Starea de gol chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul omului, pe care numai El îl poate umple

Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi atingă împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri, pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.

Omul căzut trăieşte într-o stare permanentă de frustrare, într-o perpetuă insatisfacţie fiinţială. Chiar dacă uneori împlinirea vreunei dorinţe îi dă, pentru o clipă, iluzia că a aflat ceea ce căuta, întotdeauna obiectul dorinţei sale, pe care pentru o clipă l-a socotit absolut, sfârşeşte prin a se dovedi mărginit şi relativ; iar atunci, omul descoperă abisul care-l desparte de adevăratul absolut. Atunci tristeţea inimii sale, chip al neliniştii în afara acestui vid, rod al profundei sale frustrări, sporeşte. Iar el încearcă în van s-o lecuiască prin ceea ce a născut-o; în loc să admită că golul acesta chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul său şi că numai El îl poate umple (Ioan 4, 14), se încăpăţânează să vadă în el o chemare la posedarea şi desfătarea cu alte şi alte noi obiecte care, continuă el să creadă, într-un sfârşit îi vor aduce fericirea mult râvnită.

Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi atingă împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.

Arătând cum în simţirea omului căzut plăcerea este legată de durere, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Şi fiindcă orice plăcere rea piere împreună cu modalităţile care o produc, omul, aflând prin însăşi experienţa sa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi, luptă cu toată puterea, pe cea de-a doua o combate cu toată sârguinţa, închipuindu-şi că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta, iar iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea neîncercată de durere. Sub puterea patimii, el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că este mai puternică patima plăcerii. Străduindu-se să ocolească durerea prin înnoirea şi înmulţirea plăcerilor, omul nu face decât să-şi sporească suferinţa”.

(Părintele Ioan de la Rarău, Bucuraţi-vă pururea în Domnul!, Editura Panaghia, 2008, p. 275)

Sursa: Doxologia.ro

DOAMNE, STRIGAT-AM…

Pământul crăpase pretutindeni sub soarele fierbinte. Frunzele late de porumb se strânseseră ca niște săgeți, ca să păstreze dramul de apă pe care rădăcinile îl mai trăgeau din sol. Grâul se usca de la o zi la alta și, din loc în loc, în lan apăruseră mici grămezi de pământ și nisip, ca la intrarea într-un deșert. La marginea satului, vitele smulgeau smocurile uscate de iarbă cu rădăcini cu tot. Oamenii priveau spre cer, se rugau și mai sperau într-o minune: „Nu-i târziu nici acum… De-ar da Dumnezeu o ploaie, ar mai scăpa încă mult din recoltă. Ar trebui aduse icoanele din biserică şi făcută o slujbă în câmp”, îi spuse bunicul meu, care era cantor la biserică, preotului din sat.

Pe vremea aceea, toată cunoştinţa mea despre cele sfinte erau povestirile bunicului despre minunile lui Hristos, despre faptele minunate ale Apostolilor şi-o seamă de întâmplări cu tâlc despre acele vremuri îndepărtate. De la bunica aflasem de neasemuita frumusețe și bunătate a Maicii Domnului și despre îngerii din văzduh, păzitorii binelui și mesagerii dintre Dumnezeul din Ceruri și noi, oamenii, creația Sa de pe pământ. Cărţi sfinte nu aveau decât preotul şi dascălul satului. Erau vremuri de restrişte pentru poporul român. Interesele străine şi puterea ţării de atunci voiau să sugrume sufletul şi credinţa românilor. „Generaţiile tinere trebuie formate după principiile conducerii de acum. Elevii n-au ce căuta în biserici!”, ne predica câte un trimis de la putere, nouă, elevilor adunați în careul în mijlocul căruia flutura steagul roșu, cu seceră și ciocan. După ce adunarea se termina, dascălii cei mai bătrâni ne priveau zâmbitori, și noi pricepeam, din zâmbetul lor, cât preț trebuia să punem pe vorbele trimisului de la putere.

Satul se adunase cu mic, cu mare în fața bisericii. Nu lipseau din alai nici copiii, nici bătrânii, nici bolnavii. Oamenii duceau în mâini sfeșnice, prapuri și icoane vechi, luate de pe catapeteasmă. Preotul înalt, cu barbă și cu plete, citea din cartea bisericească, dascălul îi ținea isonul, bătrânii smeriți îi urmau îndeaproape, apoi bătrânele satului, tinerii, iar noi, elevii, care nu pricepeam îndeajuns necazul pe care îl aducea seceta, alergam înainte, stăteam până alaiul se apropia și iar ne pierdeam, în zbenguiala noastră nevinovată și gălăgioasă.

