Arcul lui Galerius, împăratul dac al Romei - dovezi FOTO ale continuității dacice

Arcul lui Galerius din Salonic (Grecia) este una dintre cele mai puternice dovezi ale faptului că dacii nu au dispărut din istorie după războaiele cu Traian, așa cum diverși incompetenți și multiple cozi de topor doresc să ne convingă!

La aproximativ 200 de ani de la cucerirea unei părți din Dacia de către romani și la câteva decenii după retragerea romanilor din Dacia, regăsim aici aceleași figuri de daci, cu același tip de îmbrăcăminte, arme și draconul dacic, precum pot fi văzute și pe columna lui Traian. Mai mult decât atât, dacă pe Columna lui Traian dacii apar ca învinși, aici dacii apar ca învingători alături de împăratul roman Galerius, de origine dacă.

"Arcul lui Galerius a fost ridicat de Senatul roman în jurul anului 304 e.n., pentru a glorifica victoria cezarului Galerius Valerius Maximus asupra perșilor, câștigată în anul 297 e.n., cu ajutorul trupelor de daci, compatrioții săi. Metopele monumentului îi prezintă pe daci ca factor principal în câștigarea victoriei, fapt recunoscut de toți cercetătorii, începand cu profesorul danez K.F. Kinch, a cărui lucrare constituie piatra de temelie pentru studiile celorlalti." (Fragment din „Dacii de-a lungul mileniilor”, de Dumitru Balasa)

......................................................................

În călătoria pe care am făcut-o în Grecia împreună cu Valentin Roman în demersul nostru vizând realizarea filmului documentar "Pe urmele tracilor" am ajuns și la Salonic pentru a filma acest impozant monument. Într-adevăr, dacii ocupă un loc dominant, importanța lor fiind clar subliniată de basoreliefuri. Chiar dacă sunt alte mâini de artiști plastici care au lucrat la el, se recunosc cu ușurință aceleași chipuri de daci sculptate pe Columna lui Traian în urmă cu 200 de ani. Vedem aceeași îmbrăcăminte și, mai ales, draconul atât de specific dacilor. Puteți vedea mai jos câteva fotografii edificatoare...

Așa cum era de așteptat, ținând cont de conspirația anti-dacică ce a otrăvit istoria acestui popor, subiectul Galerius (care a condus Imperiul Roman între anii 305-311) și Arcul lui Triumfal este aproape total ignorat de mediul "științific" oficial. De ce? Pentru că ar strica jocurile manipulării. Cât de credibili ar mai fi artizanii falsului istoric dacă ar fi aduse în prim plan dovezi ale continuității dacice și ale importanței lor, inclusiv în lumea romană? Să vă reamintesc doar faptul că Lactantius ( 240 d. H. - 320 d.H.), consilierul împăratului Constantin cel Mare, scria în lucrarea "De mortibus persecutorum" că împăratul dac Galerius ura numele de roman și a avut inteția de a schimba titulatura de Imperiul Roman în cea de IMPERIUL DACIC... Ar fi un deranj mare dacă acest lucru ar apărea în cărțile noastre de istorie, nu?

Ei bine, prin munca pe care o facem, sperăm să obligăm factorii de decizie ai statului român să corecteze falsul istoric și să le permită românilor să-și afle adevărata istorie.

În urmă cu câteva zile ne-am întors din etapa a doua a filmărilor pentru documentarul "Pe urmele tracilor" (Bulgaria și Grecia), un film care credem că poate fi un nou șoc cultural prin valoarea și ineditul informațiilor ce vor fi prezentate, un nou motiv de a ne redefini istoria și identitatea națională.

Peste o săptămână plecăm într-o nouă călătorie, mai lungă, cu care sperăm să finalizăm filmările de pe teren. Cum acest film nu are un sponsor, apelăm tot la ajutorul dumneavoastră, al celor care vă pasă, pentru a susține financiar acest demers. 

Daniel Roxin

Dă clik pe foto pentru a le mări!

