina Borș. Vă pot ajuta cu ceva?”.
***
Da, e chiar ea, "șefa științifică” a acestui tronson de autostradă. N-ai fi zis. Plină de colb până sub albul ochi­lor, poartă niște pantaloni șifonați, foarte largi, și o eșarfă înfășurată neglijent în jurul capului, ca un tur­ban rufos. Aceasta este femeia care a descoperit așeza­rea aceea fantastică din epoca Hallstatt, cea care a "întâr­ziat” o țară întreagă cu cioburile sale, reproșân­du-i-se adesea că din cauza ei românii nu pot să circule cât mai urgent pe-o autostradă nouă.

Cu arheologul Cătălin Zem

E cercetătoarea care l-a ignorat pe însuși președintele Băsescu, atunci când acesta-i spunea că "nu-i posibil ca, de câte ori dai de două cioburi, să se oprească lucrările de infra­structură”, sau pe Radu Berceanu, care, la rându-i, co­menta zeflemitor că: "probabil romanii știau, acum 2000 de ani, unde vrem să facem noi autostrăzi, și ta­man acolo puneau situri arheologice...” Un personaj controversat, această Corina Borș. Am contestat-o noi înșine, în revista noastră, în vremea când colabora cu Roșia Montană Gold Corporation, recomandând, sus­pect de repede și de ușor, eliberarea certi­ficatelor de des­cărcare arheologică a ace­lei inegalabile, multimi­lenare zone auri­fere. Aici, însă, la autostradă, se pare că și-a făcut treaba. Aici a întârziat, nu s-a grăbit. Și a făcut asta pentru niște motive teribil de temeinice, care dărâmă toate afirmațiile politicienilor cu dispreț pentru istorie. Nu e vorba de niște descoperiri oarecare. Gre­șeala, întârzierea, n-a fost a arheologilor, ci a statului român. De ce n-au fost trimiși acești specialiști din vre­me, ca-n absolut orice țară europeană, înainte ca lucră­rile autostrăzii să înceapă?! De unde să fi bănuit aceș­ti specialiști că tocmai acolo vor găsi acele im­portante tezaure, pe-o linie trasă nu de ei, ci chiar de constructorii înșiși?

Vasul cu comori

Succesul Corinei Borș este deja atestat oficial: "E pentru prima dată în istorie când o descoperire din epocile bronzului și a fieru­lui, de asemenea dimen­siuni și de asemenea complexitate, a fost făcută pe un șantier arheo­lo­gic din România”. O desco­perire cata­logată, în lumea ar­heo­logilor, drept "o mare lovi­tu­ră”. Chiar Ministerul Trans­por­turilor recunoștea, într-un co­municat de presă, că "desco­perirea de pe situl Tărtăria 1 este excepțională și cu o semni­ficație științifică deosebită pentru istoria României”. Și atunci, cum să "uiți” de ea, să lași să treacă asfaltul peste aseme­nea vestigii?

Corina Borș dezgroapă obiecte din bronz

Aici a fost găsit chiar "mie­zul”, centrul acestei așezări - exact pe firul auto­străzii. "Chiar acolo, vedeți, la vreo opt metri. Acolo le-am găsit: un depozit cu peste 300 de piese din bronz și fier, din cultura Ba­sarabi... Împrejurul lor, descoperisem deja porțiuni mari de fortificații, locuințe, aproa­pe 130 de vase ceramice în­tregi, pe acestea le-am luat cu tot cu pământ și le-am trimis rapid la București. Dar bronzurile au fost ma­rea mea revelație! Căci nu erau lucruri uzuale, unelte sau obiecte singuratice, gă­site din greșeală de vreun țăran, care apoi a anunțat arheologii. Erau multe, în­tr-un vas neobișnuit de mare. Arme, podoabe, toa­te reali­zate cu un meșteșug incre­dibil, rar pomenit în secolul IX. Numeroase pie­se de har­nașament, or, ca­lul era ceva de prestigiu în epocă, asociat doar per­soa­nelor de mare rang. Ofrande nepre­țuite, extrem de valoroa­se în acele vre­muri, închinate unui nobil ce stăpânea un mare ținut, poate chiar unui rege. Am fost primul om care, după aproape trei mii de ani, a văzut în pământ gura aces­tui vas uriaș, plin de co­mori. Starea aceea... Nu știu, e greu de spus în cu­­vinte... Ca și cum o capsu­lă a timpului mi s-ar fi des­chis îna­intea ochilor!... Era la sfârșitul lui aprilie, chiar în dimineața zilei de dinaintea unei scurte va­can­țe de Paști. A doua zi trebuia să plecăm, să a­ban­donăm șantierul. Ni s-a spus clar: ultima zi! Con­struc­torii nu ne mai lăsau nici un timp, deja îi amâ­naserăm. Dar eu știam că trebuie să fie pe undeva, pe-aco­lo. Nu știu, presim­țirea asta, că ceva impor­tant se-as­cun­de la doar câțiva pași, că parcă «fuge» de mine... De aceea m-am trezit foarte devreme și-am venit aici, când abia răsă­rea soarele. M-am uitat încă o dată. Și, culmea, m-am dus din prima, chiar la locul acela. Am săpat singură. Și am văzut cum se schimbă culoarea pământului. O... inspirație.

O șansă... Pentru că poți să fii un arheolog foarte conștiin­cios, să mergi să faci cam­panii de săpături an de an, și să nu ai norocul ăsta într-o viață... Când am văzut gura vasului, cu toate ofrandele ace­lea înăuntru, vă mărturi­sesc că am plâns. Eram aco­lo, în ge­nunchi, pe autostra­da asta ca un ogor nesfârșit, și plângeam singură, ca o nebună. M-am apucat să le scot, fiindcă știam că nu mai am timp decât până ce apune soarele, ca să recu­perez toate piesele. Ceva mai târziu, au venit uimiți și ceilalți trei ar­heologi ai mei, și-au înce­put să mă ajute. A apărut de ur­gență și dr. Paul Damian, coordonatorul întregului pro­iect. Iar spre seară, au înce­put să vină arheologii de pe toate situ­rile din jur - toți! -, de pe toate dealurile, ca să vadă și ei, să-mi fie alături. A fost una dintre cele mai feri­cite zile ale vieții mele. Așa că nu pot spune ce este mai important. Autostrada?... Istoria?... Amândouă, desi­gur. La sfârșitul acelei zile, toate cele aproape 300 de piese erau deja la Muzeul Național din București, ca să fie restaurate și conservate. Ele vor face, pro­ba­bil, faima României în lume. Le-am găsit atunci la nu­mai 30 de centimetri sub pământ. Însă, fără auto­stra­da asta, poate că n-ar fi fost găsite niciodată...”

Un sas patriot

Tot aici, la Tărtăria, am ocazia să intervievez și partea adversă a aces­tui veșnic "război” tacit dintre ar­heo­logi și constructori. Chiar pe șeful acestui tronson de 25 de kilometri de autostradă, inginerul Ingo Retter. N-aș fi avut norocul ăsta, să-l întâl­nesc atât de repede, fără ajutorul ve­chiului meu prieten, preotul Gheor­ghe Marin...