Alaiul s-a oprit în câmp, lângă marginea pădurii; noi, copiii, ne-am potolit din zbenguială, și toată suflarea părea înmărmurită, auzindu-se doar cântecul păsărelelor din pădure și cuvântarea plină de patos a preotului. Soarele ardea și, în zare, aerul încins bătea în valuri peste pământ. Câmpul unduia ca o mare, iar cerul părea plin de zămisliri ale închipuirii omenești. „Îndreaptă-Ți, Doamne, bunătatea Ta către noi, ne rugăm Ție și oștilor Tale Cerești…”, îl auzeam pe preot rugându-se. Încet, încet, gândurile îmi fugeau către povestirile bunicului despre vremurile când Hristos se plimba pe pământ cu Apostolii, urmat de mulțimea noroadelor și de îngerii din văzduh, despre care mă încredințase bunica.

Nici nu mi-am dat seama că preotul îşi terminase predica şi alaiul pornise înapoi spre sat. Când m-am uitat în depărtare, ca din senin, un ciulin se ducea de-a rostogolul peste câmp, mânat parcă de-o mână nevăzută. Apoi alți ciulini îl urmară. Vântul începu de-a binelea și prinse ciulinii într-un vârtej, înălțându-i spre cer. Dinspre orizont se iți un fulger, apoi bubui un tunet și cerul începu să se întunece de nori. Cântecul păsărelelor încetase. Un popândău ieșise din adăpostul lui din pământ și sta proptit pe picioarele din spate, căutând să afle ce se întâmplă. Departe se vedeau păstorii cum își mână turmele spre adăposturi.

Trupul îmi fu străpuns de-o furnicătură când aerul cald, de deasupra pământului, a fost sărutat de aerul rece venit dinspre nori. Primele picături de ploaie începură să cadă pe pământ ca pe-o plită încinsă. M-am ghemuit la adăpostul unei tufe de iasomie sălbatică. Ploua cu găleata. Din ascunzătoarea mea, simțeam în nări mireasma proaspătă a florilor.

Prof. Iulian Oancea

Brad, Hunedoara

Text premiat la concursul de

eseuri al lunii septembrie 2015

Sursa: familiaortodoxa.ro

Un părinte rău și un părinte bun

    Un părinte bun te iubește mai presus de a îți îndeplini toate plăcerile, te iubește dincolo de sacrificiul orb pe care îl face un părinte rău pentru tine ca tu să nu te dezvolți, nici măcar să încerci să crești, ci să urli că ți se cuvine. Ce vei face atunci când nu vei mai avea de la cine să primești? Dacă înțelegi la ce am făcut referire articolul e pentru tine!

    Părinții tăi te iubesc fără îndoială și vor ce este mai bun pentru tine. Totuși dacă părinții tăi iubesc muzica populară și o consideră cea mai bună muzică, nu înseamnă că și pentru tine este plăcută ori că, are valoare, înseamnă că ei o preferă deoarece le amintește de tinerețe. Sigur că, nu muzica este subiectul pe care îl voi dezbate aici, respectarea preferințelor și a diferențelor este.

    Diferența dintre un părinte bun și un părinte rău, pe care, mai bine l-am numi un părinte inconștient, e următoarea: Dacă părinții tăi sunt avocați și își iubesc meseria, considerând-o totodată o carieră în loc de o meserie, de parcă ar fi artiști în loc de zidari, iar din acest motiv te presează să calci pe urmele lor, ei nu sunt părinți buni, ci unii egoiști și iresponsabili.

    Un părinte bun, realist ori conștiincios, te va sfătui ca în viață să iubești ceea ce iubești, tot așa cum iubește el ceea ce iubește. Descoperă-ți vocația și mergi până la capăt în direcția către care te trimite pasiunea. Fie că ești atras de pictură, de cântat la vioară, de rețelistică sau de actorie, urmează-te.

    Căci, un părinte bun știe că un avocat e ca un zidar, deoarece avocatura este o meserie; un artist este o poveste. Un actor bun este acela despre care nu știi atunci când plânge. El și-a jucat rolul atât de bine de atâtea ori încât nu știi dacă suferă sau dacă joacă teatru în momentul când îi vezi rimelul întins pe obraji.

    Un părinte bun te învață că atunci când ești descurajat din cauză că nimic nu merge bine, totul se desfășoară în cel mai potrivit mod. Totul e atât de perfect încât pare că nimic nu are sens. Dar totul are sens, căci Universul se mișcă cu viteze amețitoare, dar noi mergem mai încet. Așadar, cum ar putea o minte limitată să înțeleagă funcționalitatea macrocosmosului pe deplin?