Sursa: http://danielroxin.blogspot.ro

Columna lui Traian

Statuie de dac - Roma

Arcul lui Galerius - Chipuri de daci cu căciula specifică pe cap

Arcul lui Galerius - Mai mulți draconi dacici cu gurile deschise

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Europa si pericolul dac

un articol de Marin Neacșu

Puţin îmi pasă că voi fi catalogat dus cu pluta. Puţin îmi pasă că unii vor spune că fabulez. Puţin îmi pasă că se vor găsi mai ştiu câţi “progresişti” care sa susţină că ideile mele sunt “ceauşiste”. Puţin îmi pasă că vor spune mulţi că îmbrăţişez teorii ale conspiraţiei “aberante”. Puţin îmi pasă că voi deranja anumite cercuri ale puterii printre care şi ale serviciilor care ar trebui să se ocupe de exact ceea ce voi spune eu aici şi nu de lenjeria intimă a elevilor de liceu.

Mie îmi pasă de ceea ce se întâmplă ţara mea aşa cum am învăţat despre ea de-a lungul timpului, cu bune cu rele, cu fapte de care sunt mândru şi fapte care aş fi vrut să nu se întâmple, cu istoria ei, mai eroică şi mai ruşinoasă, cu eroii, domnitorii, scriitorii, savanţii artiştii ei, unii mai talentaţi, mai învăţaţi, alţii mai puţin, unii mai virtuoşi alţii mai păcătoşi. Toţi aceşti oameni, toate aceste evenimente formează la un loc moştenirea poporului căruia îi spunem român, chiar dacă mulţi nu sunt de acord, din varii motive, toate aceste evenimente care s-au petrecut în această zonă geografică căreia îi spunem România şi pe lângă actualele graniţe, toate pietrele praful, aerul, solul şi subsolul cu dovezile arheologice, cu aurul, petrolul, gazele, cetăţile acoperite de pământ, scrierile, muzica, operele compuse pe acest pământ, au format şi formează ceea ce astăzi încă numim România.

Toate acestea însă vin din vechime, o vechime pe care unii nu vor să o recunoască, unii nu vor să o accepte, unii nu vor să o scoată la suprafaţă, unii nu vor să o lasă să se exprime, alţii vor să o îngroape sau să o distrugă pentru că reprezintă un pericol. Un pericol la adresa unei Europe care sub masca civilizaţiei şi “progresului”, a unei “democraţii” impuse de o “elită” financiară străină de chiar interesele ţărilor care o compun, un pericol la adresa unor interese meschine de dominaţie subjugare şi acaparare, desfiinţare a identităţilor naţionale, nu face altceva decât să dezbine ca să poată stăpâni.

Suntem învăţaţi, îndreptaţi, convinşi, dirijaţi, împinşi, aruncaţi, îngrădiţi, forţaţi către o Europă “comună, a tuturor” unii îi spun “Statele Unite ale Europei” adică un fel de federaţie formată din state care îşi pierd identitatea, îşi pierd tradiţiile, îşi pierd obiceiurile, îşi pierd conştiinţa de neam, îşi pierd istoria, îşi pierd resursele pe care le pun la dispoziţia unor conducători ascunşi sub masca democraţiei, care practic urmăresc nu progresul ci distrugerea identităţii Europei. Nu pare nimănui ciudat că la nivel de stat suntem sfătuiţi să ne “regionalizăm” să ne “autonomizăm” să ne fărâmiţăm ca să putem “supravieţui”, ca unică şansă de dezvoltare şi conducere, pentru “descentralizarea” conducerii “greoaie actuale” dar la nivel European suntem strânşi ca oile în ţarc, îndemnaţi să facem toţi cum comandă “baciul” de la Bruxelles sau mai ştiu eu de unde, ni se impun legi de uniformizare care se aplică însă diferit deşi sunt aceleaşi, căci acolo unde e nevoie, ele pot fi “interpretate” în culoarea locală doar ca să mulţumească interesele celor care le impun? Nu vede nimeni că se umblă cu două măsuri, una de fărâmiţare la nivel statal, alta de “anclusare “la nivel European? Care din politici e bună, cea segregaţionistă, sau cea unionistă? De ce nu se aplică una din ele? Inamicul numărul unu al celor ce fac această politică ciudată, a celor care o aplică şi a celor ce o susţin este istoria. Acea istorie despre care vorbeam mai sus, acea istorie care ne arată cine suntem, de unde venim, care ne sunt rădăcinile, care ne sunt valorile, care ne sunt drepturile şi bogăţiile, drumul şi direcţia. Ei, “Europenizaţii” vor să construiască o altă istorie care să înceapă cu ei. Tot ce a fost până acuma trebuie uitat, istoria, lumea, civilizaţia, umanitatea, universal începe cu ei, ei fac legile, ce a fost până acuma nu a existat, trebuie şters din memoria omenirii.