Când mă zărește pe uliță, părintele se oprește din mers, își pune ochelarii pe nas, îngustân­du-și privirea. "Domnu' Bog­dan, chiar dumneavoastră sunteți?!...” Mă îmbrățișează strâns, sincer, cu pu­tere. Nu-i vine să creadă că-s ia­răși aici, după șapte ani. De-atunci, de când militam împreună, pătimași, împotriva dezinteresului față de "fenomenul Tăr­tăria”... "V-ați schimbat mult”, zice, zâmbind mereu. Într-adevăr, m-am schimbat. Am slăbit, am trecut și prin ceva neplăceri ale vieții. El este însă același, preo­tul plugar, cu palmele lui muncite, părul și barba țepoase, crescute sălbatic, ochii azu­rii, ce survo­lează visători pământurile astea străvechi dim­prejur, pe care le iubește și le venerează ca pe-o imensă biserică. Da, s-a bucurat mult să vadă iarăși arheologi aici. Acum, după peste jumătate de veac. Îi cunoaște deja pe toți, umblă aproape zilnic printre ei, de la un sit la altul, curios să vadă ce-au mai găsit, orice ciob, căci nimic nu contează mai tare pentru dânsul decât istoria satului în care s-a născut și pe care nu l-a părăsit niciodată. "O nouă Tărtăria!...”, la asta visează părin­tele Gheorghe. "Poate-poate, cu ajutorul lui Dumne­zeu, o descoperire la fel de uriașă ca aia din '61...”. Mă apucă pe după umeri și mă conduce drăgăstos în curtea casei sale, aceeași curte acoperită de viță în care am băut amândoi același vin înmiresmat, răcoritor, de fragă, din paharele înalte, cu picior. De aici îl sună părin­tele pe inginerul Retter, făcându-mi un semn cu mâna, că se rezolvă: "Bună ziua... Da, știu, sunteți foarte ocupat... Vă implor, am aici un prieten drag, ar vrea să vă cunoască...”.

Un împătimit al istoriei - părintele Gheorghe Marin din Tărtăria

Peste doar vreun sfert de ceas, inginerul Ingo Retter intră în curte. Un sas frumos, înalt, bron­zat, din zona Sibiului, care, de când a venit în zonă, se poartă ca orice țăran de-al locului. Om fără ifose. Aveam să-l văd în plină caniculă, dând la lopată împreună cu localnicii, purtând o cămașă descheiată aproape până jos, peste niște bermude kaki, neobosit din zori până-n asfințit, mereu printre oameni, pe teren, peste tot. N-are timp prea mult de discuții, dar poate să-mi spună cu toată con­vin­gerea că a fost uluit de câte vestigii s-au găsit pe ductul autostrăzii ăsteia. Că puține țări din Europa au atâtea bogății arheologice atât de vechi, multe din ele încă neexplorate. Zice asta, pentru că știe. Fiind­că el numai asta a făcut toată viața: drumuri, autostrăzi. A plecat din România în '90, iar în Germania, tot auto­străzi a făcut, unele din cele mai importante de acolo. "Deși cu o civilizație atât de înflo­ritoare și bogată, nemții n-au nici pe departe ce avem noi, în partea asta a Transilvaniei. Fiindcă noi suntem vechi, domnule. Aici a fost prima mare civili­zație preistorică din Europa, «Alteeuropa», cum zic nemții”. Se simte că acestui om îi pasă de istorie, că n-ar distruge orice doar ca să grăbească lucrările. După aproape 20 de ani, Ingo s-a întors în România, sperând că poate ajuta și el, puțin, cu expe­riența sa, ca țara asta să meargă înainte. N-a fost așa cum și-a închipuit. E revoltat de "sistemul” de-aici, de felul în care sunt orga­nizate lucrările, de faptul că noi nu știm să ne pre­țuim istoria.

Fragmente de vase, de la Tărtăria

Chiar astăzi a găsit din întâmplare un mor­mânt, lângă Cugir, în punctul numit "La Cruce”. Se pare că e unul foarte vechi, aproape de neolitic. A fost primul care a zărit craniul, sub lama excavatorului. Și a oprit totul. Tot șantierul! "Surprize” din astea au fost multe. În Germania, zice, nu s-ar fi întâmplat așa ceva. De-aia acolo construcțiile merg așa repede, fiind­că terenul este "curat”, examinat arheologic cu multă vreme înainte de-a porni excavatoarele. "Nu e vina arheologilor noștri. Ei sunt buni, mă mir c-au găsit atâtea lucruri, prea multe încă!, față de debandada în care s-a lucrat. În Germania și-n alte țări europene, acești arheologi sunt plătiți de stat, care are o stra­te­gie unitară asupra lucrării. Aici, toată autostrada a fost dată pe bucăți, unor firme private, fiindcă statul n-a vrut să dea bani, mai ales arheologilor. Partea asta a mea de 25 de kilometri e subcontractată de aus­trie­cii de la firma Strabag. Numai până acum, am chel­tuit peste cinci milioane de euro, doar pentru ar­heo­logi. Cinci milioane! Excavatoare, mașini, scule, cazare, masă... Totul, până la ultima dăltiță e plătit de noi. Dincolo sunt italieni, mai încolo alți austrieci și așa mai departe... Cum să le pese unor oameni cu ase­menea interese financiare de istoria unei țări străine, de care habar n-au, și care n-are o imagine prea gro­za­vă dincolo?... No, iertați-mă, acuma iarăși trebuie să plec...”
Toată discuția noastră a decurs așa: întreruptă me­reu, cam la zece minute, atunci când inginerului Retter îi suna din nou telefonul. Se ridica de la masă și alerga grăbit spre poartă, fără să ne zică nici un cuvânt. Reve­nea peste vreo jumătate de oră, reluând conversația de unde o lăsase. Și tot așa... "Nu am timp nici să dorm”, ne-a zis la final, zâmbind cu-un fel de amărăciune.

Metropole neolitice

Podei. Ultimul sit dinspre răsărit, dintre toate cele ale ținutului Tărtăriei. Cel mai vechi dintre toate... A­proape pustiu, căci săpăturile s-au încheiat de ceva vre­me, mulți muncitori au plecat deja. Un platou blând, mângâiat de vânt, ce-mi aduce aminte de tărâ­murile îndepărtate ale Scoției, de călătoriile noastre la zidul lui Hadrian, făcute cândva...

Ogorul lui Vlassa. Locul unde au fost descoperite tăblițele e astăzi arat cu tractorul

Nu se mai vede mare lucru, doar niște șan­țuri și rădă­cini de ziduri pre­lungi, foarte numeroase, ce se încolăcesc ciu­dat până departe, la mar­ginea podișului. Atât. Au fost făcute poze ca mărturii, artefactele duse la Bu­cu­­rești, învelite în bucăți de cârpă, pentru ca violența soarelui să nu le prefacă în pul­bere. De aproape șapte milenii, ele nu au văzut lumina, deși au stat la 15-20 de cen­timetri sub pământ.

