Părintele Constantin Galeriu la începutul regimului comunist

Mărturisitori - Pr. Constantin Galeriu

Autor: Adrian Nicolae Petcu

A fost unul dintre cei mai mari predicatori şi teologi ortodocşi români din secolul XX de respiraţie academică. Opera îi este studiată şi cunoscută, dar mai puţin biografia, nu de puţine  ori marcată de presiunile exercitate de autorităţile comuniste. El s-a născut la 21 noiembrie 1918, în familia unor oameni simpli, muncitori şi credincioşi din Răcătău-Răzeşi, judeţul Bacău. După şcoala primară din comuna natală, între 1930 şi 1938, tânărul Constantin urmează Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ din Roman. Continuă calea formării preoţeşti la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde obţine diploma de licenţă în anul 1942. Pe parcursul studiilor este cântăreţ la Biserica Zlătari din Capitală. La 1 noiembrie 1942 este trimis pe front, ca militar în termen. Este lăsat la vatră în mai 1943, când este hirotonit preot pe seama Parohiei Podul Văleni, comuna Poenarii Burchii, din judeţul Prahova. Aici slujeşte până la 15 iulie 1947, când este transferat la Parohia „Sfântul Vasile cel Mare” din Ploieşti. Între timp se afirmă ca membru al „Uniunii Preoţilor Democraţi“, înfiinţată la începutul anului 1945. La 1 septembrie, acelaşi an, lansează chiar un manifest cu titlul „Misiunea noastră“. Deşi la început ar părea condamnabil pentru adeziunea sa la gruparea preoţilor ce trebuia să susţină zisele formaţiuni democratice, prin manifestul său, Constantin Galeriu nu abdică în nici un fel de la crezul pastoral care trebuie să-l domine pe orice slujitor al altarului. El caută puncte comune între manifestarea politică şi necesităţile societăţii de păstrare a principiilor morale în tiparul creştin. Părintele Galeriu scria despre „dragostea între clasele sociale“; că „preotul trebuie să împace doctrinele de partid şi să le subtilizeze în spiritul evanghelic, ceea ce înseamnă politica lui Hristos“; că „Biserica trebuie să încreştineze partidul, să tempereze excesul şi pofta de violenţă“; că „preotul este factor de legătură între clase, între intelectuali, muncitori şi ţărani“, iar „intelectualii adevăraţi nu se mai lasă înşelaţi de eroarea materialistă“, fiind de datoria lor „să colaboreze cu preoţii la predicarea religiei morale“ şi că sunt „nebuni cei ce încearcă să creeze o lume nouă prin nimicirea celei vechi“. Astfel, în viziunea părintelui Galeriu, „prin puterea misiunii creştine socialismul materialist se va subtiliza, încreştina“, ceea ce înseamnă „falimentul materialismului“. Era un discurs curajos într-un context politic încă dezorientat după schimbarea de la 23 august 1944 şi presiunile crescânde venite dinspre factorul sovietic. Discursul său nu a fost receptat în gruparea „preoţilor democraţi“, deoarece majoritatea acestora erau preocupaţi să-şi recicleze trecutul mai mult sau mai puţin pătat prin activitatea în diverse partide politice interbelice. Ulterior, la 12 noiembrie 1949, părintele Galeriu a fost arestat de Securitate, apoi condamnat la trei luni închisoare pentru ascunderea unui lider politic liberal din Prahova. Din acest motiv autorităţile s-au confruntat cu protestele credincioşilor de la Biserica „Sfântul Vasile“ din Ploieşti. Într-o notă a Securităţii se arăta cum „s-a produs o stare de spirit agitată în rândurile credincioşilor… iniţial prin comentarii că preotul ar fi arestat şi depus la penitenciar din cauza predicilor sale religioase. Această stare de spirit - se continua în document - s-a produs şi în rândul credincioşilor din comunele din judeţul Prahova, care în mod obişnuit veneau în fiecare duminică să asculte predicile acestuia“. Păstoriţii părintelui, dar şi preoţi, au întocmit un memoriu cu semnături pe care l-au înaintat autorităţilor. În consecinţă, cei din Securitate propuneau sancţionarea preoţilor de către autorităţile bisericeşti şi „ducerea unei munci de lămurire“ în  rândurile credincioşilor. Totuşi, părintele a fost eliberat la termen din Penitenciarul Ploieşti. Un alt moment greu pentru părintele Constantin Galeriu a fost în 1952. În celebra noapte a „Adormirii Maicii Domnului“, părintele a fost arestat şi trimis în ancheta Securităţii din Ploieşti. Era acuzat pentru activitatea depusă în PNL-Bejan, ca membru al delegaţiei permanente în anul 1946. În fapt, activitatea politică se rezumase numai la participarea ca delegat la alegerile din 1946. Din acest motiv, a primit o detenţie administrativă de 60 de luni de muncă obligatorie. Începând cu 16 ianuarie 1953 a prestat muncă obligatorie la colonia Peninsula-Valea Neagră de la canal, apoi din 13 octombrie acelaşi an a fost mutat la centrul de triere Văcăreşti de la Bucureşti. Totuşi, a fost eliberat la 23 octombrie acelaşi an, revenind în mijlocul familiei şi al păstoriţilor săi de la Biserica „Sfântul Vasile cel Mare“ din Ploieşti. Un preot cu adevărat modern sau îndemnul la trăirea unicității  Mărturisitori - Pr. Constantin Galeriu Autor: Costion Nicolescu    Când a murit părintele Galeriu mă aflam în prag de vacanță... Mă gândeam la cu totul alte lucruri decât la plecarea sa. Deși de mai multe luni țintuit la pat, îmi părea nemuritor. Se strânsese lume ca în noaptea de Înviere, în acea zi de 13 august 2003, la biserică Sfântul Silvestru din Bucureşti. Piaţa din faţa bisericii era înţesată de circa 2500-3000 de credincioşi fremătători. Un murmur general se făcea auzit: "A murit un sfânt!". Era o încredinţare de obşte. Şi oare nu era aşa? Nu trimiseseră, oare, românii, un nou sol jertfitor, dintre cei mai de seamă, la Împărăţie, la Dumnezeu? Ca să Se milostivească în continuare... Câte o boare alinătoare, parcă trimisă de Părintele, mai domolea, din când în când, dogoarea zilei. Cuvintele slujbei cădeau grele de sensuri... Gândul la Părintele te făcea mai atent la ele. Pe undeva, în fiecare, se insinua întrebarea: "Dacă Părintele Galeriu a murit, pe noi ce ne mai aşteaptă?". Totuşi, până la urmă, rămân mereu înfipte în noi, tainice, dorinţa şi speranţa scăpării de moarte. Dar, mai înainte de înmormântare, fuseseră nopțile de priveghere. Nimic mai duios și mai luminos ca acestea. Bătălia pentru cititul la Psaltire... Fiecare și-o dorea, dar nu era timp fiind atât de mulți, să citească fiecare câte o catismă. Probabil ca cei mai mulți dintre cei prezenți trecuseră pe sub patrafirul său. Fără îndoială, Părintele Constantin Galeriu a fost, pentru epoca noastră, cel mai cunoscut preot al Bucureştilor, dacă nu al întregii ţări1. Probabil că a avut mai mulţi ucenici decât oricare alt preot din timpul nostru. Părintele Galeriu nu poate fi rememorat decât dinamic, în mişcările sale fizice şi spirituale. El poate fi foarte lesne vizualizat, deoarece totul la el, fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare atitudine erau extrem de pregnante, de decupate. Gesturi ample, largi... Mâna susţinând mantia pe o parte, mâna prin barbă, mângâiatul şi prefiratul ei, atragerea atenţiei în timpul predicării, cu ambele mâini sprijinite la tâmple sau suspendate în aer... Făcuse actorie în studenţie şi păstrase un pic de ştiinţă de actor, pe care o folosea cu plăcere şi cu dibăcie... De aici, şi o anume dialogare retorică sau semi-retorică... Dar toată această nevinovată actorie era debordată de firescul extraordinar al iubirii sale, ce-l făcea să pară un soi de copil etern şi înţelept. Vorbe. ”Da, da...”, mângâindu-și prelungit prelunga barbă și dând afirmativ, grav, din cap, purtat de propriile-i cercetări interioare, căutând răspunsurile cele mai bune... Nimeni nu era acuzat. Pentru orice om aflat într-o situaţie dificilă, prin căderea sau căderile lui, singura plângere a părintelui, făcută cu un ton foarte grav, compătimind, era: "Sărmanul!". Respirând apăsat, de parcă ar fi purtat o mare povară. Sunt, la români, poveşti care se referă la timpul când Dumnezeu umblă pe pământ cu Sfântul Petru. Mersul Părintelui Galeriu prin casele oamenilor mi se pare că era unul asemenea celui al Sfântului Petru, din acele poveşti. Cât despre Hristos, era şi El totdeauna acolo, cu o prezenţa nevăzută, dar extrem de pregnantă, de vie. Cu Părintele Galeriu se putea vorbi direct. Primea reproşuri şi observaţii fără să se supere, cu un zâmbet cald şi plin de înţelegere. Era un om cu precădere al inspiraţiei retorice, şi numai în secundar al scrisului. Nu avea nici destul răgaz pentru scris. De aceea, când scria, prefera, de multe ori, s-o facă dictând, că odinioară Apostolul Iubirii, Ioan, care îşi dicta Evanghelia lui Prohor. Adesea a avut vreun secretar sau vreo secretară de încredere, care-i nota gândurile şi apoi, corectate şi întregite, le bătea la maşină. Spontaneitatea-i era o permanentă ("Acum mi-a venit gândul acesta!"). Era dăruit cu o memorie fantastică. Ştia sute de nume pe dinafară. La spovedanie, la rugăciunile de dezlegare, deşi cei prezenţi erau cu zecile, îi pomenea sfinţia sa pe toţi, nu îi punea să-şi spună singuri numele, cum se procedează îndeobşte în astfel de situaţii. Şi