    Cu câteva clipe înainte să închidă ochii, o tânără în vârstă de douăzeci de ani, a declarat că dacă i s-ar mai acorda o șansă, măcar o zi, ar petrece-o împreună cu mama ei și cu câinele în parc ca să privească iarba și cerul. Uau, e de la sine înțeles că mama ei este un părinte bun și iubitor.

    Un părinte bun te învață că nu este necesar să rostești Doamne ferește sau Doamne miluiește, de ori de câte ori treci pe lângă un om amărât, ca să îi convingi pe alții că ești un om bun. Este de ajuns să te convingi pe tine oferindu-i o mână de ajutor.

    Un părinte bun îți spune că fericirea nu acuză, liniștea nu se mânie, înțelepciunea nu cade pradă corupției, adevărul nu poate fi îndepărtat, viața nu poate fi oprită, dragostea nu pune condiții, condamnarea nu îndreaptă pe nimeni iar Dumnezeu nu este o religie.

    O îmbrățișare face cât o mie de cuvinte, dar un sentiment este mai valoros decât o mie de gânduri. Pe primul loc în viață stă fericirea ta, nu banii, lucrurile și funcția, nu ceea ce cred alții despre tine, contează starea ta. Mulți oameni inteligenți au renunțat cu ușurință la fericire doar ca să impresioneze ori să mulțumească pe cineva. Poziția și banii contează în proporție de 10%, ceea ce faci cu viața care ți s-a dat îți completează golul cu care te-ai nascut în ea.

    Generații de oameni școliți au trăit fără să lase în urma lor ceva, decât corporații din ce în ce mai flămânde și preoți sau politicieni mai lacomi, ori încă o generație de inepți care va repeta ceea ce a văzut la cei dinaintea ei, cum ar fi: școală, serviciu, biserică, discotecă, televizor și politică. Voi la voi nu vă gândiți?

Un părinte bun nu rezolvă totul cu bani

    Vezi tu, un părinte bun te învață toate aceste lucruri chiar dacă îl urăști, chiar dacă nu îl înțelegi. Articolul de astăzi este un mesaj dur care când te lovește răscolește totul în tine. Dar aceasta e bine, fiindcă ai nevoie să îți revizuiești valorile și deciziile sau pe tine.

    Un părinte bun nu își susține copilul pe plan financiar în orice circumstanță, în felul acesta copilul său să nu învețe să prețuiască nimic. El nu este un părinte bun, care își iubește copilul, ba este unul egoist, care vrea să îi arate cine e șeful: acela care deține banul.

    În lumea sănătoșilor nu banul are autoritate, fericirea are prioritate, iar iubirea se bucură de onestitate. Fiindcă, un părinte care cerșește autoritate cu ajutorul banului nu va fi niciodată un părinte respectat, ci unul demn de milă.

    Copilul meu, tu să nu te supui nimănui și să nu rănești pe nimeni. Nu te răzbuna pe nimeni, ca să fii un om liber. La prima senzație ura pare a îți ține partea căci îți oferă un strop de plăcere, însă ea lucrează împotriva ta și în final te ucide la fel ca tutunul, la fel ca drogurile.

    În viață, nu ai nevoie de maeștri orientali, de preoți sau de psihologi, ca să îți rezolve problemele; dorința de suicid nu este o boală. Lumea așa cum ți-a fost prezentată este o boală. Dorința de suicid este tentația care te cheamă să te eliberezi de presiunile pe care oamenii inconștienți le-au aruncat asupra ta. Și totuși, renunțarea la viață nu este o soluție, cei puternici rămân până la sfârșit.

    Dacă mergi în direcția preotului și a psihologului, care să îi rezolve copilului tău problemele, în loc să îl îndemni să caute el soluțiile, s-ar putea ca el să aibă nevoie și de un nutriționist, și de un hair stylist, de un mistic, un guru sau un sexolog, de orice șef pe care să îl lingușească, care să îi devină stăpân. Dacă recomanzi cărțile și articolele mele nu mă ajuți pe mine, nu te ajuți pe tine, îi ajuți pe cei ce au nevoie de ajutor dar nu știu unde să îl caute.

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: https://vorbindcudumnezeu.com/ 

Mi-e dor de un vis visat în doi

Mi-e dor de diminețile în care stăteam pe un șezlong de paie, învelit cu prosopul, de pe care priveam cum se înora cerul, aşteptam să treacă furtuna şi să apară curcubeul. Mi-e dor de picăturile de ploaie care îmi mângâiau pielea feţei în timp ce stăteam în apă scufundat până la gât. Mi-e dor de un om simplu, cu poftă de viață și un caracter frumos.