Comori scoase din pământ cu lama tractorului

Nu mai mult. La 15-20 de centimetri, una din cele mai vechi și interesante cetăți neolitice ale lumi!
Arheologul Cătălin Zem stă tolă­nit ca un patriarh, pe-un șezlong jer­pelit, tot sub o umbrelă de soare spălăcită, și-i urmărește pe cei câțiva oameni care încă mai lucrează pen­tru dânsul. Bărbos, impunător, c-o ati­tu­dine vicleană de țar rus, privind pieziș, pre­cum un stăpân peste ogorul înalt, an­ces­tral, pe care l-a desco­perit el însuși. Nu mai are prea multe lucruri de făcut. Cetatea lui există. Este încă aici! În foarte scurtă vre­me, peste ea va trece auto­strada, dar nu mai are ce face. Măcar a găsit-o! Asta e marea lui izbândă. Cel puțin 6.500 de ani î.H., probabil 6.800. Cultura Pe­trești, dacă nu și mai veche. O impre­sionantă așezare pentru acele vremi preis­torice, din care doar o mică parte s-a nimerit pe ductul autostrăzii: chiar intrarea. Fortificațiile de apărare. Porțiunea lo­cuită e mai în spate, mult mai întinsă, dar Cătălin nu speră că va primi vreo­dată autorizație și bani ca să o cerceteze. Și-a luat de mult gândul de la acest vis. Pe ei, po­liticie­nii, nu-i interesea­ză decât autostrada. Ba­nii, prestigiul, afacerile, șpăgile. Dar fie și numai ce s-a găsit aici, pe a­ceastă bucățică de șosea, este fantastic. Un sis­tem de fortificații nemai­în­tâlnit niciunde în lume. O sin­gură poartă de intrare, cu patru li­nii succesive de apă­rare în­dă­rătul ei, puse cumva în zig-zag, ca-ntr-un com­plex labirint de ziduri și șan­țuri, prin care nu puteai pă­trunde nicicum până în miezul ce­tății, de­rutat fiind de acest la­birint, năucit ca de-o vrajă.
"Momentul meu «de glo­rie» a fost cel în care am reușit să înțeleg sche­ma acestui sistem de fortificații, care este foarte rigu­roa­să. Ce­va unic în lu­me! O în­trea­gă geo­me­trie, năs­cocită de niș­te oameni care știau să facă mă­surători pre­cise, după niște pro­porții tai­nice, de ade­vă­rați strategi.

Celebrele tăblițe de la Tărtăria

Prac­tic, îi obligau pe cei ce se năpusteau asu­pra așezării, prin­tr-un sis­tem de gar­duri enor­me, să intre și să mear­gă doar pe unde voiau ei, stăpânii ce­tății. Îi «ghi­dau», efectiv, spre capcanele lor, în am­buscade mi­litare bine controlate. E vorba de un efort imens, al unei co­mu­nități foarte numeroa­se. Doar pentru să­pa­rea șanțu­rilor ăstora s-a cheltuit o energie socială echi­valentă cu cea a ridicării unor cetăți de piatră uriașe, în epoca cla­sică. Abia când am înțe­les asta, mi-am dat seama ce am de fapt aici, în fața ochi­lor: o așezare ce n-a putut fi, poate, cucerită niciodată. O cetate eternă...”.
Două-trei luni de zile a avut Cătălin Zem la dispo­zi­ție ca să o găsească, să o "în­țe­leagă”. Atât. Acum poate vorbi aproape despre un "oraș” neolitic, cu oameni se­den­tari, străzi, temple, ca­se de vreo 6 m/7 m înăl­țime, unele chiar cu-n etaj sau mai mul­te odăi. "Fără autostra­da asta n-am fi știut nimic. Nimic!”, zice arheologul cu chip de țar și plete lungi, răscolite de vânt, privin­du-și trist cetatea, pe care va trebui să o pă­răsească peste doar câteva săptămâni, pen­tru tot­deauna. De-aici, de sus, se vede Mu­reșul, curba amplă și strălucitoare a râului pe care altădată navigau corăbii încărcate cu sare și aur, din­spre Sarmizegetusa spre Du­năre și apoi către lumea lar­gă... Mai sus, pe valea Pia­nu­lui, se spăla aur încă din străvechime.Puțin mai jos, la Turdaș, pe malul aceluiași Mureș, a fost găsită "perla arheo­logică a Transilvaniei”, cel mai vechi oraș fortificat din sud-estul Europei, mai bătrân decât piramidele Egip­tului... Capitala supre­mă a întregii civilizații neo­­litice din această parte a con­tinentului!... O gigan­tică metropolă neolitică, întinsă pe mai mult de-o sută de hec­tare, condusă de regi în­fă­țișați în statui stând pe tron, unul din cele mai vechi și impor­tante centre de pro­ducție și distribuție a cera­micii din istoria lumii... Pes­te acest oraș, chiar prin cen­trul lui, a trecut deja as­faltul autostrăzii...

Monumentul plăcuțelor de la Tărtăria. O descoperire epocală

Nădlac - Arad - Deva -Orăștie - Sibiu - Brașov - București - Fetești - Constanța... O dungă lun­gă, piezișă, ce pornește din Germania, străbătând Europa până spre Praga, Viena, Bratislava, Budapesta, și-n cele din urmă, spre întreaga Românie. Nu știu ce să zic. E bine să avem autostrăzi, fără dubii. Păcat însă că am avut și "ghinionul” ăsta isto­ric, de-a avea toto­dată și atâtea te­zau­re inestimabile, uriașe și atât de multe, față de celelalte țări... Doar în pământul ăsta ro­mânesc, fix pe tra­seul autostrăzii, au fost reperate câ­te­va mii de asemenea situri, multe de-o importanță arheologică majoră. Mii! Dintre ele, nici o zecime n-au fost cercetate minuțios. În curând, toată această linie a comorilor ce stră­punge con­ti­nentul va purta doar un singur nume, pentru toți. I se va spune sim­plu: Coridorul IV pan-euro­pean.

Sursa: Formula AS

Oamenii vindecaţi complet: ce trăsături au în comun?

A devenit foarte clar pentru mine, după ani de interviuri cu oameni care au experimentat recuperări şi vindecări spontane, faptul că majoritatea dintre ei au patru calităţi specifice în comun. Aceste persoane au experimentat aceleaşi coincidenţe, relatează doctorul Joe Dispenza, specialist în mecanismele de funcţionare a creierului uman.