câtă mângâiere când, om de tot smerit fiind, te cheamă cineva (şi nu oricine!) pe nume, când chemarea aceasta este făcută astfel încât să înţelegi că eşti foarte preţios lui Dumnezeu. A fost, neîndoios, Părintele Constantin Galeriu un preot întru care Dumnezeu a binevoit. Toate spusele şi faptele sale erau seminţe aruncate spre rodire bogată. Un om pentru toate mediile. Intra în tot felul de locuri înfruntând, din această cauză, critici pripite sau îndreptăţite, cu gândul că pretutindeni este ceva de salvat, ceva de răscumpărat, şi că lucrul acesta nu este posibil decât cu asumare de riscuri şi cu jertfă neprecupeţită. Credea că iubirea însoţită de rugăciune poate birui în încercările cele mai temerare. Dar, totuşi, adesea parcă se lăsa prea mult exploatat. Ocupa locul, îl locuia deplin, îl marca. Era irezistibil şi inconfundabil. Polariza societatea în care se afla. Reuşea să se impună în cele mai diferite medii, poate şi pentru că răspundea unei imagini virtuale a oricărui om despre preotul ideal. Avea ceva din preoţii interbelici, dar era în acelaşi timp extrem de modern, ca modalitate de abordare a misiunii, şi ca lecturi. (...) Avea ştiinţa iubirii. Ştia să iubească fără să stârnească gelozii. Toţi suntem într-un fel "fiii lui Zevedei", iar mama fiilor lui Zevedei este ascunsă în fiecare om: fiecare ar dori să se bucure a sta la loc de frunte, lângă Hristos sau lângă un ucenic ales al Lui, înainte să se gândească dacă este capabil să bea acelaşi pahar amar şi să poarte o cruce pe măsură. Mulţi îşi vor fi dorit să fie consideraţi fii privilegiaţi, iar el a ştiut să facă din fiecare un fiu privilegiat sau o fiică privilegiată. Căpătase puterea de a stabili o relaţie intim personală cu foarte mulţi oameni. Fără să stârnească invidii reciproce. Dumnezeu nu stârneşte gelozii cu iubirea Lui. Tot aşa, şi părinţii îmbunătăţiţi, care au realizat mai abitir asemănarea cu El. A stat un an şi jumătate pe ceea ce se numeşte, îndeobşte, pat de suferinţă. În situaţii din acestea, te poţi gândi că omul este mai puţin prezent şi nu continuu conştient. Adevărul este că, la o privire atentă, astfel de situații, când este vorba de un om îmbunătățit, tocmai acum parcă Dumnezeu este Elmai prezent, compensând. La Părintele, lucrul acesta era vizibil. Cu toate că Părintele Galeriu vorbea cu dificultate şi imobilitatea îl stânjenea vizibil, era de o trezvie excepţională şi foarte activ în relaţii. Spusele-i deveneau mărgăritare testamentare. Era de observat, de pildă, bucuria de a binecuvânta. Până la sfârşit. Din fericire, mâna dreaptă îi rămăsese validă şi o folosea cu fervoare, cu frenezie chiar, în acest scop. Graiul acela minunat al mâinilor sale... Când a fost internat, pentru un timp mai lung, la Spitalul Municipal, mi s-a transmis să încerc să fac în aşa fel, încât să-l viziteze Părintele Patriarh Teoctist şi să-l spovedească. Nu ştiu de ce şi cum se trăsese concluzia, în familia Părintelui, că eu aş avea mare trecere la patriarh. (Poate că aveau un temei să creadă asta, dar eu nu-l știu) Ascultător, am transmis la secretariatul patriarhului această sugestie. Şi patriarhul s-a dus, nu singur, ci însoţit de Înalt Preasfinţitul Gherasim al Râmnicului. Acesta a fost acela care, până la urmă, l-a spovedit, ca fiind un pic mai în vârstă decât Preafericitul Teoctist, care a aşteptat în acest timp, răbdător, pe culoar. Se pare că vizita această l-a bucurat tare mult pe Părintele. Pe de altă parte, solicitarea familiei de a fi adus patriarhul mărturiseşte despre dragostea pe care Părintele Galeriu, la rândul lui, o avea pentru patriarh. Îmi stăruie continuu în memorie, proaspete, cuvintele îndemn spuse la penultima întâlnire, când se afla în căsuţa parohială, imobilizat la pat: "Trăieşte-ţi unicitatea!". Desigur, suntem persoane, suntem unici oricum, dar ce voia să spună Părintele era cu mult mai mult. Unicitatea trebuie trăită, împlinită... Şi nu numai unicitatea personală, ci şi unicitatea într-o relaţie, unicitatea unei relaţii. Cu acelaşi prilej, mi-a mai spus ceva surprinzător, memorabil: "Eu nu sunt un om al apelor liniştite, al calmului. Eu sunt un om viforos!". Dincolo de părintele blând şi mereu disponibil, infinit răbdător şi îngăduitor, gata să mângâie şi să ostoiască pe oricine avea nevoie, se afla un om cu trăiri intense, aprinse, patetice chiar, confruntându-se cu mari întrebări existenţiale. Desigur, rămânând mereu şi întru toate duhovnicesc... Nu cred că sunt prea mulţi cei cărora le-a făcut cunoscut acest lucru... Cam cu trei săptămâni înainte de a muri, cineva a venit să-mi transmită acest mesaj: "A zis că-ţi duce dorul!". Îl cam abandonasem, la un moment dat... Mă duceam extrem de rar pe la "Sfântul Silvestru". Credeam că are destui fii duhovniceşti şi destulă lume în jurul lui. Totuşi, îmi ducea dorul... E bine ca preotul, atunci când el a fost unul emblematic pentru parohia respectivă, şi nu numai pentru ea, să fie înmormântat în preajma bisericii în care a slujit, lângă zidurile ei. În cazul Părintelui Galeriu, a fost dorință şi stăruinţă din partea parohiei, a fost înţelegere din partea patriarhului şi, atunci, lucrul acesta s-a împlinit. Şi ce loc de pace şi de bucurare este frumosul mormânt al Părintelui Galeriu, câtă mângâiere aduce celor ce se aşează câteva minute lângă el sau şi celor care numai trec pe stradă, pe lângă el, şi-l privesc din apropiere, de peste gard. Când îţi pleacă cineva drag, important ţie, la Domnul, te cutreieră tot felul de amintiri, de momente de graţie când ai fost împreună cu cel plecat. Prima mea întâlnire cu Părintele Galeriu s-a petrecut în primăvara anului 1975, când tocmai pornisem să-mi caut un duhovnic. Unul dintre cei recomandaţi, ca posibili de luat, era Părintele Galeriu. Cum eram foarte râvnitor la vremea acelor începuturi ale mele întru ale creştinismului, am ajuns la "Sfântul Silvestru" într-o duminică, de la începutul utreniei, când biserica era încă aproape goală. Părintele a venit după mine. Iar când a intrat în biserică, spre surprinderea mea, s-a îndreptat direct spre mine, ca şi când m-ar fi cunoscut de mult. Lucrul acesta m-a impresionat tare şi m-a bucurat copilăreşte. Am schimbat câteva cuvinte, eu m-am prezentat un pic. De atunci, legătura a rămas definitivă. (...) Avea un aspect monahal, venind dintr-o vădită vocaţie de acest tip. Mai mult chiar, componenta monahală îi era una centrală. Ea se răsfrângea în gesturi şi în privirea-i de înţelept. Toate, parcă, întru îmbrăţişare. Avea o mare dragoste de mănăstiri şi de monahi. Dar, totodată, în chipul cel mai firesc, avea şi mare nevoie de lume, căci nu pustia era mediul cel mai propice lucrării lui. De fapt, se poate spune despre el că purta, impunător, monahismul în mijlocul lumii, misionar. Mi-aduc aminte cum o dată am avut binecuvântarea să ajung la Sihăstria, când era şi el acolo. Am plecat pe dealuri, spre stâna mănăstirii, o mică ceată, compusă din Părintele Cleopa, Părintele Galeriu, Mihai Urzică, un profesor universitar de la Iași, Anca și Mihai Sârbulescu, socrii mei... Însărcinată în multe luni, soția mea n-a urcat până la capăt. Părintele Galeriu stătea modest, mai în umbră, Părintele Cleopa era, ca de la sine înţeles, vioara întâi. Din când în când, în anumite chestiuni teologice mai complicate, minunatul monah îl consulta, totuşi, întru aprobare, pe Părintele Galeriu. Acesta confirma în felul în cre-l confirmă un ucenic bun pe maestrul său. Ce peripatizări, ce cuvinte de folos! Pe sub câte un copac, pe drum, la stână, unde am fost primiţi ca la Mamvri. A fost o zi de pregustare a raiului... După ce ne-am mutat în apartament nou, prin anul 1978 sau 1979, ne-am gândit să facem o sfeştanie, la care să fie prezenţi şi să slujească trei dintre preoţii care ne erau cei mai apropiaţi: Părintele Iulian Stoicescu, care ne era duhovnic, Părintele Dumitru Stăniloae şi Părintele Constantin Galeriu. Bineînţeles, erau de faţă mai toţi prietenii noştri apropiaţi. A fost o concentrare de duh extraordinară. Părintele Galeriu a venit, ca de obicei, ultimul, cu oarece întârziere, când aproape era să pornim slujbă fără el. Tacit, i s-a lăsat Părintelui Stăniloae rolul şi rostul de protos. Ceilalţi doi se comportau parcă în diaconi. Spuneau ecteniile, făceau partea cea mai mare a slujbei, Părintelui Stăniloae lăsându-i-se citirea Evangheliei şi câteva rugăciuni mai importante. Părintele Iulian era foarte emoţionat de prezenţa Părintelui Stăniloae şi nici nu-i venea să se aşeze, stătea sprijinit, ca într-o strană, de o ladă de zestre puţin mai înaltă. Pentru Părintele Stăniloae, o sfeştanie era o slujire cu totul rară. Dintre toţi, Părintele Galeriu era cel mai în largul lui. Cum era prima sfeştanie de casă nouă, Părintele Iulian ne-a desenat peste tot, pe pereţi, nişte cruci frumoase şi destul de mari, care au stăruit încurajator mult timp, până la următoarea zugrăvire mai serioasă. Întârzierile Părintelui... Erau proverbiale! Ele nu se petreceau dintr-o obişnuinţă sau dintr-o lentoare. Nu, ele