Mi-e dor de o călătorie cu autocarul, în care să traversez tuneluri și poduri, privind peisajul de pe scaunul de la fereastră, în timp ce ascult melodia preferată care mă face să plâng; ca să îmi înalţ spiritul la cer pe scara simţirii și să mă bucur de succesul trăirii. Dacă nu găsesc o carte bună, care să se ridice la nivelul meu și să îmi ofere ceea ce cere sufletul meu, scriu eu una.

Mi-e dor să cobor din tren în cea mai aglomerată gară şi să nu ştiu în ce direcţie se află ieşirea, aşa cum m-am pierdut în Roma. Mi-e dor de o plimbare în port, în care ascultam marea şi îi simțeam briza, iar seara mă linișteam într-un bar istoric cu muzică jazz, în Helsinki, Finlanda.

Mi-e dor de o insulă pustie, cu soare, nisip şi iubire, de sătucul Agios Georgios sud, Corfu. Ce senzaţie de admiraţie! O noapte senină cu lună plină, stele, licurici şi un parfum de flori. Faleze luminate, terase retrase, din care se aud cântece tradiționale grecești în surdină, distracţie şi voie bună.

Mi-e dor de un răsărit de soare privit de pe Jerusalem Beach în Tel Aviv, de o tură cu bicicleta din istoricul Old Jaffa până în Haifa, sorbind cu paiul dintr-o băutură de rodie și papaia. Mi-e dor de Corbu sau Neptun, de o seară petrecută la Sibiu sau de priveliştea de pe Transfăgărăşan.

Mi-e dor de Munţii Pirinei, cu văile lor înverzite, ocupate de rulote. Devin nostalgic atunci când îmi amintesc de Pont Neuf şi Jardin des Plantes din Toulouse, de Parcul El Retiro din Madrid sau Juan Carlos. Mi-am propus ca anul acesta să revăd Palacio de Cristal și La Rosalenda.

Mi-e dor de Varşovia, de dealurile cu viță de vie din Stuttgart și portul din Kingston upon Hull. Sunt fericit, am călătorit în ultimii trei ani cât alții într-o viață sau mai multe. Tehnicile mele de dezvoltare spirituală au dat rod, iar împreună cu mine i-am atras și pe curioșii care au recunoscut că am fost impulsul cu ajutorul căruia și-au rescris destinul.

Am continuat să cred în mine și am muncit pe toate planurile, până am ajuns la o situație mulțumitoare. Am redus timpul pe care îl petrec pe Facebook în speranța că voi rezolva şi alte aspecte din viața mea. Am depășit o perioadă solicitantă în ceea ce priveşte serviciul, aranjamentul și acomodarea în noua locuinţă. Dar cărţile se citesc în continuare, mesajele și articolele trebuie să continue.

Îmi spunea cineva că este prea sărac ca să își cumpere lucruri ieftine, care se strică ușor și trebuie înlocuite, că viața este prea scurtă ca să te simți exclus și să ți-o irosești căutând să te integrezi. Zicea că dacă nu voi găsi o cale mulțumitoare să construiesc eu una pentru mine și pentru cei care mă vor urma.

Mă sfătuia să îmi iubesc părinții atâta vreme cât sunt în viață, nu după ce nu vor mai fi, și avea dreptate în tot. Misiunea mea nu a fost să ascult sfaturi și să le urmez, ci să mă conving de ele, să experimentez.

Întreaga viaţă cauţi să obţii recunoaştere, apreciere şi respect din partea oamenilor, dar uneori oboseşti şi te gândeşti dacă aceasta este cu adevărat ce îţi doreşti. Oamenii nu îl vor respecta niciodată pe unul care le face pe plac. Chiar dacă îi promit respectul în schimbul supunerii, în ochii lor va fi un sclav. Ei nu îl vor iubi pe unul care tânjeşte după iubirea lor, ci le va fi milă de el. Respectul se câştigă prin fapte de rebeliune, căci oamenii au nevoie de un individ curajos, cu personalitate, care îşi riscă viaţa în locul lor pentru eliberarea lor.

Așa că nu lăsa aspecte nerezolvate în interior, durerea vine după tine oricât ai fugi de ea. Să te iubeşti pe tine însuţi înseamnă să îţi cureţi sufletul ca să îţi fie bine, nu să îl ignori. Ce altceva mai important ai de făcut pentru tine decât să ai grijă ca visurile tale să nu rămână doar visuri?

Un dor nebun de liniște

Să ai puterea să faci ca ceea ce îţi imaginezi să devină real. Să ştii că oamenii pe care îi iubeşti te iubesc înapoi chiar dacă nu o arată. Să te simţi destins chiar şi atunci când eşti închis. Un spirit liber nu poate fi constrâns prin nicio modalitate.