Înainte de a descrie cele patru puncte comune, aş vrea să notez câţiva dintre factorii care nu se numără printre caracteristicile comune ale persoanelor analizate. Nu toţi aveau aceeaşi religie, unii dintre ei chiar nu erau afiliaţi la nicio religie. Nu toţi trăiseră până atunci vieţi de preoţi, rabini, călugări sau alte înclinaţii spirituale. Aveau vârstă, rasă, cultură, statut educaţional şi profesie diferită. Aveau tipuri diferite de corpuri.
Doar unii făceau exerciţii fizice în fiecare zi şi urmau acelaşi regim alimentar. Aveau obiceiuri diferite, şi în ceea ce priveşte consumul de alcool, ţigări, televizor şi alte forme media. Interviurile mele nu au găsit nicio situaţie externă comună care să determine schimbări măsurabile în statul sănătăţii lor.

Coincidenţa nr. 1: O inteligenţă superioară ne dă viaţă şi poate să ne vindece corpul
Persoanele cu care am vorbit şi care au experimentat o vindecare spontană credeau că o inteligenţă superioară se afla în interiorul lor. Fie că o numeau Dumnezeu, Sinele superior sau mintea lor divină, spirituală sau subconştientă, aceştia au acceptat ideea că o putere interioară le dădea viaţă în fiecare moment, şi această “inteligenţă superioară” cunoştea mai multe lucruri decât puteau ei, ca şi oameni, să ştie vreodată. Mai mult, ei au înţeles că dacă vor putea să acceseze această inteligenţă, atunci vor putea să o direcţioneze spre vindecarea lor.
Am ajuns să înţeleg că nu există nimic mistic legat de această minte incredibilă. Este aceeaşi inteligenţă care organizează şi reglează toate funcţiile corpului.
Această putere face ca inima să bată fără întrerupere de peste 100.000 de ori pe zi, fără ca noi să ne oprim şi să ne gândim la acest aspect. Asta înseamnă peste 40 de milioane de bătăi ale inimiii pe an, adică aproape trei miliarde de pulsaţii de-a lungul unei vieţi de 70-80 de ani. Toate aceste lucruri se întâmplă automat, fără îngrijire sau curăţare, reparaţii sau înlocuire.
O conştiinţă superioară face dovada unei voinţe mult mai puternice decât propria noastră voinţă.
Vă rog, opriţi-vă o clipă din citit. Chiar în acest moment, au loc circa 100.000 de reacţii chimice în fiecare celulă din voi. Acum, înmulţiţi 100.000 de reacţii chimice cu 70-100 de trilioane de celule care alcătuiesc corpul vostru. Răspunsul are mai multe zerouri decât pot calculatoarele să afişeze pe ecran, şi totuşi, în fiecare secundă, acest număr uluitor de reacţii chimice se produce în interiorul vostru.
Trebuie oare să gândiţi pentru a efectua vreuna din aceste reacţii? Mulţi dintre noi nu-şi pot urmări agendele de lucru sau nu pot reţine mai mult de şapte lucruri aflate pe lista de cumpărături, astfel că ne putem simţi norocoşi că cineva mai “inteligent” decât mintea noastră conştientă se află “la cârmă”.

În aceeaşi secundă, 10 milioane din celulele voastre mor, şi în imediat următoarea secundă alte 10 milioane de noi celule le iau locul. Pancreasul îşi regenerează singur aproape toate celulele pe parcursul unei zile. Şi cu toate acestea, noi nu-i acordăm nici un moment de gândire… Propriul nostru “comandament” de agenţi de securitate ştie să lupte cu mii de bacterii şi viruşi fără ca noi măcar să ne dăm seama că suntem atacaţi. Mai mult, îi ţine minte pe aceşti invadatori, astfel încât, dacă vor mai îndrăzni să atace vreodată, sistemul imunitar să fie mai bine pregătit.
Toate acestea sunt expresii ale miracolului vieţii.
Este impresionant când realizezi că această forţă superioară ştie cum să pornească viaţa din doar două celule, un spermatozoid şi un ovul, şi să creeze apoi cele 100 de trilioane de celule specializate ale corpului. După ce ne-a dat viaţă, continuă să regenereze acea viaţă şi să regleze un număr impresionant de procese. Poate nu observăm modul în care lucrează această minte superioară, dar în momentul în care murim, corpul nostru începe să se descompună, tocmai pentru că această putere interioară a plecat.
Acest aspect al sinelui este obiectiv şi necondiţionat. Dacă suntem în viaţă, această forţă inteligentă se exprimă prin noi. Cu toţii împărtăşim această ordine interioară, independent de sex, vârstă sau zestre genetică. Această inteligenţă transcende rasa, cultura, poziţia socială, statutul economic şi convingerile religioase. Oferă viaţă tuturor, fie că ne gândim la ea sau nu, indiferent dacă suntem treji sau dormim, fericiţi sau trişti.
O forţă superioară ne oferă libertatea să credem în ceea ce vrem, să discernem între bine şi rău, să fim înţelegători sau să judecăm. Această fiinţă dătătoare de viaţă ne oferă puterea de a exprima viaţa în felul în care noi alegem să o exprimăm.
Această inteligenţă ştie cum să menţină ordinea între celule, ţesuturi, organe şi sisteme ale corpului, deoarece ea este cea care a “construit” corpul din două celule individuale. Din nou, puterea care a creat corpul este puterea care menţine şi vindecă trupul.
Boala subiecţilor mei a însemnat că, într-o oarecare măsură, aceştia au ieşit din raza de acţiune şi s-au distanţat de conexiunea cu această ordine superioară. Poate propria lor gândire a direcţionat într-un anumit fel această inteligenţă înspre boală şi dezechilibru.
Însă, au ajuns să înţeleagă că dacă se reconectează la această inteligenţa superioară şi o direcţionează în mod conştient, atunci aceasta va şti singură cum să le vindece corpurile bolnave.
Puterea acestui tip de inteligenţă înnăscută, minte divină sau natură spirituală, este cu mult desupra oricărui medicament, terapie sau tratament, şi aşteaptă doar permisiunea noastră de a acţiona direct. Mai plastic, am spune că suntem călare pe spatele unui uriaş şi nu trebuie să plătim nimic pentru această călătorie.


Coincidenţa nr. 2: Gândurile afectează în mod direct corpul
Modul în care gândim afectează corpul nostru, precum şi viaţa noastră. Persoanele pe care le-am intervievat nu numai că au împărtăşit această convingere, dar au folosit-o şi ca o bază pentru a face schimbări conştiente în propriile minţi, trupuri şi vieţi personale.
Există un domeniu emergent de ştiinţă numit psihoneuroimunologie care a demonstrat această conexiune între minte şi corp. Fiecare gând al tău produce o reacţie biochimică în creier. Creierul eliberează apoi semnale chimice care sunt transmise în organism, unde funcţionează ca şi mesageri ai gândului.
Gândurile care produc aceste chimicale în creier permit trupului să se simtă exact în modul în care gândeşti. Aşadar, fiecare gând produce o substanţă chimică care este acompaniată de un sentiment în corpul tău.