Preşedintele ţării ne spune că trebuie să ne cedăm suveranitatea, că trebuie să ne gândim la interesele Europei. Premierul României, ne spune că istoria României a început la 1918, ştergând din câteva cuvinte istoria neamului românesc, indiferent când şi-a căpătat acest nume. Dar oare, istoria Românilor a celor care ne numim aşa indiferent în ce ţară trăim, a început doar în 1918? Unii spuneau până acum 24 de ani că istoria României ar fi început la 23 August 1944, dar şi ei acceptau totuşi că” trăim aici de 2000 de ani”, nici ei nu au vrut să ne rupă de rădăcinile istorice, doar au cosmetizat ultima parte a istoriei, ca să le dea lor bine la imagine. Astăzi însă, trăim vremuri mult mai vitrege. Astăzi toată “lumea bună” vrea să uităm cine am fost, cine suntem şi ce reprezentăm ca popor astăzi suntem împinşi spre o globalizare nu numai economică şi financiară ci şi istorică, spirituală, de identitate.

Astăzi în România a devenit periculos să rosteşti cuvântul Dac, Dacia, (doar ca maşină mai este admis pe ici pe colo, dar va dispărea şi asta, vom vorbi de Renault, Sandero, Duster, Logan, toate nume româneşti pur sânge, toate” legate” de istoria Daciei) astăzi în România la şcoală nu se mai învaţă despre daci decât că au fost conduşi de unul cu apucături suicidale iar apoi am fost “preluaţi şi prelucraţi” de un popor luminat, aşa cum suntem preluaţi acum, şi am făcut parte dintr-un imperiu mare cum vom face şi acum. Nu li se spune însă copiilor că conducătorii acestor imperii şi atunci şi acum au urmărit nu să ne “civilizeze” şi să ne facă viaţa mai bună, ci să ne exploateze minele şi bogăţiile-culmea culmilor – aceleaşi mine de aur şi atunci şi acum. Spre norocul nostru atunci, marele imperiu a cucerit doar cam 20% din teritoriul vechii Dacii, celălalt fiind păstrat de Dacii liberi care au avut grijă să îi facă plecaţi până la urmă pe “marii civilizatori”. Spre ghinionul nostru acum nu mai există Dacia Liberă, actualii conducători în faţa pericolului celor ce ne doresc pământul, nu au scos sabia, au plecat doar capul, pe principiul” românesc” dar nu strămoşesc, “capul plecat sabia nu-l taie”.

Astăzi cuvântul “dac” nu mai este rostit oficial, în toată istoria celor 24 de ani de “eliberare” nu am auzit nici un preşedinte, nici un premier, nici un senator rostind acest cuvânt într-o cuvântare oficială sau neoficială. Dacia nu mai există pentru noua conducere supusă noului imperiu. Istoria nu mai există şi nimeni nu vrea să înveţe din ea. Nimeni nu vrea să vadă că nici un imperiu nu a rămas în picioare, toate au căzut, din toate s-a ales praful, au rămas în picioare de fiecare dată ţările, statele, popoarele care le formau. A căzut imperiul roman de răsărit sau apus, a căzut imperiul lui Napoleon, a căzut imperiul comunist şi vor cădea toate unul după altul, dar pe ei nu îi interesează, ei “trăiesc momentul”, ei “clădesc viitorul” un viitor de hârtie ca şi banii cu care îl tencuiesc.