Să simţi că Dumnezeu este alături de tine în momentele în care viaţa îţi demonstrează faptul că eşti singur. Să rămâi un om cinstit chiar dacă lumea ţi-a spus că dacă eşti sincer pierzi. Să renaşti după fiecare dezamăgire, să te bucuri în fiecare nefericire, să ai liniştea ta, să traversezi cu barca adevărului care eşti valurile învolburate ale minciunilor vieţii.

În viaţă poţi să ai tot ce îţi doreşti, diferenţa o face importanţa dorinţei tale, stabilitatea emoţională şi puterea de a te imagina în postura reuşitei. Încearcă şi te vei convinge, delăsarea nu este o opțiune. Lasă bunătatea să îţi inunde inima, fii un om pe care alţi oameni îl admiră şi sunt curioşi să îi afle secretul. Doar în felul acesta vor asculta povestea ta. Încrederea se câştigă în timp.

Eu nu gândesc pozitiv datorită faptului că mi s-au îndeplinit visurile şi că viaţa este astăzi aşa cum mi-am imaginat. Mi s-au îndeplinit visurile datorită stării pozitive pe care am reuşit să mi-o păstrez pe parcursul călătoriei către ele.

Mi-e dor de un vis visat în doi, de bunătate și înțelepciune. Mi-e dor de serile în care te țineam de mână pe drum, lângă casa de la țară, gândind, speriat, la fel ca în prima zi de școală, la câte a pregătit viața pentru noi. Atunci mi-ai promis că vei veni în fiecare vară, tu, iubită liniște.

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: https://vorbindcudumnezeu.com/

România nu va fi lăsată să își construiască autostrăzi peste Carpați!!! Ce interese străine ne blochează, în realitate?

Probabil mai toți ați aflat motivul pentru care construcția autostrăzii Sibiu – Pitești a fost oprită de Comisia Europeană: chipurile, pentru a nu periclita o specie de gândaci!!! Aceeași Comisie Europeană nu a zis nimic, în urmă cu niște ani, când o altă autostradă din Transilvania s-a construit peste zeci de situri arheologice de mare importanță. Asta nu i-a deranjat pe neomarxiștii de la Bruxeless!

Ei bine, la începutul lui 2018, publicam un articol în care arătam de ce nu vom fi lăsați să construim o autostradă peste Carpați. Citește-l și lămurește-te!

România nu va fi lăsată să își construiască autostrăzi peste Carpați!!! Ce interese străine ne blochează?

Informații pe surse… De aproape 30 de ani reclamăm hoția, incompetența și ticăloșia politicienilor români care, pe lângă faptul că au lăsat România la mâna prăduitorilor străini, nu au fost în stare să construiască măcar 1.000 de km de autostrăzi, pentru a ne face viața mai ușoară și pentru a stimula transporturile pe teritoriul țării, facilitând astfel dezvoltarea economiei. Printre marile nereușite este și cea a măcar unei autostrăzi peste Carpați care să unească Transilvania cu sudul țării. Proiecte au tot apărut dar, ca prin blestem, toate au sfârșit prost. Și, desigur, concluzia românilor a fost aceea că hoții și incompetenții care ne conduc nu sunt în stare să facă mai mult, că ei nu trăiesc decât pentru șpagă. Și dacă aceste nereușite fac parte, în realitate, dintr-un plan bine coordonat de anumite puteri străine? Dacă interesele externe „cer” corupți, incompetenți ți trădători în funcții de conducere?

Istoria ultimelor două milenii ne-au arătat că aceste pământuri au fost la intersecția valurilor migratorii și a marilor puteri, că bogățiile acestor locuri au fost și blestemul nostru. Migratorii, mai apoi Imperiile Otoman, Țarist sau Habsburgic (devenit din secolul XIX Austro-Ungar) au făcut tot posibilul să exploateze la maxim aceste teritorii și pe locuitorii lor, să îi împiedice să se unească și să se dezvolte… Ce s-a schimbat de atunci? Mai nimic: România este și astăzi o țară tampon la intersecția marilor puteri, este în continuare jefuită de „partenerii strategici” și i se blochează dezvoltarea pe direcțiile care nu le convin acestora.