Atunci când organismul răspunde la un gând prin experimentarea unui sentiment, acesta iniţiază un răspuns în creier. Creierul, care monitorizează şi evaluează constant starea corpului tău, observă faptul că organismul se simte într-un anume fel. Ca răspuns al acelui sentiment, creierul generează gânduri care produc mesageri chimici corespunzători: începi să gândeşti în acelaşi mod în care te simţi. Gândirea crează sentimente, iar sentimentele crează gânduri, într-un ciclu continuu.
Această buclă crează în cele din urmă o anumită stare în organism care determină natura generală a modului în care ne simţim şi ne comportăm. Numim acest lucru o stare de existenţă.
Aplicând acest raţionament propriilor vieţi, mulţi respondenţi au înţeles că multe din gândurile lor nu doar că nu servesc sănătăţii, dar, de asemenea, ar putea să reprezinte motivul pentru dezvoltarea stării lor nesănătoase şi nefericite.
În urma acestui aspect, aceştia au conştientizat că pentru a-şi transforma sănătatea fizică trebuie să îşi modifice atitudinea: grupuri de gânduri care sunt adunate în secvenţe comportamentale.
Atitudinea cuiva crează o stare de existenţă care este direct conectată la organism. Astfel, o persoană care îşi doreşte să îşi îmbunătăţească viaţa trebuie să schimbe întregul tipar al modului în care gândeşte, iar aceste noi tipare de gânduri sau atitudini vor schimba într-un final starea sa de a fi.
Majoritatea gândurilor sunt idei pe care le inventăm şi pe care ajungem să le credem. A crede ajunge să devină un obicei.
Din moment ce ştim din neuroştiinţă că gândurile noastre produc reacţii chimice în creier, ar avea sens faptul că gândurile noastre au un anumit efect asupra corpului nostru fizic, schimbând starea noastră internă. Nu numai că gândurile noastre contează în modul în care ne trăim viaţa, dar gândurile noastre determină modificări fizice în interiorul trupului nostru. Gândurile contează.
Persoanele intervievate au început la un moment dat să examineze viaţa lor în mod analitic. Atunci când au devenit inspiraţi şi hotărâţi în ceea ce priveşte schimbarea modului în care gândesc, au reuşit să îşi revitalizeze sănătatea. O nouă atitudine poate deveni un nou mod de a fi.

Coincidenţa nr. 3: Ne putem reinventa
Persoanele pe care le-am intervievat au realizat că pentru a gândi lucruri noi, trebuiau să meargă până la capăt. Pentru a deveni o persoană schimbată, aceştia trebuie să îşi regândească prezenţa într-o viaţă complet nouă. Toţi cei care şi-au restaurat sănătatea la nivel normal, au făcut acest lucru după ce au luat o decizie conştientă de a se reinventa.
Ruperea de rutina zilnică i-a determinat să petreacă mult timp singuri, gândind şi contemplând, examinând şi făcând proiecţii în ceea ce priveşte tipul de oameni care îşi doreau să devină.

Aceştia au pus întrebări care îi provoca în profunzime, făcând presupuneri despre cine erau cu adevărat. Întrebările “Ce ar fi?” au fost vitale în acest proces.
Un alt pas important în drumul reinventării a fost adunarea de informaţii. Cei pe care i-am intervievat trebuiau să revizuiască ceea ce ştiau despre ei înşişi, să se accepte şi apoi să îşi reformeze gândirea pentru a dezvolta noi idei referitoare la cine îşi doresc să devină.
Pe măsură ce aceste persoane au explorat, au căutat moduri mai bune de a exista, au învăţat şi noi modalităţi de a gândi. Aceştia au întrerupt fluxul gândurilor repeptitive care le-au ocupat majoroitatea momentelor zilnice.
Renunţând la aceste tipare de gândire mai familiare, mai confortabile, au reuşit să asambleze un concept mai evoluat al persoanei care ar putea să devină, înlocuind o idee veche despre ei cu un ideal nou, măreţ.
Aceştia au exersat zilnic cum ar trebui să fie această nouă persoană. Repetiţia mentală zilnică stimulează creierul să creeze noi circuite neurale şi să modifice modul în care mintea şi corpul funcţionează.
Aceste persoane au deveni alţi oameni, iar aceşti noi oameni aveau noi obiceiuri. Cum au reuşit să facă acest lucru ne duce la cel de-al patrulea concept împărtăşit de cei care au experimentat vindecări fizice.

Coincidenţa nr. 4: Starea de prezenţă
Persoanele pe care le-am intervievat ştiau că alţii înaintea lor s-au vindecat de boli, aşa că au crezut că vindecarea era posibilă şi în cazul lor. Însă nu au lăsat vindecarea la voia întâmplării. Doar speranţa şi dorinţa nu pot rezolva acest lucru.
Vindecarea necesita ca aceşti indivizi rari să îşi schimbe modul de a gândi permanent şi să creeze în mod intenţionat rezultatele pe care le-au dorit. Fiecare persoană a trebuit să atingă o stare de decizie absolută, voinţă, pasiune interioară şi concentrare totală.

Această abordare necesită un efort imens. Primul pas pentru toţi aceştia a fost să facă din acest proces cel mai important lucru din viaţa lor. Acest lucru a presupus renunţarea la programele lor normale, la activitaţile sociale, obiceiuri de televizor şi tot aşa mai departe. Pentru a înceta să mai fie persoanele care au fost până atunci, aceştia nu mai puteau face lucrurile pe care le-au făcut până atunci.
În mod interesant, toţi subiecţii au raportat experimentarea unui fenomen care a devenit o parte din noua lor viaţă. În timpul perioadelor de meditaţie, aceştia au devenit atât de implicaţi în momentul prezent, încât s-a produs un lucru remarcabil: au pierdut complet noţiunea corpului, timpului şi spaţiului. Nimic nu mai era real pentru ei decât propriile gânduri.
Ca fiinţe umane, avem privilegiul de a face gândurile noastre mai reale decât orice altceva, iar atunci când facem acest lucru, creierul înregistrează aceste impresii în cutele adânci ale ţesuturilor sale. Stăpânirea acestei abilităţi este ceea ce ne permite să începem să ne resetăm creierele şi să ne schimbăm vieţile.

Sursa: Financiarul.ro

Descoperirea unui Sfânt

- “Mă, nu veniţi numai voi. Aduceţi-i şi pe cei care nu au fost aici niciodată. Este destul dacă aţi venit o dată sau de două ori, că la dreapta judecată am şi eu un cuvânt de spus. Unde veţi fi, pun mâna pe capul vostru şi vă scot afară. Dar este o condiţie: să fiţi buni, să faceţi fapte bune, să mergeţi pe linia Bisericii şi să fiţi tot timpul pregătiţi, cum vă învaţă preoţii Bisericii”.