Astăzi tot ce este legat de Dacia şi de cuvântul dac, trebuie să dispară din istoria, conştiinţa şi evidenţele celor care trăiesc pe pământul care se pare că a fost leagănul civilizaţiei europene. Omorârea părinţilor este un obicei European, să nu ne amăgim crezând că avem exclusivitate. Cetăţile dacice care au fost descoperite până în prezent au fost lăsate în paragină, s-a aşezat praful peste el, unele au fost prădate, hărţile cu aşezarea lor au fost predate jefuitorilor ca să scoată din ele brăţări de valoare inestimabilă, locurile care amintesc de Regatul dac au fost predate la cheie străinilor spre” cercetare”, Sarmisegetuza ruşilor şi englezilor, Bucegii şi Buzăul Israelului, Roşia Montana canadienilor şi americanilor. Se spune şi nu văd de ce nu aş crede, văzând ce se întâmplă cu istoria, că ţara va fi împărţită în aşa fel încât Moldova să revină evreilor, Transilvania Ungurilor, Oltenia ţiganilor din toată Europa nu numai din România, iar România se va mai numi vechiul “regat” adică Bucureştiul câteva judeţe limitrofe cred că ieşirea la Marea Neagră nu va mai face nici ea parte din Noua Românie, dar asta încă nu o ştiu cei care au bătut palma, va fi o surpriză pentru ei. Unde se vor mai duce ei în weekend, dacă “Valea Prahovei” nu va mai cuprinde staţiunile montane iar Marea Neagră va fi într-o “regiune autonomă” independentă economic, financiar, si, si.. politic?

Astăzi se continuă îngroparea istoriei dacilor, îngropare începută imediat după prăbuşirea imperiului roman, când toate cărţile scrise despre Dacia au cam dispărut. Iată o scurtă enumerare:

Din scrierile lui Flavius Arrianus care a scris materiale istorice, militare şi filozofice, s-au pierdut exact cele care descriau războaiele dacice;

Din „Istoria romană” a lui Appianus, scrisă în limba greacă, în 24 de cărți, ultimele 2 tratând, războaiele lui Traian în Dacia și Arabia, s-au pierdut;

Demetrios din Callatis (Mangalia) a scris o „Geografie” în 20 de cărți, la sfârșitul secolului al III î.e. n fiind apreciată la vremea ei ca – foarte serioasă, aceasta însă dispărut;

Un autor târziu Orosius a tratat în Istoriile sale și luptele lui Fuscus (generalul lui Domițian) cu Duras Diurpaneus și dezastrele romanilor în Dacia, însă acea parte a fost pierdută;

Din „Istoria romană” (80 de cărți în limba greacă) a lui Cassius Dio s-au pierdut numai cele care tratează războaiele lui Domițian și Traian;

Nici chiar scrierile lui Traian despre daci nu s-au păstrat. Astfel „Getica” sa și „Getica” medicului său Criton au dispărut;

Profesorul Augustin Deac constata că peste 220 de opere antice de mari dimensiuni, care consemnau fapte, evenimente și referiri la limba poporului geto-dac s-au pierdut ori au fost socotite pierdute.

În ziua de azi, distrugerile continuă:

Arhivele sunt date pe mâna străinilor;

Pământurile Transilvaniei sunt redate celor ce le-au obţinut prin furt, de la locuitorii vechii Dacii, care prezintă documente de proprietate făcute sau falsificate de guverne străine;

Sarmisegetuza este scanată de BBC la milimetru, rezultatele însă nu sunt prezentate autorităţilor române;

Bucegii sunt răvăşiţi de americani şi evrei, cad elicoptere care cercetează misterele Bucegilor în căutarea spiritualităţii dace şi dezlegării enigmelor omenirii, dar statul român este orb şi surd, nu cere, nu dă explicaţii;

Munţii Buzăului, altă zonă încărcată de istorie şi spiritualitate ancestrală, sunt „redaţi” unui „moştenitor” al lui Preda Buzescu, moştenitor care de fapt şi-a vândut dreptul de moştenire unor străini. De ce nu moştenitorilor lui Bastus? PENTRU CĂ AU DISPĂRUT TOATE CĂRŢILE ŞI ÎNSCRISURILE DESPRE DACI?

Nu cumva acesta este scopul „pierderii atâtor documente şi dovezi ale civilizaţiei dace şi anume de a ascunde şi a nega drepturile locuitorilor acestui pământ? Nu cumva această „uitare” a istoriei dacilor continuă acest proces de trădare şi distrugere a istoriei şi continuă în mod intenţionat pentru a da acest pământ altora?