erau rezultatul crizei permanente de timp. Părintele voia să rezolve prea multe solicitări, voia să-i împace desăvârşit pe toţi şi, atunci, intra, în chip firesc, în criză de timp, criză care, prin acumulare, creştea mult spre sfârşitul unei zile de lucrare necontenită. Mi-amintesc două dintre aceste întârzieri, care puteau avea implicaţii mai mari. Una a fost cu prilejul botezului băiatului meu, Ioan. Botezul se făcea în ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1978, la biserica Flămânda (de pe strada Olimpului nr. 17), unde slujea duhovnicul meu, Părintele Iulian Stoicescu. Noi țineam neapărat să fie prezent şi Părintele Galeriu. Ştiind cât de lungi erau slujbele la "Sfântul Silvestru", precum şi distanţa dintre cele două biserici, programasem botezul ceva mai târziu. Lumea venise şi aştepta şi tot aştepta, iar Părintele nu mai şosea. Şi noi nu ştiam ce se întâmplă, dacă mai vine sau nu. (Deh, nu existau telefoane mobile...) Părintele Iulian era cel mai calm, părintele Gheorghe Sârbu, co-slujitor la Flămânda, dimpotrivă, cel mai impacientat... După vreun ceas de la ora preconizată, a sosit valvârtej şi Părintele Galeriu, i-a îmblânzit pe toţi cu cuvintele, cu binecuvântările şi cu surâsul său de copil nevinovat... Şi a fost un botez cum se cuvine. Seara era Revelionul. Cu acest prilej, am organizat şi mica "agapă" în familie, şi cu câţiva prieteni foarte apropiaţi. L-am invitat şi pe Părintele Galeriu, care a venit spre miezul nopţii, a stat un timp cu noi, a discutat cu multă răbdare, cu unul şi cu altul, în modul cel mai direct, cel mai neprotocolar cu putință... Prezenţa lui ne-a fericit! O altă întârziere s-a petrecut cu prilejul unei emisiuni pe care o realizam la un moment dat la Radio România Cultural. Se chema "Invitatul special". Seara de vineri, la fiecare două săptămâni, era dedicată religiei, alternativ cu filosofia. L-am invitat la un moment dat şi pe Părintele Galeriu. Ca să fiu sigur că ajunge la timp, i-am spus că mă duc să-l iau cu o maşina, cu trei sferturi de oră înainte de începutul emisiunii. El mi-a spus că este suficient să mă duc cu o jumătate de oră înainte. M-am dus, totuşi, mai repede cu vreo 40 de minute, aşteptând ca el să iasă cu 30, așa cum îmi spusese. Stăteam în maşină, extrem de îngrijorat, căci la ora aceea traficul era infernal. Când s-a făcut ora preconizată, m-am dus să văd ce se întâmplă. M-am încrucişat cu o doamnă care atunci ieşea din casă şi care mi-a spus că Părintele tocmai s-a dus să se odihnească. Am rămas interzis, cum se spune în jargon. Să înnebunesc şi mai multe nu! Intru în casă foarte agitat şi dau peste doamna Argentina, care mă ia la rost, că suntem tot timpul pe capul Părintelui, că nu-i respectăm timpul de odihnă... Ce să-i mai explic? Nu era dispusă să asculte nimic. Vedeam deja emisiunea compromisă. Eram disperat. Totuşi, pe la fără 20, iese şi Părintele, calm, zâmbitor, aranjat. În sfârşit, am plecat. Până la Radio, erau mai multe variante de drum. Trebuia aleasa nu atât cea mai scurtă, cât cea mai degajată. Şi unde nu începe Părintele să-l dirijeze pe fiul meu, ca un vechi automobilist, într-un Bucureşti supra-aglomerat şi plin de sensuri unice. Am ajuns în ultima clipă, nici nu am mai avut timp să ne tragem sufletele. A ieşit o emisiune foarte bună. La sfârşit, m-am trezit reproșându-mi mie însumi că sunt un om fără credinţă, că nu am avut încredere în Părintele, că m-am enervat pe el... Minunate mai erau serile de luni, la biserica Sfântul Silvestru, când, după slujbă, Părintele făcea cateheze, interpretări, prelegeri în legătură cu o temă sau alta. Atmosfera era de o nepământească pace şi intensitate, în acelaşi timp. La un moment dat, Părintele Galeriu a vrut să ia lecţii de engleză. A rugat-o, în acest sens, pe o ucenică de-a lui, prietenă bună de-a noastră, Ioana Novac. Aceasta ne explica amuzată cum se desfăşurau aceste lecţii, care s-au dovedit, până la urmă, a fi avut mai mult folos duhovnicesc pentru ea, decât eficiență pedagogică pentru Părintele. Ele constau în citirea şi traducerea unui text, de teologie, cel mai adesea. Tot timpul apăreau tot felul de întreruperi, datorită numeroaselor solicitări exterioare. Apoi, Părintele era tot timpul tentat să filosofeze în legătură cu anumite cuvinte şi expresii din textul citit, ţinând să-i explice el profesoarei cum stă treaba, care-i traducerea corectă. Spre miezul zilei de 22 decembrie 1989, după noaptea aceea cu morţi eroice, l-am întâlnit în zona Inter - Universitate, unde, la locurile de carnagiu, stăruiau încă pete de sânge, cu lumânări aprinse şi flori în jurul lor. Lumea era fericită, dar şi îngrozită, în acelaşi timp, de grozăvia jertfelor celor ucişi. Părintele s-a oprit în fiecare loc, a îngenuncheat, a rostit rugăciuni şi ectenii, a spus cu mulţimea rugăciunea Tatăl nostru. Era extraordinar de pătruns de gravitatea momentului! Când m-am dus să fac doctoratul la Paris, la "Saint-Serge", aveam nevoie de o recomandare din partea Patriarhiei. Aşa este cutuma. Pentru ca Patriarhia să-mi dea această binecuvântare, avea nevoie, la rândul ei, de recomandările a doi profesori de la Facultatea de teologie. Pentru una dintre ele m-am gândit la Părintele Galeriu. Totul avea un mare grad de formalism. De obicei, cel care avea nevoie de o asemenea recomandare făcea textul, apoi îl supunea unei minime corecturi, după care profesorul o semna. Nu era el cel care-şi bătea capul. Cu Părintele n-a mers aşa. Textul propus de mine nu i s-a părut bun. Mi-a spus el ce trebuie să scriu, ceva cam ditirambic la adresa mea (cât de minunat eram eu...). Am încercat să protestez, dar n-a fost chip. M-a chemat într-o duminică dimineaţa, înainte de slujbă (când nu era de rând), ca să semneze hârtia. O făcusem după indicaţiile lui exagerate, dar s-a pus pe îndelungă corectare. Erau zece rânduri, dar nimic nu mergea... Pur şi simplu, nu-i ieşea! Mi-a spus că aşa este el, exigent şi cu cel mai mic text. Într-un târziu, s-a făcut ora de mers la biserică şi a amânat rezolvarea. Nu m-am mai întors la el, m-am dus la părintele Constantin Cornitescu, decanul din acel moment al Facultăţii de Teologie, care mi-a semnat-o imediat, în trecere de la facultate spre biserică, pe botul unei maşini din apropiere. La împlinirea a 7 ani, s-a organizat la Facultatea de teologie un simpozion dedicat Părintelui Galeriu. El a urmat săvârşirii unei liturghii şi a unei pomeniri la biserica "Sfântă Ecaterina". La parastas, lumea s-a strâns de la sine, firesc, îndemnată de un imbold lăuntric comun, în jurul mesei cu prinosuri. Toată lumea voia să legene cu tot dragul şi cu toată duioşia coliva Părintelui. Numitorul comun al comunicărilor care au urmat în cadrul simpozionului, acesta a fost: "Şi pe mine m-a iubit Părintele Galeriu!". Cum observa cineva, chiar şi persoane de obicei mai năbădăioase, au avut o prezenţă paşnică (fără ca să fie, prin aceasta, placide). (Costion Nicolescu - Sarea pământului, Ed. Doxologia, Iași, 2011, pp. 184-190 apud Formula AS, București, Anul XXi, nr. 972 (22), 3-10 iunie 2011) 1. Afirmația este subiectivă căci spre exemplu și Părintele Sofian Boghiu a fost supranumit ”duhovnicul Bucureștilor”. Însă trebuie admirată prețuirea domnului Costion Nicolescu față de părintele Galeriu. (Adrian Nicolae Petcu - Ziarul Lumina)    Un părinte emblematic al României de sfârșit de mileniu Autor: Costion Nicolescu    Un personaj pitoresc. Cu barba sa patriarhală, mereu cu grijă pieptănată, cu pălăria sa cu boruri late, ca un nimb în jurul chipului concentrat, cu poala mantiei fluturând nu în vânt, ci de mersu-i iute; cu un gulara negru burdușit iarna, în jurul grumazului; cu omniprezența sa prin atâtea adunări, de la cele din școlile cele mai modeste, până la cele ale unor societăți simandicoase, prin felul în care bagă în seamă și întâmpină întotdeauna, pe toată lumea, zâmbitor și binevoitor, cu mieroase cuvinte de vindecare; așa cum îl vezi citind adânc, cu ochelarii de modă veche parcă stând mereu să-i alunece pe vârful nasului; cum are mereu un gest de încuviințare al capului când ascultă pe alții (”Da! Da!”); prin felul cum împarte, boierește, binecuvântări și îmbrățișări sau cum sărută pe creștet pe oricine se apropie de el; prin toate acestea și prin destule altele, părintele este o prezență inconfundabilă, care înfrumusețează locurile prin care trece. Părintele Galeriu este unul dintre personajele care marchează și caracterizează frumos Bucureștii necăjiți ai acestui sfârșit de mileniu. O descriere completă a vieții noastre urbane din acest timp nu ar fi corectă și completă fără menționarea figurii și lucrării lui. Și asta în extenso. Fără îndoială, dintre toți părinții importanți ai României contemporane, el este cel mai cunoscut, atât în mediile ecleziastice, cât și în cele profane. Acest lucru se datorează pe de o parte prestației sale, iar pe de alta ubicuității neobosite. Este un părinte care nu numai îi așteaptă pe credincioși să vină la el în biserică dar care iese adesea și cu folos în lume. Nu este temă pe care să nu o abordeze, oricât de stranie ar fi ea. Domnul. I-am auzit pe foarte mulți dintre aceia care nu prea sunt introduși în cele ale Bisericii adresându-i-se cu ”Domnul Galeriu” (nici măcar ca în Ardeal cu ”domn părinte”), ceea ce pentru un credincios sună puțin bizar. Realitatea este că, într-un fel duhovnicesc, este un domn adevărat, în sensul că realizează asemănarea, după har, cu Domnul. Un personaj (puțin) aerian. Părintele iubește și repetă adesea acea definiție a Sfinților Părinți din vechime, cum că ”răul este absența binelui”. De aceea el nu prea poate realiza existența răului, decât cel mult într-un fel abstract, impersonal. Sub acest aspect, mulți îl consideră un pic naiv, ușor de păcălit. El pare să plutească majestuos într-o realitate care s-a desprins sau se va desprinde în chip necesar de rău. Acest lucru este și mai evident atunci când îi apreciază pe alții: toți sunt buni, iar când nu prea sunt, ei devin ”Sărmanul!” sau ”Bietul!”