Un vechi proverb românesc spune aşa: “Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. Aşa şi omul, lucrând cu credinţă, cu darurile pe care i le-a hărăzit Ziditorul a toate, primeşte un spor de putere de la Cel “de la care vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”.
Nu e întâmplător faptul că, numele de botez al Părintelui Arsenie Boca e Zian şi cred că nu greşesc când spun că Zian îşi are rădăcinile în cuvantul zi, ziua aducând cu ea Lumina, lumina şi caldura Soarelui, înţelepciunea izvorâtă din credinţa curată şi din Duhul Sfânt cu care Părintele a fost binecuvântat.
Aşa a intrat Părintele Arsenie în viaţa mea. A venit simplu şi neaşteptat în zorii purpurii ai unei dimineţi de mai care a sunat ca un clinchet de clopoţel în sufletul meu.
A venit călător pe aripile unei rândunele care încerca cu orice chip să-mi spună ceva, continuând să intre în mod repetat în încăperea în care eu stăteam şi ascultam pentru prima dată o rugaciune a Părintelui Arsenie. La început n-am priceput, dar atmosfera în încăpere devenise altfel. O vibraţie necunoscută mie până atunci umplea văzduhul şi sufletul meu, iar pasărea n-avea nici o temere. Când mi-am dat seama de minune, m-au podidit lacrimile ….. şi au curs fără întrerupere. Îi mulţumesc Părintelui şi Sfântului Duh pentru minunea pe care mi-au dăruit-o, ştiind ca Părintele a spus:
“Să povestiţi despre mine, că eu sunt între voi”.
Bucuria traită în timp ce ascultam rugăciunea, convingerea că toate s-au întamplat cu un anumit scop, au trezit în mine curiozitatea de a începe să citesc despre viaţa şi activitatea Părintelui Arsenie şi astfel am descoperit curăţenia şi puritatea sufletului său, am descoperit iubirea pe care o revarsă continuu asupra semenilor prin tot ceea ce el săvarşeşte.
Am convingerea că în acele momente Părintele a făcut să strălucească în mine lumina Sfantului Duh pentru că a trezit în mine bucuria de a fi cu Dumnezeu.
În viaţa fiecarui om vine “un timp” al schimbării. Am spus un timp, pentru că mă refer la o perioadă în care amintiri, întâmplări, oameni, trăiri ne răscolesc adâncurile şi ne îndeamnă să redescoperim scânteia, să o conştientizăm şi să aprindem focul interior care să lumineze spre înafară. Pentru aceasta ne vin în sprijin oameni, îngeri şi sfinţii lui Dumnezeu.
Ne trebuie curaj să credem în puterile noastre, să ne dorim să evoluăm, să urmăm exemplul celui ce poartă numele de Om şi DUMNEZEU ADEVĂRAT deopotrivă.
Şi, precum a spus Părintele Arsenie Boca:
“….este o condiţie: să fiţi buni, să faceţi fapte bune, … să fiţi tot timpul pregătiţi ….”.

Creţu Doina Gabriela

Sursa: Glasul Iubirii

Un sfat către părinți și nu numai

Cu toţii suntem copii şi părinţi în acelaşi timp, depinde doar de sistemul de referinţă la care ne raportăm, pentru că în sufletul nostru căutăm o modalitate prin care binele şi divinitatea să fie cât mai bine exprimate în viaţa noastră. Astfel că: dăm sfaturi chiar dacă nu ne sunt cerute, intrăm peste viaţa şi deciziile copiilor noştrii chiar dacă nu ne-o cer, le invadăm deciziile, le încălcăm liberul arbitru, şi, toate acestea din dorinţa de a fi ceva ce nici noi nu ştim să fim.

În această goană uiţi să trăieşti pentru tine, uiţi să te exprimi aşa cum eşti, dar mai grav este că nu-i laşi nici pe alţii să o facă, le anihilezi iniţiativa, încerci să le modifici personalitatea, făcându-i tot mai dependenţi de modul tău de a gândi, de deciziile tale şi apoi? Apoi judeci şi concluzionezi că acest copil este incapabil să vadă, să înţeleagă, să perceapă realitatea înconjurătoare.
Din astfel de situaţii, de cele mai multe ori, te trezeşti mult prea târziu, când copilul deja ţi-a părăsit tutela şi nu mai vrea să te asculte. Iar, de câte ori îţi aude sfatul, rezultatul este să facă invers decât i-ai spus. Te intrebi unde ai greşit şi de ce face aşa când tu ţi-ai dat toată osteneala ca el să te asculte şi să te înţeleagă. Secretul este că el te-a înţeles, însă nu vrea să te asculte, pentru că sufletul îi dictează să testeze, să încerce, să-şi înveţe această înţelepciune de care tu l-ai lipsit în copilărie. Şi da, ai greşit că nu l-ai lăsat să încerce, să vadă, să experimenteze, să contemple şi să accepte în exemple mici, în dureri mărunte, situaţii, evenimente şi întâmplări ce i-ar fi arătat calea către bunătate şi iubire.
Nu ţi-ai lăsat copilul, soţul, soţia, pe cei apropiaţi să încerce, nu i-ai lăsat să se exprime liberi, să experimenteze pe propria răspundere şi ai făcut-o din frică, da, din frică, şi nicidecum din frică pentru ei, ci din frică pentru propria ta suferinţă pe care ai fi avut-o dacă i-ai fi lăsat expuşi diferitelor situaţii pe care tu le-ai trăit, le-ai învăţat şi experimentat.
Pentru el sau pentru ea acum este târziu, nu poate observa, nu poate învăţa ceva de care încă nu s-a lovit, nu poate accepta ceva ce-l va sărăci şi mai mult, durerea fizică sau emoţională la care se va supune îi va marca îndeajuns de puternic sufletul pentru a înţelege în sfârşit că Divinitatea se exprimă doar prin bunătate.
Tot ce poţi face în astfel de situaţii este: să înţelegi tu, să înveţi tu, să observi şi să te îndrepţi, lăsându-l să greşească şi să experimenteze, iar apoi să-şi analizeze propria greşeală. Tu vei fi surprins de rezultat, însă ai grijă, nu-l aştepta să greşească ca apoi să-i spui: “Ţi-am spus eu” , nu-i arăta că tu ştiai ce urmează. De fapt,vrei să-l supui mai mult dorinţelor tale arătându-i că deţii un adevăr superior lui şi atunci nu ai făcut nimic, nu l-ai ajutat cu nimic ci doar ţi-ai hrănit propriul orgoliu că ştiai. Ai răbdare, insistă pe aceeaşi metodă şi data viitoare, nu-l grăbi căci îl vei pierde din nou.
Tot ce poţi face este să îl încredinţezi Lui Dumnezeu rugându-te cu credintă, căci mult face rugăciunea părintelui pentru copil: “Doamne tu mi-ai dat acest copil, eu am făcut ce am putut pentru el, acum ţi-L încredinţez, luminează-l, pune în el întelepciunea, dreptatea, adevărul şi pacea pentru a deveni un om desăvârşit!” iar Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu îţi va împlini ruga căci este sinceră şi spusă din inimă.
Tu şi copilul tău sunteţi parte a creaţiei Lui Dumnezeu şi din sete interioară de reîntregire veţi tinde întotdeauna, conştient sau nu, către bunătate, către iubire şi desăvârşire. Spre asta vom aspira mereu, spre unitate cu Bunătatea Supremă exprimată de Dumnezeu Tatăl, însă fiecare dintre noi, prin propria capacitate de conştientizare a Căii. Astfel că, unii experimentează Calea în bogăţie, iar alţii în sărăcie, unii o experimentează prin bucurie, iar alţii prin suferinţă. Fiecare alege pentru că Liberul Arbitru este lege, iar dacă te confrunţi cu ceva neplăcut înseamnă că ai ales greşit drumul.
Ce părinte îşi bate copilul până îl nenoroceşte, ce fel de părinte îşi lasă copilul să sufere la nesfârşit? Un astfel de părinte nu poate fi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu se exprimă în bunătate, în iubire, aşa că nu-L mai acuza de orice alegere greşită facută de tine. Oare suntem pedepsiţi de Dumnezeu să ducem o viaţă plină de durere pentru a obţine o viaţă veşnică plină de bucurii?, sau ducem o viaţă îndestulătoare pentru ca apoi să avem o veşnicie plină de chinuri? Să fie aceasta rezultatul unei înţelepciuni Divine? Eu personal mă îndoiesc, vezi şi tu ce-ţi spune înţelepciunea intuitvă, căci mintea intuitivă este un dar Divin.

