Duminică – 16 iunie 2013, la ora 22:40, ora României, după o
suferinţă de mai multe săptămâni şi după un chin care s-a acutizat în
ultimele ore, Părintele Arhim Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta
trecătoare şi s-a mutat la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi
Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit şi după care atât de mult a
râvnit.
Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Poiana Largului – Călugăreni (Petru Vodă), judeţul Neamţ, la 10 Februarie 1919.
S-a închinoviat la Mănăstirea Durău – Neamţ în anul 1936, a participat
ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi
a fost întemniţat pentru legionarism între anii 1948 – 1964, iar între
anii 1966 – 1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii
Secu, judeţul Neamţ, iar între 1975-1991 ca vieţuitor al Mănăstirii
Bistriţa din judeţul Neamţ.
De la sfârşitul lunii martie 2013 cancerul de stomac pe care îl purta
în taină de câţiva ani de zile s-a dezvoltat în metastază, care a adus
cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă
mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea
aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!
Considerat
unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti
din ultimii ani, Părintele Iustin Pârvu a intrat, după cum am spus şi
mai sus, în mănăstire la vârsta de 17 ani, este tuns la monahism în anul
1940 şi numit preot misionar pe Frontul de Est.
A fost arestat în anul 1948 şi condamnat la 12 ani de închisoare. Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla sau Aiud, după care trece prin “reeducarea de la Piteşti!”.
În anul 1960 mai primeşte o condamnare de patru ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici.
Din cauza greutăţilor întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca
muncitor forestier.
În anul 1966 a fost reprimit în monahism, ca vieţuitor al Mănăstirii
Secu, din judeţul Neamţ, iar din anul 1975 a trăit în Mănăstirea
Bistriţa, din acelaşi judeţ. În toamna anului 1991 a pus piatra de
temelie a Mănăstirii (de călugări) Petru Vodă – Neamţ, iar in anul 1999 a
început construirea Mănăstirii (de călugăriţe) Paltin – Neamţ.
În anul 2003 înfiinţează
publicaţia creştină “Glasul Monahilor”,
care apare lunar. În ziua de 02 noiembrie 2008, Părintele Iustin Pârvu
este ridicat la rangul de Arhimandrit. În acelaşi an, Părintele
înfiinţează o nouă publicaţie creştină, “Atitudini”.
Întemeietor al Mănăstirii Petru Vodă, ce are ca hram Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil, Părintele Arhim. Iustin Pârvu a fost
operat la începutul lunii mai, la Cluj Napoca.
În rândurile de mai jos supunem atenţiei cititorilor un
interviu mai vechi realizat cu Părintele Iustin Pârvu (în anul 2009),
întru amintirea şi pomenirea sa:
Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să
recunoşti un povăţuitor duhovnicesc – Interviu cu Părintele Arhim.
Iustin Pârvu de la Mănăstirea „Sf. Arhangheli” Petru Vodă, judeţul
Neamţ…
- Preacuvioase Părinte
Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace,
povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem
martorii unei mari secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un
povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau
trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în
toată purtarea…
- Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca
să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un
povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul
simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune
în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi.
Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe
Părintele Paisie Olaru.
Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers
direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă
primească la spovedit.
De aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea
caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele
Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi,
după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de
canoane.
Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică
şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca
povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.
- Preacuvioase Părinte Iustin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?
- Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi
tandreţe sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie era neîncetat
neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.
- Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?
- Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci
vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici
măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi
până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile
Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.
- Dar până la vremurile acelea?
- Până atunci să le învăţaţi pe de rost. În închisori aveam pururea
în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de
mare ajutor.
Adevărata rugăciune nu se face la mănăstire, chiar dacă dispune de toate condiţiile exterioare prielnice contemplaţiei şi rugăciunii.
Noi, în închisoare, eram lipsiţi de frumuseţile acestui relief al
munţilor Carpaţi, numai între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai
între ei şi nu vedeai raza soarelui prin crăpăturile zăbrelelor de la
geam; iar dacă te urcai cumva să vezi o rază de soare, gardianul era la
spatele tău şi-ţi dădea câte-o pedeapsă de cinci zile la arest sever,
încât nu scăpai sănătos de acolo.
Ei bine, suferinţa aceea era adevărata stare călugărească. La baza
mănăstirii este suferinţa; vrei să trăieşti creştineşte, vrei să te
apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de la aceste laude pe
care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le
trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le transformi în duh, să
dematerializezi acest cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim
silindu-ne să terminăm cât mai repede slujbele, să cântăm cât mai
sacadat Sfânta Liturghie, unde ar trebui să uităm de orice grijă
lumească.
Aşadar,
trăirea şi suferinţa trezeşte în monah rugăciunea.
Respectarea regulilor şi rânduielilor, fără această trăire, naşte
împrăştierea şi stinge duhul rugăciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i
reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină transparent.
- Dar Rugăciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?