. Probabil că neputința amintită provine și din faptul că, purtător și vestitor de bine fiind Sfinția Sa, în preajmă-i răul se veștejește în bună parte. Și dacă părintele este puțin aerian, apoi asta i se trage, desigur, de la adierea Aerului liturgic, pe care-l leagănă la Sfânta Liturghie deasupra sfintelor vase, în timp ce noi ne mărturisim dreapta credință. Un mare actor (liturgic!). Acest aspect este deosebit de evident, mai ales, în felul în care cuvântează. De altfel, în studenția sa a făcut teatru. Gesturile-i, de la cele ale capului la cele ale mâinilor, maniera în care urcă și coboară glasul țin nu numai de arta elocinței, ci și de cea a scenei. Adevărul este că practica această artă cu talent și farmec. Chiar dacă, cel mai adesea, monologurile sale sunt de o lungime wagneriană. Acest talent a fost, pentru el, ca pescar de oameni, mreaja cu care a prins spre mântuire mulți peștișori, unii chiar de aur. În același timp, este destul de clar că părintelui îi place să iasă nu numai solar pe solee, dar și la rampă. Însă este o rampă de pe care să fac lansări spre ceruri, spre Treimea Sfântă Care le locuiește, așteptându-ne tandru. Garda Argentiniană. Ca orice preot de mir, cu toată constituția și aparența sa călugăroasă, părintele Galeriu are în preajmă (de o viață!) o preoteasă, pe aceea pe care cei apropiați o numesc duios și cu un zâmbet plin de (sub)înțeles ”Coana Argentina”. Coana Argentina este, pe bună dreptate, exasperată de avalanșa de solicitări ce cad zilnic pe capul (parcă prea) plecat al părintelui. Ea încearcă să salveze ceea ce eventual s-ar mai putea salva din puterile și timpul lui, încearcă să pună o barieră cât de cât filtrantă în fața fanilor abuzivi. Bilanțul este plăpând. Numai cei ce n-o cunosc deloc țin seama de preoteasă. Ceilalți o tratează ca pe un element component firesc al peisajului, cu rolul și cu farmecul său, dar știu că, cu puțină persistență, se poate trece de ea. În plus, invadatorii beneficiază de complicitatea părintelui, care pare s-o saboteze din interior, în această privință, pe soția sa. Când doamna preoteasă spune că nu se poate, părintele zâmbește încurajator din spatele ei și te îndeamnă să insiști și să ajungi la el. Un ”Lasă-l Argentino!” pecetluiește capitularea grijuliei preotese. Dar, am impresia că și dumneaei a realizat de mult că, până la urmă îmbulzeala aceasta sufocantă ajunge să dea, în chip paradoxal, viață și forțe părintelui. Un om fără timp, care are totdeauna timp. Paroh adulat, profesor universitar, cap de familie (din ce în ce mai numeroasă), conferențiar și interlocutor suprasolicitat, duhovnic cercetat, probabil, de mii de credincioși. Te miri cum poate face față părintele la atâtea cerințe, mai ales dacă ții seama și de vârsta sa, și de faptul că sănătatea i-a fost mai tot timpul pe muchie de cuțit (din fericire tăria duhului a compensat fragilitatea trupului). Nu știe sau nu vrea să refuze pe nimeni. Găsește un timp pentru fiecare. Partea dramatică este că destui dintre cei care susțin că-l iubesc nu înțeleg să-l protejeze în nici un fel, îl copleșesc cu toate mărunțișurile lor. Sau, cine știe, poate că, așa cum aminteam, tocmai aceste asalturi continue îi dau forță. În orice caz, când vrei să păstrezi o legătură mai apropiată continuă cu părintele, se cere să-ți exersezi în grad înalt abdicarea. E mereu coadă la el! Un mare ”risipitor”. Părintele nu ține nimic pentru sine. Împarte totul și mai ales își împarte viața cu toate ale ei. Nu există pentru el ”viață privată”, totul e pe față și pentru toți, pentru cei sărmani cu starea socială și pentru cei sărmani cu viața duhovnicească, pentru că, până la urmă, într-un fel sau altul, toți suntem sărmani și avem nevoie de iubire și moștenire părintească. Când era deținut la Canal, povestea cineva, împărțea de îndată, de obște, întreg conținutul pachetului primit de acasă, în timp ce toți ceilalți tot căutau să mai țină câte ceva numai pentru sine. O slăbiciune tot are și părintele: cărțile! Cei ce i-o știu, ori o iau ca atare și îi vin în întâmpinare, considerând fiecare carte ce i-o ”împrumută” ca pe un dar deja  făcut, ori evită să mai facă. Un om ”enervant”. Pentru unii, mai ales pentru destui confrați (gelozie de breaslă?), părintele Galeriu poate fi enervant. Enervează prin toate calitățile sale, pe care aceștia le pot considera, în unele situații, defecte: prin calm, prin disponibilitate, prin străruința la rugăciune, prin împăciuitorism, prin lipsa de apologism afișat, etc. Este drept, părintele fiind un om care încearcă să fie (bine) cu toată lumea, ceea ce nu totdeauna se poate, se ajunge să se profite de el, fiind pus, nu o dată, în companii nepotrivite, care-l expun într-un fel. Un om paradoxal. Se întâmplă ca părintele să rezolve simplu lucruri foarte complicate, mai ales pe cele cu conținut accentuat spiritual, dar să se complice foarte tare în soluționarea altora extrem de simple, de natură evident formală. Ca atare, trebuie căutat îndeosebi pentru cele dintâi. Un om al iubirii neprecupeținte. Ceea ce așteaptă omul de la un alt om este mai ales un pic de atenție. Când atenția vine din partea unui pret receptat ca a fi de mare valoare, cu punga încărcată de talanți, omul ce-i stă în față realizează că are și el o importanță pe lumea aceasta, în care cel mai adesea se poate simți pierdut și insignifiant. O memorie fabuloasă îl ajută pe părinte să poată chema pe nume mii de oameni și să-și amintească la momentul potrivit, detalii din viața lor. Lucrul acesta este flatant și mângâietor pentru orice om care ține să conteze nu ca simplă oiță fără nume într-o turmă prestigioasă, ci ca o persoană unică și importantă, dacă nu prin fapte mărețe, măcar prin faptul că și pentru răscumpărarea lui s-a vărsat o picătură din sângele lui Hristos. La rândul lui, părintele are nevoie și el de iubire, și știe că nimeni altcineva nu-ți poate aduce o brumă de iubire decât o mare investiție de iubire. Dar chiar și așa, nu ești niciodată în pierdere. Un om al rugăciunii, ascultat de Dumnezeu. Sunt lucruri tainice (câteodată și mistice) pe care le realizezi numai prin experiență personală, despre care trebuie apoi să dai mărturie. Până la urmă, asta așteptăm fiecare de la marii duhovnici: ca atunci când suntem la anaghie să ne sară cu eficiență în ajutor și să ne scoată din belele. Să ne fie o ”pilă” la Dumnezeu. Or, întru această lucrare s-a revelat atât de adesea părintele Galeriu credincioșilor, în primul rând, dar și mai puțin credincioșilor, în destule ocazii. Punctul său cel mai tare este acela că este un om al rugăciunii permanente, o rugăciune făcută cu precădere pentru alții. S-ar putea culege mii și mii de mărturii despre felul în care părintele i-a atras pe atâția din prăpastie cu funia rugăciunii sale cu putere multă. (...) Un părinte în sensul autentic al cuvântului și al Cuvântului. Dintre persoanele Sfintei Treimi, nu atât Hristos pare să fie modelul prim al părintelui Galeriu, cât Tatăl ceresc. Este părintele prin definiție. Este un părinte bun pentru toată lumea, pentru cei simpli, ca și pentru intelectuali de rasă. Cuvântările sale au, după modelul celor ale lui Hristos, straturi pentru toată lumea. Ele conțin atât citate savante, cât și istorioare general accesibile. Nici când se repetă, discursul său nu ajunge să fie obositor, și asta datorită trăirii autentice și intense care-l generează și-l nuanțează. Un prieten al lui Dumnezeu. Ceea ce contează, până la urmă, este faptul că părintele a parcurs acest drum de la slugă la prieten al lui Dumnezeu (cf. Ioan 15,14-15), rămânând pe tot acest parcurs existențial un slujitor exemplar al Bisericii (ceea ce înseamnă al lui Hristos și al oamenilor, în același timp). Prietenia părinteli înlesnește prietenia fiilor săi duhovnicești. Ca atare, e bine să te însoțeșt cu el! (Costion Nicolescu - Sarea pământului, Ed. Doxologia, Iași, 2011, pp. 180-183; material publicat inițial în foaia parohiei ”Sfântul Ilie” Gorgani, din București)   Sursa: fericiticeiprigoniti.net

