Despre Moşul Gheorghe şi pustnicia albă

Locul gol de pe prispă

Îmi plac bătrânii simpli şi tăcuţi. Îmi place să le stau în preajmă, să le simt hainele mirosind a iarnă, a mere coapte şi a gutui ţinute pe dulap. Îmi place să-i ascult şi să le admir mâinile sătule de atâta muncă - mâini blajine; mâini de sfinţi. Nu mă mai satur să-i pri­vesc, gândind că, fără ei, lumea ar fi de două ori mai mică şi mai săracă. Nu mă mai satur să le dau bineţe, să le intru în casă, să mă aşez pe laviţă şi să aş­tept. Lângă ei, orice aşteptare e cu folos. Chiar şi tăcerea lor spune ceva - o tăcere din care poate ieşi, la un moment dat, o vorbă în stare să despice lumea; să o clatine din temelii.
Nu sunt nici mulţi, nici puţini. Sunt doar aleşi, ca înţelepţii de pe vârful Athonului, care nu se cu­nosc între ei şi nu schimbă nicio­dată mistica cifrei de 7, aşteptând doar ca, atunci când moare unul, imediat să îi ia locul altcineva. Degeaba căutăm un cuvânt care să li se potrivească. Bătrânii nu sunt nicicum. Stau în cămăruţa lor mereu curată, privesc pe fereastră şi cu­getă. Stau şi aşteaptă să mergem după ei, să-i căutăm şi, la nevoie, să le cerem sfatul, aşa cum a făcut părin­tele Cleopa cu avva Paisie Olaru, înainte de a accepta greaua povară a stăreţiei, iar bătrânul a răspuns înţe­lept, cu o simplitate de început de lume: "Dragul tatei, să fii ca şi cum n-ai da şi ca şi cum n-ai lua! Nu te bucura când te-or pune şi nu te supăra când te-or scoate ! Fă ascultare şi lasă-te întru toate în voia lui Dumne­zeu, că o să fie bine!''.
Bătrânii nu se mai grăbesc nicăieri. Bătrânii sunt nişte oameni schimbaţi. Îşi schimbă felul şi adânci­mea gândului, aşa cum îşi schimbă mersul, hrana şi privirea, devenind tot mai eterici, mai spirituali. La un moment dat, ca luaţi de o pală de vânt, dispar. Tră­iesc lângă noi, dar nu-i mai vedem. Ne vorbesc, dar nu mai avem răbdare să aflăm ce vor să spună. Le sim­ţim cu adevărat prezenţa abia când pleacă dintre noi, când le descoperim cu mirare locul gol lăsat pe prispă. Abia atunci ne amintim întrebările pe care n-am mai apucat să le punem. Abia atunci observăm aura strălucitoare ce le înconjoară tâmplele şi ne în­chi­năm pios la amintirea lor, înţelegând, în sfârşit, că sfinţenia e poruncă tuturor, şi pentru a o obţine, nu-ţi trebuie nici haine de călugăr şi nici hrană pustni­cească.

Părintele Stăniloae

Îţi trebuie dragoste şi zâmbet pentru toate, aşa cum îşi amintea părintele Petroniu că era mama lui - "chip de sfântă în pervaz, slabă sărăcuţa şi cu lacrimi în obraz”; bătrâna care, de câte ori întâlnea pe uliţă o văduvă sau o femeie ceva mai în vârstă decât ea, nu se lăsa până nu-i săruta mâna cu evlavie, în semn de cinstire, măcar pentru anii şi suferinţele pe care le avea în plus faţă de ea.
Părintele Stăniloae le spunea acestor oameni sim­pli şi curaţi: "harismatici”, spre deosebire de părintele Nicolae Steinhardt, care îi numea "călugări ai pustni­ciei albe”. În capul listei, ca o confirmare că şi oamenii obişnuiţi pot fi sfinţi, părin­tele Stăniloae îl punea pe Moş Gheorghe Lazăr - ciobanul duhovnic, mireanul cu tărie de stareţ, oglinda curăţiei şi a bunului simţ ţărănesc, la care venea până şi marele monah Ioani­chie Moroi, stareţul de la Si­hăstria. Venea să ceară sfat şi să se lase certat, asemenea lui Pai­sie Olaru, care, locuind cu Moşul opt ani în pustinicia Râpei lui Co­roi, de lângă mânăstirea Sihăstria, spu­nea: "Oricât m-am străduit, nu l-am putut în nimic ajunge din urmă. Acest bătrân cu plete rete­zate şi albe m-a întrecut în toate - fie muncă, fie rugăciune”.