Dragoş Scîntei

Sursa: Glasul Iubirii

Dragostea nu poate fi instituţionalizată

De vorbă cu Leonard Vancu, coordonatorul proiectului „Pro-Vita” din cadrul Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Constanţa

Ce deosebeşte o societate tradiţională, creştină de lumea zilelor noastre? Înainte, oamenii trăiau şi se simţeau ca într-o mare familie. Fiecăruia îi păsa de toţi ceilalţi, iar necazurile sau bolile fiecăruia erau împărtăşite de întreaga comunitate. Chiar şi căderile unora, păcatele mai grele, se răsfrângeau cumva în conştiinţa întregii colectivităţi în aşa fel încât nu puteai spune:fac ce vreau, pe voi nu vă priveşte.
        Astăzi, dimpotrivă. Până şi milostenia este instituţionalizată. Fiecare face ce vede la televizor şi nimeni nu-i zice nimic, nu se amestecă, căci, chipurile, e treaba lui. Încât, plecând de la această stare de spirit s-a ajuns ca să fie bătuţi până la a fi omorâţi oameni pe stradă, şi nimeni nu intervine. Despre necazurile şi stările de deznădejde ale altora, cine să mai aibă timp şi mărinimie de suflet să se intereseze. Acesta este rodul culturii de consum, al ideologiilor individualismului şi al plăcerilor egoiste. În fond, o lume în care Hristos a ajuns pentru mulţi doar un reper ideologic al unei iubiri abstracte. Una care trebuie să îmbrăţişeze toate ereziile şi perversităţile, dar nu şi pe aproapele care suferă sau rătăceşte alături de tine.
       Desigur că nu s-a ajuns ca toţi oamenii să fie fasonaţi după acelaşi calapod, deşi se fac eforturi în aceste sens. Prezenţa vie a credinţei ortodoxe, glasul conştiinţei îi aduc pe mulţi la o sensibilitate faţă de problemele aproapelui mai mare chiar decât în vremurile de demult. În acest spirit se înscriu membrii Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Constanţa, despre a căror grădiniţă şi şcoală am vorbit în numărul trecut. Vom stărui şi în acest număr asupra iniţiativelor lor pentru că probează nu numai marea dragoste faţă de om pe care ar trebui să o împărtăşim cu toţii, dar pot constitui şi model viu de lucrare creştină în vremea noastră.
       În acest număr, l-am rugat pe Leonard Vancu coordonatorul proiectului „Pro-Viaţă” din cadrul Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni” să ne spună câteva cuvinte despre modul în care ei au înţeles că trebuie purtată lupta pentru salvarea vieţii pruncilor aflaţi încă în pântecele mamei lor.
       Cauza este cea care trebuie înlăturată în primul rând, pentru că, atunci când se ajunge la efect, este de multe ori prea târziu.
       Odată, într-o seară, într-o discuţie pe care am avut-o la fundaţie, am căutat un răspuns la întrebarea: care este momentul de cădere maximă atunci când se face un avort: în momentul în care fata se hotărăşte să facă chiuretaj, atunci când intră în sala de operaţie sau abia atunci când se face anestezia?
       Din frământarea noastră a reieşit că totul începe în momentul în care cei doi „parteneri” pun plăcerea trupească înaintea vieţii omeneşti, desfrânează, neluând în calcul că, potrivit firii, femeia s-ar putea să rămână însărcinată.
       În urma acestei constatări am conceput un program de educaţie informală în care le vorbim elevilor despre ce înseamnă viaţa care se naşte în pântecele femeii şi despre riscurile desfrânării, despre robia erotismului obsesiv la care aceasta te aduce. Au trecut de atunci trei ani, timp în care am făcut şi patru prezentări pe zi. În total am avut peste 200 de întâlniri cu elevi din toată ţară şi 6 cu profesori, părinţi şi oameni doritori să ni se alăture în acest proiect.
     - Cum reacţionează elevii când le prezentaţi astfel de subiecte, mai ales că, după cum ne arată statisticile, foarte mulţi întreţin relaţii trupeşti fără eu as fi scris: să aibă parte de binecuvântarea Bisericii prin Taina Cununiei
     - La început zâmbesc: „Au venit ăştia să ne vorbească de educaţie sexuală, să ne spună ce să facem!”; ceva de genul: „Noi le ştim pe toate!” Atunci eu le zic: „N-am venit să vă vorbesc despre educaţia sexuală care vă face să chicotiţi, ci am venit să vă prezentăm adevărul în ceea ce priveşte dragostea şi sexualitatea. Pe drumul pe care aţi apucat, veţi deveni în curând robi ai sexului”.
        Le explicăm că toate acţiunile de înfrumuseţare şi modelare trupească ori ideologică: stilist, nutriţionist, tatuaje, piersing, bodybuilding, culturism, modeling, portofolio, feminism, misoginism, diversitate sexuală, toleranţă, designer vestimentar, epilat, solar, masaj, lifting, modelare plastică, silicoane, jogging, tinning, implant estetic, lentile de contact, cure de slăbire, aerobic, fitness şi multe altele sunt mijloace care conduc la curvia trupească, mentală ori la sminteală.
       Aceşti copii – de la 13 la 19 ani – chiar dacă s-au întinat sau au căzut trupeşte într-o proporţie foarte mare, majoritară chiar, nu s-au pervertit şi sufleteşte, au fost manipulaţi, păcăliţi, înşelaţi. Am găsit clase întregi pline de candoare, elevi care plângeau la aceste prezentări, dar şi care dansau cu cafeaua şi ţigara, vorbeau obscenităţi făţiş, chiar profesoare cu cercel în nas, ori care tocmeau notele cu elevii.
      Când le vorbesc despre avort, le fac o simulare a unui avort cu un mulaj de copil şi o chiuretă. Treptat, devin foarte atenţi, pun întrebări, astfel încât la sfârşitul expunerii nu ne mai lasă să plecăm. Ne întreabă dacă putem prelungi discuţiile şi în ora următoare…
      - Aţi mers şi la cabinetele ginecologice?
      - Da. Am vorbit cu multe dintre femeile care nu mai doreau să devină mame, explicându-le că avortul este sinonim cu uciderea. Din discuţiile purtate cu aceste femei, ne-am dat seama că multe dintre ele nu conştientizau faptul că purtau în pântece un copil viu, o viaţă de om. Am reuşit să le convingem pe câteva – şi spun asta pentru că ulterior ne-am întâlnit cu ele pe stradă, plimbându-şi copilul.