"Urmașii unui neam sacerdotal"... Daniel Roxin la emisiunea lui Oreste

Acum câteva luni am fost invitat la emisiunea lui Oreste, pe Antena 2, pentru a vorbi despre geto-daci și spiritualitatea lor. Emisiunea a fost una reușită, în care s-au spus lucruri foarte interesante, intrându-se și în zone pe care eu le-aș defini ca destul de delicate.

Cum emisiunea "Urmașii unui neam sacerdotal" a fost urcată și pe youtube, vă invit să o urmăriți!

Daniel Roxin



Sursa: http://danielroxin.blogspot.ro

Mai tare decât antibioticele: "super-mierea" cu calităţi vindecătoare de excepţie

 

Mierea a fost folosită de milenii pentru calităţile ei dezinfectante şi cicatrizante.   

  

Un nou tip de miere a început să fie folosit, cu rezultate excepţionale, pentru tratarea rănilor, a infecţiilor şi a plăgilor chirurgicale; s-a dovedit că ea distruge un mare număr de bacterii, fungi şi paraziţi, inclusiv temuţii microbi rezistenţi la antibiotice.

Mierea specială, numită Surgihoney, a fost testată timp de peste un an în spitalele din comitatul britanic Hampshire, fiind utilizată pentru îngrijirea bebeluşilor, a lăuzelor, a persoanelor vrăstinici şi a pacienţilor bolnavi de cancer, şi a dat rezultate atît de uimitoare, încât, recent, a fost emisă autorizaţia pentrru utilizarea ei pe scară largă în spitale.
Puterile acestei super-mieri par să fie cu adevărat excepţionale: rănile şi ulceraţiile, inclusiv cele infectate cu periculosul supermicrob MRSA (un stafilococ cu rezistenţă la numeroase antibiotice şi care pune mari probleme în spitale), s-au vindecat în câteva zile, iar numărul femeilor care sufereau infecţii după naşterea prin cezariană s-a redus la jumătate.
Surgihoney a fost, de asemenea, folosită pentru tratarea rănilor soldaţilor întorşi din Afghanistan, ca şi în tratamentul acneei şi pentru a proteja pielea pacienţilor cu cancer, care aveau implantat un cateter pentru chimioterapie.
Conform declaraţiilor dr. Matthew Dryden, microbiolog în cadrul organizaţiei Hampshire Hospitals NHS Foundation Trust, acest produs ar putea revoluţiona tratamentul plăgilor în întreaga lume. Unul dintre marile atuuri ale mierii Surgihoney este faptul că ea nu numai că distruge agenţii patogeni care infectează rănile, dar ajută şi la cicatrizare.
De altfel, mierea, în general, a fost folosită timp de mii de ani pentru proprietăţile ei dezinfectante şi cicatrizante; în ultimele decenii, însă, medicii au preferat să utilizeze antibioticele pentru tratarea infecţiilor.
Surgihoney este însă mai eficientă datorită rolului ei dublu – distruge microbii şi stimulează refacerea ţesuturilor.
Surgihoney a fost dezvotată de Ian Staples, un om de afaceri care a cumpărat o fermă în sudul statului Chile, a instalat acolo stupi, apoi a finanţat un program de cercetări ştiinţifice în Irlanda, pentru a descoperi proprietăţile deosebite ale acestei mieri.
Surgihoney nu este disponibilă comercial, deocamdată, dar recent a fost aprobată utilizarea ei în unităţile medicale britanice.

Sursa: Mail Online

Arcul lui Galerius, împăratul dac al Romei - dovezi FOTO ale continuității dacice

Arcul lui Galerius din Salonic (Grecia) este una dintre cele mai puternice dovezi ale faptului că dacii nu au dispărut din istorie după războaiele cu Traian, așa cum diverși incompetenți și multiple cozi de topor doresc să ne convingă!

La aproximativ 200 de ani de la cucerirea unei părți din Dacia de către romani și la câteva decenii după retragerea romanilor din Dacia, regăsim aici aceleași figuri de daci, cu același tip de îmbrăcăminte, arme și draconul dacic, precum pot fi văzute și pe columna lui Traian. Mai mult decât atât, dacă pe Columna lui Traian dacii apar ca învinși, aici dacii apar ca învingători alături de împăratul roman Galerius, de origine dacă.