Călugării ciobani

Când citeşti cele scrise despre Moşul Gheorghe te cutremuri, gân­dindu-te că un om fără carte, un slu­jitor al oilor şi vitelor necuvân­tătoare, a ajuns să uimească prin vorbele lui până şi pe cei mai mari învăţaţi ai vremii. Te cutremuri, des­coperind un om care surâde ca un copil în singura fotografie ce-i mai păstrează înfăţişarea, alături de doi călugări tineri. Moşul strălu­ceşte, indiferent lângă cine ar sta. Un om simplu şi direct, ca un oftat scos din adâncul sufletului. Un mis­tic vizio­nar, care a pornit să-şi caute originile credinţei în Ţara Sfântă, unde a decis cu legământ ca toată viaţa să meargă desculţ şi fără nimic pe cap.

Ieromonahul Paisie Olaru

Trebuie să fi fost un spectacol să-l vezi pe Moşul Gheorghe cum apărea în toiul iernii pe uliţele din Piatra Neamţ, cu cojoacă pe umeri, desculţ şi cu aburi plutind deasupra creştetului său răvăşit şi cărunt, încă din fragedă tinereţe. Dormea într-o chilioară încropită în turla bisericii domneşti a lui Ştefan cel Mare din Piatra Neamţ. N-avea pat, n-avea pernă sau aşternut şi fu­gea cât putea de oameni, dar ei îl strâmtorau şi-l sufocau cu proble­mele lor lumeşti, până ce bătrânul o lua la fugă spunând: "Mă iertaţi. Acu' mă grăbesc la drăguţele de catisme. Mă aşteaptă la poartă şi nu mai pot zăbovi”. Ştia Psaltirea pe de rost. Ştia Ceasurile şi Sfânta Liturghie. Ştia molitve şi paraclise, rugăciuni de mulţumire şi dezle­ga­re, în orice situaţie. Nu avea nevoie de nici o carte. Purta cu el, în minte şi în cămara inimii, toată teologia şi tot scrisul acestei lumi. Avea în primul rând rugăciunea cea curată şi făcătoare de sine. Rugăciunea sfinţilor şi a mona­hilor înveşmântaţi în alb.
*
Nici n-ai fi zis că venea direct din lume; că a fost cândva căsătorit şi tată a cinci copii. Asemenea Apos­to­lului Pavel pe drumul de la Emaus, Moşul Gheor­ghe s-a oprit din mers, năucit de un glas care l-a cutremurat din rărunchi, l-a preschimbat şi l-a făcut să nu mai fie nici o clipă ceea ce a fost înainte. S-a trezit în schimb cu o putere grozavă şi cu un gând fără oprire. S-a trezit mer­gând spre Ţara Sfântă şi, aseme­nea lui Badea Cârţan, a început să-şi caute întemeierea, să calce pe urma paşilor lui Hristos şi să se odihnească chiar la copacul sub care s-a odihnit Mântui­torul. La un moment dat, a ajuns la peştera Sfântului Xenofon, care tocmai hrănea un leu fio­ros, şi Sfântul, slobozind fiara, s-a întors puţin supărat, spunân­du-i drept pe nume: "Da' greu ai ajuns Gheorghe”, după care îi va vorbi despre sfinţenia vieţii lui de pelerin, dar şi despre fap­tul că nu va fi niciodată călugăr, locul lui fiind printre oameni. I-a mai spus şi alte taine, îndem­nându-l să se lase 40 de zile ispitit de diavol în pustie, după care Moşul Gheorghe s-a întors în ţară cu totul schim­bat.

Părintele Ioanichie Moroi, duhovnicul părintelui Cleopa şi stareţul mănăstirii Sihăstria, venit din lume şi călugărit cu toată familia

Şi-a le­pă­dat păcatele aseme­nea bocan­cilor din picioare şi a început a se preumbla cu tălpile goale prin târguri şi mânăstiri, printre călugări şi oameni, prin­tre sfinţi şi păcătoşi, grav bol­navi şi fără nici o boală, neînce­tând o clipă măcar să se roage şi să facă mi­nuni - cea mai duioasă din toate fiind atunci când, în una din zile, mergând cu trenul de la Paşcani la Roman şi neavând bilet, con­trolorul l-a dat jos în ciuda tutu­ror rugăminţilor celor din jur. Moşul nu a zis nimic, decât i-a binecuvântat pe toţi şi a pornit singur şi desculţ printre linii. Degeaba a mai încercat trenul să plece mai departe. Până nu a alergat controlorul după Moş Gheorghe, rugându-l cu cerul şi pământul să suie din nou în va­gon, trenul nu a mai vrut cu nici un chip să se urnească din loc.