Şi atunci constatând toate aceste „coincidenţe” nu este aşa că eşti paranoic dacă tragi concluzia că s-a urmărit şi se urmăreşte în continuare îngroparea Daciei şi a dacilor? De ce nu mai vorbeşte nimeni astăzi despre daci? Conferinţele şi prezentările despre dacologie sunt păstrate în beznă, tratate cu superficialitate, cei care se ocupă de aşa ceva sunt marginalizaţi, ridiculizaţi. Istoricii, cercetătorii, arheologii sunt îndreptaţi către alte perioade, cei care mai caută prin istorie urmele dacilor sunt persiflaţi, pasionaţii şi iubitorii de neam sunt taxaţi drept nebuni sau exaltaţi, teoriile lor sunt fantasmagorice, nu ai voie să spui, să constaţi sau să susţii că Poporul Dac a existat sau că limba română este de fapt limba dacilor şi nu a romanilor, că eşti imediat taxat drept „naţionalist comunist”.

DACII AU DEVENIT SAU CONTINUĂ SĂ FIE UN PERICOL PENTRU EUROPA ŞI ADEPŢII EUROPENIZĂRII, NU NUMAI PENTRU CĂ ARATĂ EUROPEI CUI DATOREAZĂ ÎNCEPUTURILE SALE CI ŞI PENTRU CĂ ARATĂ ÎNAINTE DE TOATE CĂ UN POPOR POATE SUPRAVIEŢUI ÎN GRANIŢELE SALE, MII DE ANI FĂRĂ SĂ AIBĂ NEVOIE DE LEGILE ALTORA, FĂRĂ SĂ FIE „SPRIJINITĂ” PRIN SPOLIERE ŞI EXPLOATARE. DIN CAUZA ASTA NI SE ÎNGROAPĂ ŞI VINDE ISTORIA.ISTORIA DACILOR A FOST ŞI ESTE CĂLCATĂ ÎN PICIOARE ŞI DISTRUSĂ INTENŢIONAT IAR ROMÂNII CARE PARTICIPĂ LA ACEST PROCES SUNT TRĂDĂTORI DE NEAM.

Cred că cea mai mare lovitură pe care românii ar putea-o da acestei europenizări forţate ar fi să schimbe numele României în Dacia. Atunci nu va mai putea spune nimeni că istoria românilor a început în 1918.

Sursa: http://www.ziuaveche.ro

Un film documentar de exceptie: REVOLUȚIE SOLARĂ (video)

„Natura iubeşte curajul. Dacă îţi iei un angajament, natura va da răspuns acelui angajament, înlăturându-ţi din cale obstacole altminteri insurmontabile. Visează cel mai imposibil vis şi lumea nu te va mai asupri, ci te va ridica în slăvi. Toţi acei dascăli şi filozofi care au contat cu adevărat, care au atins cu adevărat aurul alchimic, au înţeles exact acest lucru. Acesta este dansul şamanic sub apa cascadei. Astfel se produce magia. Aruncându-te într-un abis şi descoperind că este, de fapt, o saltea de puf.” Terence McKenna (1946-2000)

În documentarul foarte profesionist realizat, Solar Revolution, lansat în august 2012 în Marea Britanie, renumitul biofizician german Dieter Broers face o pledoarie convingătoare, folosindu-se de mărturiile şi dovezile furnizate de multe personalităţi ale lumii ştiinţifice contemporane, în favoarea corelaţiei remarcabile dintre intensificarea activităţii solare a ultimilor ani – prezentată propagandistic, desigur, ca o catastrofă apocaliptică în mass media corporatistă – şi progresul pe care-l va induce, de fapt, prin ameliorarea aptitudinilor noastre creatoare, mentale şi spirituale, manifestarea concretă a unui salt cuantic al conştiinţei umane, cu adevărat evoluţionist.

Sursa: http://antiiluzii.blogspot.com/2013/05/revolutia-solara.html

12 ani cu Părintele Iustin Pârvu

Multe li s-au deschis celor care au avut binecuvântarea să-l întâlnească în această viaţă pe Părintele Iustin Pârvu, dar şi mai mare pare provocarea pentru cei care nu l-au întîlnit personal. Aceată provocare mi-a venit din privirea părintelui Severian Gheras, pe care cele spuse despre preacuviosul Părinte Iustin îl legănau într-un curent insistent de lumină şi bucurie, venite parcă dintr-o altă dimensiune, de acolo unde este Părintele Iustin acum. 