"Arcul lui Galerius a fost ridicat de Senatul roman în jurul anului 304 e.n., pentru a glorifica victoria cezarului Galerius Valerius Maximus asupra perșilor, câștigată în anul 297 e.n., cu ajutorul trupelor de daci, compatrioții săi. Metopele monumentului îi prezintă pe daci ca factor principal în câștigarea victoriei, fapt recunoscut de toți cercetătorii, începand cu profesorul danez K.F. Kinch, a cărui lucrare constituie piatra de temelie pentru studiile celorlalti." (Fragment din „Dacii de-a lungul mileniilor”, de Dumitru Balasa)

......................................................................

În călătoria pe care am făcut-o în Grecia împreună cu Valentin Roman în demersul nostru vizând realizarea filmului documentar "Pe urmele tracilor" am ajuns și la Salonic pentru a filma acest impozant monument. Într-adevăr, dacii ocupă un loc dominant, importanța lor fiind clar subliniată de basoreliefuri. Chiar dacă sunt alte mâini de artiști plastici care au lucrat la el, se recunosc cu ușurință aceleași chipuri de daci sculptate pe Columna lui Traian în urmă cu 200 de ani. Vedem aceeași îmbrăcăminte și, mai ales, draconul atât de specific dacilor. Puteți vedea mai jos câteva fotografii edificatoare...

Așa cum era de așteptat, ținând cont de conspirația anti-dacică ce a otrăvit istoria acestui popor, subiectul Galerius (care a condus Imperiul Roman între anii 305-311) și Arcul lui Triumfal este aproape total ignorat de mediul "științific" oficial. De ce? Pentru că ar strica jocurile manipulării. Cât de credibili ar mai fi artizanii falsului istoric dacă ar fi aduse în prim plan dovezi ale continuității dacice și ale importanței lor, inclusiv în lumea romană? Să vă reamintesc doar faptul că Lactantius ( 240 d. H. - 320 d.H.), consilierul împăratului Constantin cel Mare, scria în lucrarea "De mortibus persecutorum" că împăratul dac Galerius ura numele de roman și a avut inteția de a schimba titulatura de Imperiul Roman în cea de IMPERIUL DACIC... Ar fi un deranj mare dacă acest lucru ar apărea în cărțile noastre de istorie, nu?

Ei bine, prin munca pe care o facem, sperăm să obligăm factorii de decizie ai statului român să corecteze falsul istoric și să le permită românilor să-și afle adevărata istorie.

În urmă cu câteva zile ne-am întors din etapa a doua a filmărilor pentru documentarul "Pe urmele tracilor" (Bulgaria și Grecia), un film care credem că poate fi un nou șoc cultural prin valoarea și ineditul informațiilor ce vor fi prezentate, un nou motiv de a ne redefini istoria și identitatea națională.

Peste o săptămână plecăm într-o nouă călătorie, mai lungă, cu care sperăm să finalizăm filmările de pe teren. Cum acest film nu are un sponsor, apelăm tot la ajutorul dumneavoastră, al celor care vă pasă, pentru a susține financiar acest demers. 

Daniel Roxin

Dă clik pe foto pentru a le mări!

Sursa: http://danielroxin.blogspot.ro

Columna lui Traian

Statuie de dac - Roma

Arcul lui Galerius - Chipuri de daci cu căciula specifică pe cap

Arcul lui Galerius - Mai mulți draconi dacici cu gurile deschise

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Europa si pericolul dac

un articol de Marin Neacșu

Puţin îmi pasă că voi fi catalogat dus cu pluta. Puţin îmi pasă că unii vor spune că fabulez. Puţin îmi pasă că se vor găsi mai ştiu câţi “progresişti” care sa susţină că ideile mele sunt “ceauşiste”. Puţin îmi pasă că vor spune mulţi că îmbrăţişez teorii ale conspiraţiei “aberante”. Puţin îmi pasă că voi deranja anumite cercuri ale puterii printre care şi ale serviciilor care ar trebui să se ocupe de exact ceea ce voi spune eu aici şi nu de lenjeria intimă a elevilor de liceu.

Mie îmi pasă de ceea ce se întâmplă ţara mea aşa cum am învăţat despre ea de-a lungul timpului, cu bune cu rele, cu fapte de care sunt mândru şi fapte care aş fi vrut să nu se întâmple, cu istoria ei, mai eroică şi mai ruşinoasă, cu eroii, domnitorii, scriitorii, savanţii artiştii ei, unii mai talentaţi, mai învăţaţi, alţii mai puţin, unii mai virtuoşi alţii mai păcătoşi. Toţi aceşti oameni, toate aceste evenimente formează la un loc moştenirea poporului căruia îi spunem român, chiar dacă mulţi nu sunt de acord, din varii motive, toate aceste evenimente care s-au petrecut în această zonă geografică căreia îi spunem România şi pe lângă actualele graniţe, toate pietrele praful, aerul, solul şi subsolul cu dovezile arheologice, cu aurul, petrolul, gazele, cetăţile acoperite de pământ, scrierile, muzica, operele compuse pe acest pământ, au format şi formează ceea ce astăzi încă numim România.

Toate acestea însă vin din vechime, o vechime pe care unii nu vor să o recunoască, unii nu vor să o accepte, unii nu vor să o scoată la suprafaţă, unii nu vor să o lasă să se exprime, alţii vor să o îngroape sau să o distrugă pentru că reprezintă un pericol. Un pericol la adresa unei Europe care sub masca civilizaţiei şi “progresului”, a unei “democraţii” impuse de o “elită” financiară străină de chiar interesele ţărilor care o compun, un pericol la adresa unor interese meschine de dominaţie subjugare şi acaparare, desfiinţare a identităţilor naţionale, nu face altceva decât să dezbine ca să poată stăpâni.

Suntem învăţaţi, îndreptaţi, convinşi, dirijaţi, împinşi, aruncaţi, îngrădiţi, forţaţi către o Europă “comună, a tuturor” unii îi spun “Statele Unite ale Europei” adică un fel de federaţie formată din state care îşi pierd identitatea, îşi pierd tradiţiile, îşi pierd obiceiurile, îşi pierd conştiinţa de neam, îşi pierd istoria, îşi pierd resursele pe care le pun la dispoziţia unor conducători ascunşi sub masca democraţiei, care practic urmăresc nu progresul ci distrugerea identităţii Europei. Nu pare nimănui ciudat că la nivel de stat suntem sfătuiţi să ne “regionalizăm” să ne “autonomizăm” să ne fărâmiţăm ca să putem “supravieţui”, ca unică şansă de dezvoltare şi conducere, pentru “descentralizarea” conducerii “greoaie actuale” dar la nivel European suntem strânşi ca oile în ţarc, îndemnaţi să facem toţi cum comandă “baciul” de la Bruxelles sau mai ştiu eu de unde, ni se impun legi de uniformizare care se aplică însă diferit deşi sunt aceleaşi, căci acolo unde e nevoie, ele pot fi “interpretate” în culoarea locală doar ca să mulţumească interesele celor care le impun? Nu vede nimeni că se umblă cu două măsuri, una de fărâmiţare la nivel statal, alta de “anclusare “la nivel European? Care din politici e bună, cea segregaţionistă, sau cea unionistă? De ce nu se aplică una din ele? Inamicul numărul unu al celor ce fac această politică ciudată, a celor care o aplică şi a celor ce o susţin este istoria. Acea istorie despre care vorbeam mai sus, acea istorie care ne arată cine suntem, de unde venim, care ne sunt rădăcinile, care ne sunt valorile, care ne sunt drepturile şi bogăţiile, drumul şi direcţia. Ei, “Europenizaţii” vor să construiască o altă istorie care să înceapă cu ei. Tot ce a fost până acuma trebuie uitat, istoria, lumea, civilizaţia, umanitatea, universal începe cu ei, ei fac legile, ce a fost până acuma nu a existat, trebuie şters din memoria omenirii.

Preşedintele ţării ne spune că trebuie să ne cedăm suveranitatea, că trebuie să ne gândim la interesele Europei. Premierul României, ne spune că istoria României a început la 1918, ştergând din câteva cuvinte istoria neamului românesc, indiferent când şi-a căpătat acest nume. Dar oare, istoria Românilor a celor care ne numim aşa indiferent în ce ţară trăim, a început doar în 1918? Unii spuneau până acum 24 de ani că istoria României ar fi început la 23 August 1944, dar şi ei acceptau totuşi că” trăim aici de 2000 de ani”, nici ei nu au vrut să ne rupă de rădăcinile istorice, doar au cosmetizat ultima parte a istoriei, ca să le dea lor bine la imagine. Astăzi însă, trăim vremuri mult mai vitrege. Astăzi toată “lumea bună” vrea să uităm cine am fost, cine suntem şi ce reprezentăm ca popor astăzi suntem împinşi spre o globalizare nu numai economică şi financiară ci şi istorică, spirituală, de identitate.