Biserica "Sfântul Ioan" din Patra Neamţ, în cupola căreia îşi făcuse adăpost Moşul Gheorghe / Foto Agerpres

Mare a fost Moşul. Pe unde trecea el, copiii lăsau joaca, vi­tele de pe câmp se opreau o cli­pă din păscut, iar câinii nu îl lă­trau nicio­dată. Adeseori era însoţit de oameni ce mergeau în urma lui ascultând Psalmii, pe care el îi rostea perma­nent, fără oprire, până şi în somn. Ardelean blând şi cuminte, pur­tând în inimă ceva din frumuseţea curată a Şuga­gului natal şi a Văii Sebeşului, Moşul Gheorghe Lazăr nu numai că a ştiut când o să moară (o zi de sărbă­toare şi de mare cumpănă pentru oameni - ziua de 15 august sau prima Sântămărie a Primului Război Mon­dial din 1916), dar a ştiut tot viitorul ţării - şi căde­rea imperiilor, şi marile încercări ale poporului ro­mân, dimpreună cu martiriul bisericii ortodoxe şi hăituirea monahilor binecredincioşi. Chiar şi după moar­te a mai făcut o minune, când stareţul de la mâ­năs­tirea Râşca a vrut să-i aducă osemintele de la Pia­tra Neamţ, dar caii au refuzat să înainteze şi, după mai multe încercări, au luat-o la goană fără veste, până s-au oprit cu moaştele Moşului drept în poarta mânăs­tirii Vă­ratec - semn că acolo era locul menit, locul de odihnă. Acolo trebuia să rămână Moşu, cu amintirile lui, cu o Psaltire îngălbenită la căpătâi şi, alături, o boată de cioban, mai frumoasă şi mai strălucitoare decât orice cârjă arhierească, de mitropolit sau de patriarh.

Sihaştrii nevăzuţi

Oricât s-ar răci credinţa oamenilor şi s-ar înmulţi păcatele, tot mai sunt sihaştri şi pelerini printre noi. Unii sunt ascunşi printre mireni, uimindu-l în timpul vieţii până şi pe duhovnicul Bucureştiului, părintele Sofian Boghiu, cu trăirea lor intensă, cu rugăciunea şi pravila lor curată.

Dobri Dobrev, bulgarul care a cerşit toată viaţa ca să ridice o catedrală

Alţii stau neştiuţi prin munţii Tar­cău­lui, pe culmile Coziei sau în misticul şi necuprin­sul munte dacic al Rarăului, pe stâncile izolate de la Piatra Zimbrului sau Pietrele Doamnei, în grote şi peşteri, în văgăuni şi crăpături ale pământului. Li se mai spune "sihaştri nevăzuţi” - oameni pe lângă care poţi să treci liniştit şi nu-i vezi, căci altfel s-ar ruşina, mulţi nepur­tând haine, ci numai lână de oaie ce se agaţă pe crengi şi mărăcini - lână netoarsă şi nici împletită, făcută doar noduri, cât să acopere o parte a trupului.

Dacă îţi apar în cale şi-i vezi aievea, înseamnă că au motiv; au ceva important să-ţi transmită, aşa cum s-a întâmplat părintelui Cleopa să-i apară de nicăieri pust­nicul Ioan "Nevăzutul”. I-a apărut, cum scrie pă­rin­tele Ioanichie Bălan, pe când trecea prin Poiana Tra­pezei din munţii Sihlei să-l anunţe că fratele lui de sânge, Vasile, se va muta în curând la Domnul. Greu era să-i uiţi înfăţişarea. Pustnicul era înalt, cu un chip senin şi luminos, ce răspândea multă sfinţenie şi pace. Avea ochii albaştri şi vioi, barba albă şi nu prea mare, capul descoperit şi părul lăsat pe spate. Îmbrăcă­min­tea lui era compusă dintr-o singură haină, un fel de dulamă împletită de mâinile sale din lâna căzută de la oi prin pădure. Mijlocul era încins cu o sfoară groasă, iar în picioare nu avea încălţăminte. Nu avea nici toiag, nici traistă, ci purta în mâini doar un şirag de metanii făcut din boa­be roşii de măceşe. Tot aşa i-a apărut părintelui Teodul, pentru a-l învăţa despre cele şapte trepte ale postului şi cele şapte feluri de posti­tori: carnivorii (chiar dacă se înfrâ­nează uneori, nu vor spori niciodată în rugăciune), vegetarienii (de la ei încep treptele cele aspre ale postului), păscătorii, fructiferii, cerealierii, mân­cătorii de hrană uscată (doar câţi­va pesmeţi înmuiaţi în apă cu sare şi puţin oţet, asemenea sihaştrilor de pe Valea Nilului) şi, ultima treaptă, cea a asceţilor desăvârşiţi, care nu se hră­nesc decât cu Sfânta Împărtăşanie şi mana lui Dumnezeu.