       Cred că fiecare dintre noi ar trebui să facem ceva pentru a salva vieţilor pruncilor pe care mamele nu-i mai doresc. Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine. În aceste cazuri, aproapele aflat în pântecele mamei – locul cel mai ferit şi nimerit ales de Ziditor – în loc să fie apărat cu preţul vieţii, ajunge să fie mărunţit de aparatele moderne de chiuretaj, aruncat apoi într-o găleată cu resturi umane, la toaletă, ori la crematoriu. Şi câţi dintre noi facem ceva pentru a împiedica acest măcel?
       Ne putem uşor informa despre ceea ce înseamnă avortul, pentru că acum sunt pe net o mulţime de materiale, sau putem găsi materiale la fundaţiile care au proiecte pro-viaţă: cărţi, pliante, CD-uri cu filme. Având o minimă pregătire, putem aborda acest subiect în orice mediu: în mijloacele de transport în comun, în magazine, cu vecinii, la serviciu, şi să încercăm să le arătăm unde greşesc celor pe care îi simţim că merg pe calea acesta a desfrânării sau a avortului – care probabil nu ştiu cât de greu păcătuiesc în faţa lui Dumnezeu. Având credinţă în Dumnezeu, dragoste faţă de ceilalţi şi râvnă putem întoarce multe suflete ce merg pe calea cea rea a păcatului.
      - Povesteşte-ne, te rog, unul din cazurile în care aţi reuşit să o convingeţi pe mamă să ducă până la capăt sarcina.
      - O tânără, Ramona, locuia cu logodnicul ei într-o garsonieră şi avea un copil cu acesta. Era o fată care îşi schimba des prietenii, astfel că a rămas însărcinată cu un alt bărbat. După un timp, s-a certat cu acesta şi a început o altă relaţie – deşi, repet, locuia sub acelaşi acoperiş cu tatăl primului ei copil. Aflată într-o asemenea situaţie, Ramona voia să avorteze.
        După ce am aflat de la un prieten comun despre problemele Ramonei, am încercat de câteva ori să stabilim o întâlnire cu ea, dar de fiecare dată fugea. Nu o găseam acasă, nu o găseam la serviciul unde lucra. Până la urmă i-am trimis nişte materiale informative despre avort şi un prunc de plastic, aşa cum arată la 10 săptămâni în pântecele mamei.
       A rânduit Dumnezeu şi Ramona s-a uitat peste materiale. Ne-a transmis că ar fi vrut să ducă sarcina mai departe, dar pentru că nu era angajată cu carte de muncă se temea că nu va primi indemnizaţia care se acordă mămicilor după naştere. Deşi i-am propus să o angajăm la fundaţie, nu ne-a răspuns foarte rapid, dar, după vreo lună de tatonări, de schimburi de mesaje, a venit la noi.
       A acceptat propunerea de a lucra la fundaţie, dar era foarte labilă din punct de vedere emoţional – ştiu din experienţă că nu întotdeauna fetele aflate în situaţia ei se ţin de promisiune. Într-o primă fază i-am dat să plieze nişte coli imprimate despre avort.
        În acele pliante erau imagini mai dure, cu copiii tăiaţi în bucăţele în urma chiuretajelor. Noi distribuim aceste pliante prin policlinici, la cabinetele de ginecologie. După un timp, am trimis-o chiar pe Ramona să împartă aceste pliante.
        Citind şi recitind aceste pliante, şi-a dat seama cât de grav este păcatul avortului şi până la urmă a păstrat copilul. S-a despărţit, fireşte, de primul logodnic şi s-a mutat cu noul prieten. Chiar dacă nu s-a cununat încă religios cu acesta, important este că un copil a venit pe lume…
        - Văd că te implici cu multă dăruire în activităţi pro-viaţă. De ce?
        - Am ajuns să conduc proiectele pro-viaţă ale Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni” pentru că îmi doresc să fac bine în jurul meu. Am preluat proiectul „Pro-vita” de la Valea Plopului, de la Părintele Nicolae Tănase, şi am încercat să-l dezvoltăm aici.
         Noi am fi vrut să fie şi medici ginecologi care să ne susţină, dar absolut toţi cei pe care i-am abordat ne-au refuzat efectiv. În demersul nostru am avut şi experienţe neplăcute, dintr-o policlinică de stat ne-au dat afară cu bodyguarzii, strigând că din cauza noastră nu pot să câştige o pâine cinstită! Pâine cinstită?!
        Am văzut, am vorbit şi mi s-a povestit despre tineri şi tinere care făcuseră crime prin avorturi, prin accidente de maşină, care rămăseseră infertili, ori îşi mutilaseră trupurile în sensul hedonismului, cu uterul scos, ori cu cancer, ori HIV, ori cu sâni extirpaţi sau cu BTS pe viață. În mintea lor persistă mereu întrebarea: De ce nu ne-a spus nimeni nimic niciodată? De ce am fost mințiți?
        Având în vedere realitatea cruntă de la noi din ţară, precum şi faptul că vom fi judecaţi şi pentru binele pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut, cred că toţi trebuie să facem ceva pentru a opri crimele care se petrec în chiar trupul femeii; fiecare trebuie să lupte în felul şi cu posibilităţile sale, dar în primul rând cu inima, căci apoi vine şi sprijinul de la Dumnezeu. Să contestăm şi să demascăm această modă, acest stil de viaţă, în care curvia, crima, consumul nebunesc al plăcerii şi indiferenţa au devenit modele de urmat de către copilaşii noştri, smulşi din sânul familiei şi al Bisericii şi jertfiţi pe altarele patimilor.
        Să ştiţi că nici un efort nu e inutil, orice mică jertfă aduce însutit, unul singur din mii dacă se salvează, ori salvează pe altul la un moment dat, peste ani şi e mai mult decât lumea toată precum spune apostolul. Să ştiţi că merită să facem orice pentru această luptă, cu toate că ne aflăm pe contrasensul istoriei, al vremurilor şi al momentului. Trebuie să mergem mai departe, căci cu noi este Dumnezeu.

 A consemnat Raluca Tănăseanu Interviu aparut in nr 19 al revistei Familia Ortodoxa

Sursa: Familia ortodoxă

Este necesara o REVOLUTIE in educatie. Foarte creativ si amuzant... (video)

Sursa: Iesirea din Matrix