Astăzi în România a devenit periculos să rosteşti cuvântul Dac, Dacia, (doar ca maşină mai este admis pe ici pe colo, dar va dispărea şi asta, vom vorbi de Renault, Sandero, Duster, Logan, toate nume româneşti pur sânge, toate” legate” de istoria Daciei) astăzi în România la şcoală nu se mai învaţă despre daci decât că au fost conduşi de unul cu apucături suicidale iar apoi am fost “preluaţi şi prelucraţi” de un popor luminat, aşa cum suntem preluaţi acum, şi am făcut parte dintr-un imperiu mare cum vom face şi acum. Nu li se spune însă copiilor că conducătorii acestor imperii şi atunci şi acum au urmărit nu să ne “civilizeze” şi să ne facă viaţa mai bună, ci să ne exploateze minele şi bogăţiile-culmea culmilor – aceleaşi mine de aur şi atunci şi acum. Spre norocul nostru atunci, marele imperiu a cucerit doar cam 20% din teritoriul vechii Dacii, celălalt fiind păstrat de Dacii liberi care au avut grijă să îi facă plecaţi până la urmă pe “marii civilizatori”. Spre ghinionul nostru acum nu mai există Dacia Liberă, actualii conducători în faţa pericolului celor ce ne doresc pământul, nu au scos sabia, au plecat doar capul, pe principiul” românesc” dar nu strămoşesc, “capul plecat sabia nu-l taie”.

Astăzi cuvântul “dac” nu mai este rostit oficial, în toată istoria celor 24 de ani de “eliberare” nu am auzit nici un preşedinte, nici un premier, nici un senator rostind acest cuvânt într-o cuvântare oficială sau neoficială. Dacia nu mai există pentru noua conducere supusă noului imperiu. Istoria nu mai există şi nimeni nu vrea să înveţe din ea. Nimeni nu vrea să vadă că nici un imperiu nu a rămas în picioare, toate au căzut, din toate s-a ales praful, au rămas în picioare de fiecare dată ţările, statele, popoarele care le formau. A căzut imperiul roman de răsărit sau apus, a căzut imperiul lui Napoleon, a căzut imperiul comunist şi vor cădea toate unul după altul, dar pe ei nu îi interesează, ei “trăiesc momentul”, ei “clădesc viitorul” un viitor de hârtie ca şi banii cu care îl tencuiesc.

Astăzi tot ce este legat de Dacia şi de cuvântul dac, trebuie să dispară din istoria, conştiinţa şi evidenţele celor care trăiesc pe pământul care se pare că a fost leagănul civilizaţiei europene. Omorârea părinţilor este un obicei European, să nu ne amăgim crezând că avem exclusivitate. Cetăţile dacice care au fost descoperite până în prezent au fost lăsate în paragină, s-a aşezat praful peste el, unele au fost prădate, hărţile cu aşezarea lor au fost predate jefuitorilor ca să scoată din ele brăţări de valoare inestimabilă, locurile care amintesc de Regatul dac au fost predate la cheie străinilor spre” cercetare”, Sarmisegetuza ruşilor şi englezilor, Bucegii şi Buzăul Israelului, Roşia Montana canadienilor şi americanilor. Se spune şi nu văd de ce nu aş crede, văzând ce se întâmplă cu istoria, că ţara va fi împărţită în aşa fel încât Moldova să revină evreilor, Transilvania Ungurilor, Oltenia ţiganilor din toată Europa nu numai din România, iar România se va mai numi vechiul “regat” adică Bucureştiul câteva judeţe limitrofe cred că ieşirea la Marea Neagră nu va mai face nici ea parte din Noua Românie, dar asta încă nu o ştiu cei care au bătut palma, va fi o surpriză pentru ei. Unde se vor mai duce ei în weekend, dacă “Valea Prahovei” nu va mai cuprinde staţiunile montane iar Marea Neagră va fi într-o “regiune autonomă” independentă economic, financiar, si, si.. politic?

Astăzi se continuă îngroparea istoriei dacilor, îngropare începută imediat după prăbuşirea imperiului roman, când toate cărţile scrise despre Dacia au cam dispărut. Iată o scurtă enumerare:

Din scrierile lui Flavius Arrianus care a scris materiale istorice, militare şi filozofice, s-au pierdut exact cele care descriau războaiele dacice;

Din „Istoria romană” a lui Appianus, scrisă în limba greacă, în 24 de cărți, ultimele 2 tratând, războaiele lui Traian în Dacia și Arabia, s-au pierdut;

Demetrios din Callatis (Mangalia) a scris o „Geografie” în 20 de cărți, la sfârșitul secolului al III î.e. n fiind apreciată la vremea ei ca – foarte serioasă, aceasta însă dispărut;

Un autor târziu Orosius a tratat în Istoriile sale și luptele lui Fuscus (generalul lui Domițian) cu Duras Diurpaneus și dezastrele romanilor în Dacia, însă acea parte a fost pierdută;

Din „Istoria romană” (80 de cărți în limba greacă) a lui Cassius Dio s-au pierdut numai cele care tratează războaiele lui Domițian și Traian;

Nici chiar scrierile lui Traian despre daci nu s-au păstrat. Astfel „Getica” sa și „Getica” medicului său Criton au dispărut;

Profesorul Augustin Deac constata că peste 220 de opere antice de mari dimensiuni, care consemnau fapte, evenimente și referiri la limba poporului geto-dac s-au pierdut ori au fost socotite pierdute.

În ziua de azi, distrugerile continuă:

Arhivele sunt date pe mâna străinilor;

Pământurile Transilvaniei sunt redate celor ce le-au obţinut prin furt, de la locuitorii vechii Dacii, care prezintă documente de proprietate făcute sau falsificate de guverne străine;

Sarmisegetuza este scanată de BBC la milimetru, rezultatele însă nu sunt prezentate autorităţilor române;

Bucegii sunt răvăşiţi de americani şi evrei, cad elicoptere care cercetează misterele Bucegilor în căutarea spiritualităţii dace şi dezlegării enigmelor omenirii, dar statul român este orb şi surd, nu cere, nu dă explicaţii;

Munţii Buzăului, altă zonă încărcată de istorie şi spiritualitate ancestrală, sunt „redaţi” unui „moştenitor” al lui Preda Buzescu, moştenitor care de fapt şi-a vândut dreptul de moştenire unor străini. De ce nu moştenitorilor lui Bastus? PENTRU CĂ AU DISPĂRUT TOATE CĂRŢILE ŞI ÎNSCRISURILE DESPRE DACI?

Nu cumva acesta este scopul „pierderii atâtor documente şi dovezi ale civilizaţiei dace şi anume de a ascunde şi a nega drepturile locuitorilor acestui pământ? Nu cumva această „uitare” a istoriei dacilor continuă acest proces de trădare şi distrugere a istoriei şi continuă în mod intenţionat pentru a da acest pământ altora?

Şi atunci constatând toate aceste „coincidenţe” nu este aşa că eşti paranoic dacă tragi concluzia că s-a urmărit şi se urmăreşte în continuare îngroparea Daciei şi a dacilor? De ce nu mai vorbeşte nimeni astăzi despre daci? Conferinţele şi prezentările despre dacologie sunt păstrate în beznă, tratate cu superficialitate, cei care se ocupă de aşa ceva sunt marginalizaţi, ridiculizaţi. Istoricii, cercetătorii, arheologii sunt îndreptaţi către alte perioade, cei care mai caută prin istorie urmele dacilor sunt persiflaţi, pasionaţii şi iubitorii de neam sunt taxaţi drept nebuni sau exaltaţi, teoriile lor sunt fantasmagorice, nu ai voie să spui, să constaţi sau să susţii că Poporul Dac a existat sau că limba română este de fapt limba dacilor şi nu a romanilor, că eşti imediat taxat drept „naţionalist comunist”.

DACII AU DEVENIT SAU CONTINUĂ SĂ FIE UN PERICOL PENTRU EUROPA ŞI ADEPŢII EUROPENIZĂRII, NU NUMAI PENTRU CĂ ARATĂ EUROPEI CUI DATOREAZĂ ÎNCEPUTURILE SALE CI ŞI PENTRU CĂ ARATĂ ÎNAINTE DE TOATE CĂ UN POPOR POATE SUPRAVIEŢUI ÎN GRANIŢELE SALE, MII DE ANI FĂRĂ SĂ AIBĂ NEVOIE DE LEGILE ALTORA, FĂRĂ SĂ FIE „SPRIJINITĂ” PRIN SPOLIERE ŞI EXPLOATARE. DIN CAUZA ASTA NI SE ÎNGROAPĂ ŞI VINDE ISTORIA.ISTORIA DACILOR A FOST ŞI ESTE CĂLCATĂ ÎN PICIOARE ŞI DISTRUSĂ INTENŢIONAT IAR ROMÂNII CARE PARTICIPĂ LA ACEST PROCES SUNT TRĂDĂTORI DE NEAM.

Cred că cea mai mare lovitură pe care românii ar putea-o da acestei europenizări forţate ar fi să schimbe numele României în Dacia. Atunci nu va mai putea spune nimeni că istoria românilor a început în 1918.