"Nevăzuţii” nu sunt mulţi, dar apar când trebuie, aşa cum se în­tâmplă uneori prin pădu­rile Atho­sului, unde, în caz că un pelerin rătăceşte drumul spre mânăstire, "pustnicul ne­vă­zut” iese din ascun­zătoarea lui şi, de la distanţă, fără să scoată măcar un singur cuvânt, îndreaptă braţul sau cârja spre direcţia bună de urmat. La noi, în România, se zice că ar mai fi câţiva, deşi părintele Ioanichie a murit convins că stirpea "Ne­văzuţilor” s-a stins odată cu Pustnicul Ioan din munţii Si­hlei. Nu avea cum să ştie de uce­nicul lui Sandu Tudor, avva Zosima de la mânăstirea Rarău, care s-a stins de curând, prin 2007. Dacă ar fi avut cu­noştinţă de el şi ar fi căutat să-l vadă, părintele Ioani­chie s-ar fi cutremurat, cu sigu­ranţă. După zecile de ani ale pust­niciei, avva Zosima ară­ta ca o vâlvă­taie. Era o sălbăticiune cu părul din cap crescut roată îm­prejur până la pământ, încât (o spun cei puţini care l-au cunoscut) nici faţa şi nici ochii nu i se mai vedeau. Gârbo­vit cu totul şi abia păşind cu picioarele goale pe ascuţişul pietre­lor, se odih­nea uneori într-o mică grotă; alteori, prin pădure sau sub o stâncă anume. Nu făcea focul iarna niciodată şi nu se gândea la mân­care decât în cele câteva zile din vară când punea la uscat bureţi, urzici, măcriş, podbal şi frăguţe, pen­tru a avea iarna muietură cu ceva apă alături.

Slab, numai pielea şi oasele, s-a arătat fratelui Ioan şi maicii Taisia, pentru a le pro­roci cu un an înainte mu­tarea lui la cele veşnice. Va muri aşa cum a spus şi va fi găsit de cei doi, mirosind fru­mos a tămâie şi mir, cu Psal­tirea în mână şi zâmbetul pe buze. Îl vor în­gropa, după voia pustnicului, într-un loc neştiut de nimeni, cu regretul că nu i-au putut trece pe cruce nici numele, nici vârsta, aflată din cele câteva acte ferfeniţite pe care le mai avea asupra lui - 129 de ani fără câteva zile!


Încet, tăcut şi pe nesimţite, ne mor bătrânii. Se duc în raiul lor încărcat de flori, de linişte şi multă duioşie. Pleacă sub privirile noastre grăbite şi indiferente. De la un timp încoace, nu ne mai pasă că trăiesc sau nu printre noi şi nici nu vrem să auzim măcar povestea ultimilor eremiţi ai Bucovinei (Zinon, Nazarie sau Zosima), ascunşi în munte încă din 1959, din vremea prigoanei comu­niste. Nu ne mai impre­sionează bulgarul Dobrev, care a cerşit toată viaţa ca să ridice singur o catedrală la Sofia, cum nu ne mai uimeşte Moşul Gheorghe, cu întreaga lui călătorie ini­ţiatică la Ierusalim, iar de Ioan Lumânărică, cerşetorul îngropat în pridvorul bisericii ieşene Tălpari, ca un mare ctitor domnesc, nici n-am auzit. Habar n-avem de Ioanichie Moroi - venit din lume şi călugărit cu toată familia la Sihăstria. Parcă ne-am săturat să mai auzim de ciobani teologi, precum Cleopa şi Paisie Olaru. De învăţaţi şi scriitori ce s-au nevoit tot restul vieţii în chilia gândului şi a contemplaţiei dumne­zeieşti: Sandu Tudor, Nicolae Steinhardt, Zoe Dumi­trescu Buşulenga. Ni se pare ciudat ca un biet preot să devină savant ca Dumitru Stăniloae, pictor, ca Arsenie Boca, sau muzi­cian, precum Cucuzel, şi greu accep­tăm ca marele Iorga să aducă omagiu public unui analfabet ca Ioan de la Tutova, care, desculţ şi plin de zdrenţe, umbla din sat în sat, din casă-n casă, pentru ca apoi să lase tot ce a strâns la poarta săracilor cu mulţi copii.
Unul câte unul, bătrânii noştri dispar. Se retrag în tăcere şi cu teamă să nu facă nimănui supărare. Chiar şi când trăiesc sub ochii noştri, nu-i mai vedem. Le simţim cu adevărat prezenţa abia când pleacă dintre noi, când le descoperim cu mirare locul gol lăsat pe prispă. Nici nu bănuim măcar că, aşa singuri şi nepu­tincioşi cum par, bătrânii sunt reazemul acestei lumi. Ei sunt sarea pământului. Ei dau vieţii gust, înţelep­ciune şi simplitate. Fără ei, am fi obligaţi să rein­ven­tăm la nesfârşit lumea. Să retrăim mereu aceleaşi gre­şeli şi păcate. Fără ei, am fi de două ori mai săraci, mai trişti şi lipsiţi de speranţă.      

Sursa FormulaAS