Revenind la subiectul acestui articol, am identificat două motive principale care nu ne vor permite prea curând să construim autostrăzi peste Carpați, oricât ne-am da cu fundul de pământ. Iar pentru a le înțelege trebuie să plecăm de la conștientizarea statutului de colonie economică occidentală pe care îl are România, o țară aservită în mod evident unor interese străine. Așadar, cele două motive care blochează deocamdată construirea unei autostrăzi care să lege Bucureștiul și sudul țării de Transilvania sunt următoarele: 1) Arcul carpatic este o linie de demarcație geostrategică între civilizația occidentală și cea orientală și există interese ca lucrurile să rămână așa; 2) Există un plan de transformare a Transilvaniei, într-un viitor destul de apropiat, într-un principat autonom, administrativ și politic, mai apropiat de Vest decât de București. Și acum să și dezvoltăm…

DEMARCAȚIA GEOSTRATEGICĂ. Dacă analizăm puțin perioada comunistă, și în special perioada de mari prefaceri din epoca Ceaușescu, vom constata un lucru foarte interesant: Regiunea Moldova a beneficiat de mai puține investiții în fabrici și uzine decât restul țării, de unde și conservarea sărăciei acestei părți din România, până astăzi. De ce a dezavantajat Ceaușescu Moldova? De teamă că rușii o vor ocupa și că vor pune mâna pe industria strategică a României. Așadar, Moldova a fost mai puțin industrializată din rațiuni considerate bine întemeiate – nu a avut nici prea multe fabrici și uzine, nici drumuri bune, ca să nu le primească cadou rușii, în cazul unei posibile ocupații.

Din nefericire, pentru forțele occidentale România este astăzi un fel de provincia Moldova din epoca comunistă. Ea nu trebuie să se dezvolte prea mult, nu trebuie să aibă o rețea de autostrăzi bine pusă la punct, nu trebuie să bată palma cu prim ministrul Japoniei (adică o putere din Orient) pentru a beneficia de investiții majore făcute de a treia putere economică a lumii (vă amintiți scandalul diplomatic din anul 2018, al cărui unic scop a fost descurajarea Japoniei de a face investiții în România), etc. România trebuie să deservească interesele occidentale și atât, alții fiind cei care stabilesc lucrurile esențiale pentru noi. Așadar, vrei ca om politic important să inițiezi construirea unei autostrăzi peste Carpați? Nicio problemă, pușcăria îți va bate la ușă și o să te liniștești.

Ca să înțelegeți mai bine, în anul 1996, Samuel Phillips Huntington, profesor la Harvard și analist politic, a publicat lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece, o ordine care plasează România în zona civilizației ortodoxe, adică într-o lume diferită de cea occidentală, catolică și protestantă, dificil de armonizat cu aceasta. De altfel, el nu face decât să confirme politica de secole a occidentului european în care Carpații delimitau lumea catolică condusă de Papa de la Roma și orientul ortodox.

Civilizațile lumii după Huntington

Să nu îl uităm nici pe George Friedman, de la Stratfor, care vorbea nu demult, într-o expunere publică, despre necesitatea ca România și alte țări din estul Europei să fie transformate în țări tampon menite să înconjoare Federația Rusă, pentru a-i bloca expansiunea și a servi astfel interesele americane. A spus-o limpede, cu cinism, iar vocea lui este una dintre cele care dă direcție jocurilor geostrategice mondiale. Ori o țară tampon NU ARE VOIE să devină o Elveție, așa cum România ar avea potențial să devină dacă ar fi lăsată. Prin urmare, interesele geostrategice americane (vezi și mega țeapa Bechtel) nu coincid cu nevoia firească a unei țări ca România de a avea o rețea mare de autostrăzi.

La toate aceste interese geostrategice se adaugă încă unul major: transformarea Transilvaniei în Principat Autonom, un alt plan care trebuie să descurajeze construirea unei autostrăzi peste Carpați. Astfel, în timp de Ungaria se leagă de Transilvania prin autostrăzi, Bucureștiul nu o face!!! Să fie doar lipsă de viziune a politicienilor români? Nu, pe lângă asta, este o gândire strategică căreia i se subordonează și mulți penali din politica românească, cu putere de decizie.

Desigur, naivii vor reclama Teoria Conspirației, faptul că ungurii nu pot pleca cu pământul în spate sau că, oricum, românii sunt majoritari în Transilvania. Doar că în momentul în care chiar și românii din Transilvania vor fi convinși că le-ar fi mult mai bine fără MITICII de la București, treaba este mai mult de jumătate rezolvată. Iar la acest lucru se muncește din greu: în primul rând se fac investiții străine majore care ridică și mai mult nivelul de trai al celor din interiorul Arcului Carpatic, care oricum este peste cel al moldovenilor, oltenilor sau muntenilor.

Simultan, în anumite mijloace importante de presă din Transilvania se marșează din greu pe stimularea unui curent de opinie orientat împotriva Bucureștiului, care ia banii din Ardealul mai bogat ca să îi prăduie în alte zone și în interes personal.

În același timp, în afara țării, Transilvania este promovată turistic cel mai adesea independent.