- N-am spus rugăciunea aceasta, pentru că la puşcăria Aiudului, abia
după vreo 2-3 ani s-a luat contact cu foşti deţinuţi: Virgil Maxim,
Vasile Marin, Valeriu Gafencu şi alţii, care într-adevăr au cultivat
rugăciunea inimii.
Cea mai mare parte însă s-a bazat pe rugăciunea aceasta orală. Pentru
că nu erau numai deţinuţi politici de aceeaşi nuanţă; printre tinerii
aceştia legionari erau şi de alte culori politice, care n-aveau habar
despre viaţa creştină; şi nu erau pregătiţi pentru rugăciunea inimii, ei
nu cunoşteau nici rugăciunea Tatăl nostru.
Chiar miniştrii aceştia, cu care am stat un an şi jumătate, cum ar fi
generalul
Arbore, ministrul Mareş, care era ministrul comunicaţiilor – au fost
nevoiţi să înveţe Tatăl nostru şi Crezul, un Cuvine-se cu adevărat, la
50-60 de ani.
- Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?
- Ei,
prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi!
Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va
îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o
prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile
pământului. Nu este uşor,
sunt vremuri foarte grele.
De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo
nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici
un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi
atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată
dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu
cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să
lupţi şi cu dracul.
Diavolul – faci cruce – se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi
nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; ba
vine cu 666, ba vine cu cărţile de identitate, cu cardurile, cu
tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiaţiile, holocaustul – toate se
răsfrâng asupra ta.
De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea
înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în
clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul.
Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să
dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar
câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent
şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni
nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum
70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu?
Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o
oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat
părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit
. Care este rânduiala paraclisierului?
Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana
arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la
Mântuitorul Iisus Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la
intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să
aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele.
Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla
din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte,
să fie primul acolo când venea preotul slujitor.
După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot
şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în
pravilă.
Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o
dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de
coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o
conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la
utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul
cu 25 de blagoslovenii de la… bec.
Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar
acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi. De asemenea, ca să revin,
nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi
nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume.
Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele
acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi
gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească.
Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o
luptă împotriva sufletului.
Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să
te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea
toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la
adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, viaţa
duhovnicească.
- Sfinţite Părinte, cum vedeţi reînvirea duhovnicească a monahismului, astăzi?
- Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase… Aceasta se va petrece o dată
cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al
creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în
care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor.
Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.
- Nici măcar după o nouă jertfă a creştinismului contemporan?
- Dacă mai are sens. Totuşi, după mine, închisorile au fost temeliile
de regenerare a creştinătăţii noastre. Adică ceea ce trebuie să urmărim
este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe
priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să
se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare – de trei ori pe zi,
ascultare – dacă poţi lasă-l pe fratele – şi aşa mai departe…
- Care este motivul pentru care nu se mai poate îndrepta viaţa duhovnicească, în zilele noastre?
- Pentru că a slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi,
fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?
- Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi, oamenii?
- Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna
noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale
decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu
rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă
n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită…
Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.
- În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Stareţ, ce caracterizează mai mult monahismul actual?
- Monahii de acum au o mare deficienţă în a se supune şi nu ştiu să se spovedească; nu se spovedesc sincer.
Dacă ar spune călugărul adevărul la spovedanie, ar muri.
Azi îţi cere blagoslovenie să se ducă până la Iaşi şi el ajunge până la
Constanţa, pentru că … tot era în drum. S-a banalizat şi relativizat
mult virtutea ascultării.
Călugării de azi nu mai au puterea să asculte de mai marii lor ca
odinioară. S-a surpat raportul dintre ucenic şi povăţuitor şi de aceea a
ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu îi înţeleg;
călugării din România sunt aşa dezordonaţi şi neputincioşi în a se
supune unei ordini şi rânduieli, pentru că aşa sunt românii.
Poporul român este împrăştiat din fire, iată nu mai avem nici dacul,
nici creştinul de altădată; acum se căsătoresc negru cu alb, ortodoxul
cu protestantul, catolicul cu africanul, ţiganul cu românul, încât
firea, la un moment dat, structura psihologică, se schimbă.
Tot acest amalgam de naţiuni dă naştere acestor răutăţi şi acestor
blestemăţii pe care le avem în familiile noastre. Însă nu cred că
sufletul trebuie forţat. Eu la mireni le mai spun câte un sfat, dar pe
călugări îi las ca pe ei.
- Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră?
Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că, de vor răbda creştinii
necazurile de pe urmă, vor fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul
Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că „mulţi sfinţi şi-ar fi dorit
să trăiască în vremurile noastre”.
- Cugetând la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însuşită datorie să fie gata de plecare?
- O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti… Din ce în
ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere
de judecată. Ei, sunt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece
şi acuşi bate de utrenie…
- Vă mulţumesc mult, Preacuvioase Părinte Iustin, şi binecuvântaţi!…
- Domnul!…
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea. Amin!
Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,
Stelian Gomboş
Sursa: Financiarul.ro