Sursa: http://www.ziuaveche.ro

Un film documentar de exceptie: REVOLUȚIE SOLARĂ (video)

„Natura iubeşte curajul. Dacă îţi iei un angajament, natura va da răspuns acelui angajament, înlăturându-ţi din cale obstacole altminteri insurmontabile. Visează cel mai imposibil vis şi lumea nu te va mai asupri, ci te va ridica în slăvi. Toţi acei dascăli şi filozofi care au contat cu adevărat, care au atins cu adevărat aurul alchimic, au înţeles exact acest lucru. Acesta este dansul şamanic sub apa cascadei. Astfel se produce magia. Aruncându-te într-un abis şi descoperind că este, de fapt, o saltea de puf.” Terence McKenna (1946-2000)

În documentarul foarte profesionist realizat, Solar Revolution, lansat în august 2012 în Marea Britanie, renumitul biofizician german Dieter Broers face o pledoarie convingătoare, folosindu-se de mărturiile şi dovezile furnizate de multe personalităţi ale lumii ştiinţifice contemporane, în favoarea corelaţiei remarcabile dintre intensificarea activităţii solare a ultimilor ani – prezentată propagandistic, desigur, ca o catastrofă apocaliptică în mass media corporatistă – şi progresul pe care-l va induce, de fapt, prin ameliorarea aptitudinilor noastre creatoare, mentale şi spirituale, manifestarea concretă a unui salt cuantic al conştiinţei umane, cu adevărat evoluţionist.

Sursa: http://antiiluzii.blogspot.com/2013/05/revolutia-solara.html

12 ani cu Părintele Iustin Pârvu

Multe li s-au deschis celor care au avut binecuvântarea să-l întâlnească în această viaţă pe Părintele Iustin Pârvu, dar şi mai mare pare provocarea pentru cei care nu l-au întîlnit personal. Aceată provocare mi-a venit din privirea părintelui Severian Gheras, pe care cele spuse despre preacuviosul Părinte Iustin îl legănau într-un curent insistent de lumină şi bucurie, venite parcă dintr-o altă dimensiune, de acolo unde este Părintele Iustin acum. 

Acest lucru a vorbit de la sine despre valoarea smeritului părinte, trăsătură enumerată şi de cel care i-a fost fiu duhovnicesc. Acelaşi caracter discret, care nu mai lasă loc de sine acolo unde poate lucra Dumnezeu, l-am putut deduce din istorioara primei întîlniri a părintelui Severian, paroh al Bisericii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, cu părintele Iustin.  S-a produs o minune şi atât. O minune care stă la temelia Bisericii, înălţată nu întâmplător pe loc de cinste, pe un teren de un verde plin de viaţă.

Îmi aduc aminte că în primavara anului 2001 am fost sunat de către dna Tamara Şuniţă care m-a întrebat dacă nu cunosc pe cineva doritor să facă un pelerinaj în România, şi în special dacă cineva, sau poate chiar eu însumi, aş dori să ajung la un părinte foarte căutat şi apreciat de lume, părintele Iustin Pârvu. Îi spusesem că am auzit de mănăstirea Petru Vodă, că ştiu despre părintele Iustin, dar nu sunt gata să ajung la el.  Deasemenea îi explicasem că fiind al 2-lea preot  la parohia Constantin şi Elena nu prea puteam să ies cu anuţuri către enoriași. Discuţia cu dna Tamara s-a încheiat aici. Totodată, se întâmpla mai des ca la Biserica Constantin şi Elena să vină pentru mărturisire la părintele Anatol, său să rămână peste noapte în chilie prevăzute pentru vizitatori, o domnişoară, Valentina, aflată acum in SUA, şi care fuseseră la mănăstirile din ţinutul Neamţului, printre care şi la părintele Iustin Pârvu. Anume ea a fost cea care mi-a făcut o introducere foarte frumoasă despre părinte şi despre sihaştrii tineri pe care i-a adunat în jurul lui. În acea perioada eu, dl Victor Copiimulţi, eram în căutarea locului pentru Biserică. Duceam negocieri cu primăria, cu Academia de Știinţe, care s-ar fi oferit să ne aloce câţiva ari pentru înţarea unei Biserici, dar toate negocierile noastre erau în van. Nu aveam un răspuns pozitiv nici de la primărie nici de la academie, ca peste  o perioadă, mânat de durerea noastră, să vin eu cu propunerea către  dl Victor Copiimulţi,  să mergem la acel părinte, lucru de mult folos şi care ar putea  să ne ajute. Dlui a acceptat, sugerând să ajungem intâi la Lavra Peşterilor de la Kiev şi să ne închinăm la toţi sfinţii şi cuvioşii de acolo, după care să ajungem şi la Poceaev. Am ajuns şi la Kiev şi la Poceav, dar şi la Bănceni, mănăstire care funcţiona deja. Totuşi,  nu am putut ajunge la părintele Iustin pentru că deja se indusese regim obligatoriu de paşaport strain pentru cetăţenii RM care vor sa treacă hotarul cu România, iar paşapoartelete nu erau cu noi.

A trebuit să revenim la Chişinău, ca peste câteva zile dl Victor să mă sune cu propunerea de a porni din nou drumul spre Petru Vodă, lucru pentru care am dat bineţe.

Am traversat Prutul împreună cu dl Victor, cu soţia lui Ludimila şi fiul Alexandru. Îmi amintesc că ajunşi în localitate, am vazut crucea de pe dreapta, de cum mergi din partea Târgului Neamţ spre Poiana Teiului, şi am făcut spre mănăstire. Ne-am ridicat spre ea. M-a impresionat faptul că Biserica se zugrăvea pe dinafară, lucru mai rar întîlnit în sec. XXI. L-am căutat întâi de toate pe părintele Hrisostom, un ucenic al Părintelui Iustin. Am fost întâmpinaţi cu dragoste. I-am spus părintelui durerea şi necazul cu care am venit, la care el mi-a spus că îl cheamă pe Părintele Iustin.

Am fost lăsat să aştept într-un salon pentru oaspeţi. La un moment dat am rămas captat de o voce care se apropia cu paşi siguri pe cerdacul casei cu 2 nivele, din faţa altarului bisericii manastirii de acolo. Mai cu glume, mai cu întrebări, vocea se apropia de noi, ca să ne trezim în faţă cu un călugăr în vârstă, dar înalt şi frumos.  Era părintele Iustin, care se aşeză cu noi la masă, pentru a sta de vorbă cu fiecare din cei care veniră la el. La urmă mă chemă pe mine şi zice: Părinte, de ce te-ai apucat...  Şi ca de obicei a spus Părintele: „punem la rugăciune că mare e Dumnezeu”. Asta mi-a spus şi nu a adăugat nimic, atât că îndelung dăduseră din cap îngândurat. Aceasta a fost prima întâlnire cu Iustin Pârviu. Părintele  mi-a propus să mai vin pe la el, astfel că am mai fost în audienţă şi a 2-a zi. Tot atunci Părintele s-a oferit să ne doneze şi nişte cherestea pentru viitoarea Biserică. Noi nu am fost gata să o luăm la acel moment, dar de fapt, propunerea părintelui cu cheresteaua a fost o profeţie rafinată despre Biserica de lemn care s-a înălţat mai târziu. Am avut şi ocazia să slujesc cu părinţii de acolo, să oficiem sf. Liturghie, după care mi-am cumpărat şi nişte cărţi, şi am revenit la Chişinău.

Când am revenit, ce să vezi? Dlui Copiimulţi îi vine ideea să depunem cererea pentru lot încă o dată, către primărie, în persoana dlui Serafim Urechean, primar general cu care erau vecini de scară.

Am stabilit ora la care să ne întîlnim  la el în scară, unde  speram să-l întîlnim pe dl Serafim Urechean pentru a-i înmâna cererea. Zis şi făcut. Am întocmit scrisoarea, i-am înmânat-o primarului  încă neajuns la biroul de la primărie. A luat cererea noastră, exprimându-şi încrederea că problema noastră se va rezolva. Ulterior au durat nişte negocieri între dl Copiimulţi, administraţia primăriei, dl primar, despre care am aflat după ceva timp, însă rezultatul a fost altul de această dată.  La 3 luni de la vizita noastră  la Părintele Iustin, în decembrie 2001 a fost emisă decizia prin care  ni s-a oferit lotul pentru înălţarea Bisericii. O întrebare care într-un an şi 3 luni nu s-a hotărât, după întîlnirea cu părintele şi-a găsit dezlegare. Aveam titlul la mână  şi nu-mi venea să cred  în ce loc şi cât  teren cu ajutorul Dumnezeu a fost alocat Bisericii. Este prima minune a Părintelui Iustin în destinul meu personal, al dlui Victor, dar şi  în destinul comunităţii noastre. Prima minune săvârşită prin rugăciunile Păritelui Iustin. 

Miracolul cunoaşterii părintelui Iustin de către părintele Severian Gheras este motivul unei cotituri cu inima spre neam şi cu conştiinţa unui sacrificiu maximal pentru cauza păstoriei.

a consemnat Lidia Petrenco

 

Sursa: bisericaortodoxa.blogspot.ro