Ungaria investește major în Ardeal, cumpără terenuri, susține cu foarte mulți bani populația de etnie maghiară. Un sistem judecătoresc corupt și trădător „restituie” terenuri, imobile, chiar sate întregi urmașilor unor grofi unguri, fără ca aceștia să aibă drepturi reale asupra lor…

Prințul Charles al Marii Britanii, care nu va fi niciodată rege al Regatului Unit al Marii Britanii, a devenit un apostol al intereselor Transilvaniei de pe poziția revendicată de urmaș genetic al lui Vlad Țepeș, visând probabil la tronul regatului independent al Transilvaniei…

Marea greșeală a multor români care se cred foarte isteți (ăia care zic că nu pot lua ungurii pământul Transilvaniei ca să îl ducă în Ungaria), este aceea că nu înțeleg faptul că ruperea Transilvaniei de România NU trebuie să însemne alipirea acesteia la Ungaria. Nicidecum! Proiectul este cel al unei Transilvanii independente, expresie a voinței locuitorilor ei (români și unguri), un proces care nu trebuie realizat neapărat prin violență. Nu uitați că Europa Occidentală a avut grijă să rupă atât Cehoslovacia, cât și Iugoslavia, că în 1989 a vrut să rupă și România, dar asta nu le-a ieșit. De ce ar vrea să o facă? Pentru că toată istoria ne arată că marile puteri vor să aibă vasali mici și slabi, nu țări care să le facă concurență economică sau militară!

Ori, din perspectiva acestui proiect, nu este de dorit ca restul României să se lege prin autostrăzi de Transilvania, pentru că asta ar stimula major circulația între provinciile românești, ar duce la o dezvoltare economică sporită și la o omogenizare a prosperității.

Tocmai de aceea, din păcate, cu o clasă politică (și mă refer la toate partidele parlamentare) incompetentă, coruptă și aservită unor interese străine, nu avem șanse ca în viitorul apropiat să construim autostrăzi peste Carpați. Stăpânii coloniei România nu sunt de acord cu asta! Punct!

P.S. Pentru cei cu creier puțin, care ar fi tentați să mă acuze de simpatii rusești, în urma scrierii acestui articol, menționez că în ultimele două secole, nicio forță străină nu a fost atât de toxică pentru români precum Rusia (Țaristă și apoi Comunistă) și că sunt convins că rușii nu ne sunt prieteni nici astăzi!

Autor: Daniel Roxin

Sursa: http://daniel-roxin.ro/

ADEVĂRATUL IMN AL ROMÂNIEI

Oamenii răi și oamenii buni

Oamenii răi și invidioși au nevoie de ajutor cel mai mult, iar prin faptele lor o confirmă. Cunoașterea acestui lucru așază puterea în mâna ta, este alegerea ta dacă îi vei ajuta sau îndepărta. Un om frumos în ceea ce priveşte aspectul se poate urâţi din cauza gândirii şi a comportamentului ori poate străluci. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul celui etichetat ca fiind urât.

Oamenii buni sunt mai mulți la număr decât oamenii răi, din acest motiv lumea stă încă în picioare. Rămân optimist în privința trezirii și implicării individuale.

Oamenii răi caută să îi împiedice pe cei de lângă ei să își atingă țelul, în loc să se folosească de potențialul lor ca să își atingă apogeul. Ei își doresc să fie altcineva și nu reușesc, dar premiile au fost personalizate, cu ceea ce primește unul nu are ce face altul deoarece nu i se potrivește.

Ura este nocivă pentru cel care urăşte, nu pentru cel care este urât. Iertarea îl vindecă pe cel care iartă, nu pe cel care este iertat. Oamenii răi nu știu că a ierta este un îndemn, nu o poruncă, el îi ajută pe oamenii buni să meargă mai departe. Din acest motiv consider că succesul este o alegere a oamenilor luptători și responsabili.

Cu cât ţii mai mult la imaginea ta cu atât ai nevoie să fii mai sincer, ca adevărul ieşit la iveală să nu ţi-o pună în pericol. Dacă tu eşti sincer, nu eşti nevoit să lupţi ca să îndepărtezi oamenii falşi, ei vor pleca singuri.

În fiecare dimineaţă te trezeşti cu o atitudine pozitivă şi îţi propui să faci multe pe parcursul zilei, dar până seara te descurajezi şi îţi scade energia. Egoismul şi dezinteresul manifestat de oamenii răi par să câştige. Cauza este gândirea pe are nu o poţi controla.

Indiferent care ar fi situația ta de viață, trezește-te ca și cum ai fi fost ales președinte. Răsplătește fiecare clipă cu un zâmbet, fii recunoscător cerului, mulțumește-ți ție.

Indiferent că citeşti cărţi, că urmăreşti clipuri motivaţionale, că meditezi sau alergi în parc, curăţenia se face în inima ta, de acolo se reglează toate lucrurile. Nu căuta defecte situațiilor din viața ta, mintea vede defecte chiar și acolo unde nu sunt, ea inventează probleme chiar dacă nu ai, ca să aibă ce repara.

Nu eşti obligat să te supui minţii de fiecare dată, lasă-ţi inima să cânte ca să nu te ofileşti. Ai îndeajuns de multă iubire în inima ta încât să îți mai oferi și ție însuți, din când în când, o firimitură.

Dacă nu te-ai îmbolnăvi nu ai trăi experiența vindecării și nu ai aprecia sănătatea. Dacă nu te-ai împiedica nu ai putea învăța să te ridici, căci nu ar fi nevoie. Ea este cea mai înaltă formă de maturitate cunoscută, care face diferența între oamenii buni și oamenii răi.

Atunci când simți ceva pentru o persoană care nu simte la fel pentru tine, nu o șantaja sau învinui, ea pur și simplu nu simte, are acest drept. Caută pe cineva care îți împărtășește sentimentele, ai dreptul să fii fericit.

Să nu te îngrijorezi că nu vei găsi pe cineva ca tine, care să îşi dorească să întâlnească o persoană aşa cum eşti tu. Oameni sunt pentru fiecare, oriunde, fie simpli sau complicaţi, sinceri sau mincinoşi, frumoşi sau mai puţin frumoşi în interior şi exterior.

Când oamenii buni la care ţii se opresc din goana vieţii ca să îţi strângă mâna şi să îţi spună mulţumesc, lăcrimezi de fericire, capeţi putere şi îi iubeşti mai mult. Dacă sensibilitatea sufletului de copil ar fi vizibilă, ca un fulg de zăpadă care cade în noroi, un părinte violent sau bețiv nu ar mai deschide gura întreaga viață.

Când mă gândesc la viaţa de copil şi la fiorul pe care îl simţeam atunci când bunica îmi cocea plăcinte în cuptor, realizez că pentru tot confortul material şi cunoştinţele acumulate plătim cu fericirea, alţii cu sănătatea.

Un prieten îmi spunea că spre deosebire de înainte astăzi îi merge bine, că și-a găsit de muncă, s-a împăcat cu soția și așteaptă un copil, nu îi mai trebuie cunoaștere se sine, înțelepciune, viziune, Univers sau Dumnezeu. I-am spus să se gândească la ce anume l-a făcut să le obțină și cum le-ar putea pierde din nou într-o secundă. Și a înțeles.

Oamenii răi au nevoie de ajutor

Când faci ceea ce iubeşti şi mergi în direcţia visului tău oamenii răi ţi se vor opune. Adevărul este că niciun om nu se naște rău, el devine astfel din cauza slăbiciunii. Ne naştem cu o dorinţă arzătoare de a explora lumea, a ne face văzuţi şi auziţi, a fi apreciaţi ori pur şi simplu a trăi frumos. Fiecare copil simte despre el că este special. Atunci apare un vis.

Pe parcurs realitatea se schimbă, situaţia de viaţă şi formarea strâmbă ne îngreunează calea şi renunţăm la ea. Ea este resemnarea pe care oamenii răi au numit-o maturizare, ca să poată înlătura mai uşor dezamăgirea. Dar durerea rămâne.

În subconştientul nostru a rămas acel regret peste care s-au adăugat alte neîmpliniri încât s-a creat un munte. Povara acumulată nu ne lasă să ne bucurăm pentru un fluture atunci când îl vedem că zboară uşor şi liber. Apariţia lui ne răscoleşte interiorul şi scoate la suprafaţă durerea de care aproape că am uitat. Ne-am obişnuit să fim greoi, credem că aşa trebuie să fie viaţa.

Atunci devenim invidioşi şi îi dorim aceeaşi soartă, ca să vadă el cum este viaţa. Dar viaţa nu este aşa, ceea ce o face să fie crudă este dorinţa noastră de a o controla. Ea ne face neputincioşi şi răi.

Aș vrea să am ocazia să îi spun tatălui meu că a avut dreptate atunci când m-a asigurat că am un suflet nobil, o inimă curată și că o să ajung departe în viață, iar faptele vor vorbi pentru mine. În ziua în care am încetat să mai cred în mine, în oamenii buni sau în viitor, el a continuat să creadă, și am râs ca un copil de grădiniță.

Astăzi aș vrea să îi arăt locurile pe care le-am vizitat, amintirile pe care le-am acumulat, oamenii pe care i-am întâlnit, experiențele pe care le-am trăit, curajul pe care l-am dovedit și cine am devenit, ca să îi dau din bucuria mea, dar dorința mea rămâne doar un vis.

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: vorbindcudumnezeu.com