Acest lucru a vorbit de la sine despre valoarea smeritului părinte, trăsătură enumerată şi de cel care i-a fost fiu duhovnicesc. Acelaşi caracter discret, care nu mai lasă loc de sine acolo unde poate lucra Dumnezeu, l-am putut deduce din istorioara primei întîlniri a părintelui Severian, paroh al Bisericii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, cu părintele Iustin.  S-a produs o minune şi atât. O minune care stă la temelia Bisericii, înălţată nu întâmplător pe loc de cinste, pe un teren de un verde plin de viaţă.

Îmi aduc aminte că în primavara anului 2001 am fost sunat de către dna Tamara Şuniţă care m-a întrebat dacă nu cunosc pe cineva doritor să facă un pelerinaj în România, şi în special dacă cineva, sau poate chiar eu însumi, aş dori să ajung la un părinte foarte căutat şi apreciat de lume, părintele Iustin Pârvu. Îi spusesem că am auzit de mănăstirea Petru Vodă, că ştiu despre părintele Iustin, dar nu sunt gata să ajung la el.  Deasemenea îi explicasem că fiind al 2-lea preot  la parohia Constantin şi Elena nu prea puteam să ies cu anuţuri către enoriași. Discuţia cu dna Tamara s-a încheiat aici. Totodată, se întâmpla mai des ca la Biserica Constantin şi Elena să vină pentru mărturisire la părintele Anatol, său să rămână peste noapte în chilie prevăzute pentru vizitatori, o domnişoară, Valentina, aflată acum in SUA, şi care fuseseră la mănăstirile din ţinutul Neamţului, printre care şi la părintele Iustin Pârvu. Anume ea a fost cea care mi-a făcut o introducere foarte frumoasă despre părinte şi despre sihaştrii tineri pe care i-a adunat în jurul lui. În acea perioada eu, dl Victor Copiimulţi, eram în căutarea locului pentru Biserică. Duceam negocieri cu primăria, cu Academia de Știinţe, care s-ar fi oferit să ne aloce câţiva ari pentru înţarea unei Biserici, dar toate negocierile noastre erau în van. Nu aveam un răspuns pozitiv nici de la primărie nici de la academie, ca peste  o perioadă, mânat de durerea noastră, să vin eu cu propunerea către  dl Victor Copiimulţi,  să mergem la acel părinte, lucru de mult folos şi care ar putea  să ne ajute. Dlui a acceptat, sugerând să ajungem intâi la Lavra Peşterilor de la Kiev şi să ne închinăm la toţi sfinţii şi cuvioşii de acolo, după care să ajungem şi la Poceaev. Am ajuns şi la Kiev şi la Poceav, dar şi la Bănceni, mănăstire care funcţiona deja. Totuşi,  nu am putut ajunge la părintele Iustin pentru că deja se indusese regim obligatoriu de paşaport strain pentru cetăţenii RM care vor sa treacă hotarul cu România, iar paşapoartelete nu erau cu noi.

A trebuit să revenim la Chişinău, ca peste câteva zile dl Victor să mă sune cu propunerea de a porni din nou drumul spre Petru Vodă, lucru pentru care am dat bineţe.

Am traversat Prutul împreună cu dl Victor, cu soţia lui Ludimila şi fiul Alexandru. Îmi amintesc că ajunşi în localitate, am vazut crucea de pe dreapta, de cum mergi din partea Târgului Neamţ spre Poiana Teiului, şi am făcut spre mănăstire. Ne-am ridicat spre ea. M-a impresionat faptul că Biserica se zugrăvea pe dinafară, lucru mai rar întîlnit în sec. XXI. L-am căutat întâi de toate pe părintele Hrisostom, un ucenic al Părintelui Iustin. Am fost întâmpinaţi cu dragoste. I-am spus părintelui durerea şi necazul cu care am venit, la care el mi-a spus că îl cheamă pe Părintele Iustin.

Am fost lăsat să aştept într-un salon pentru oaspeţi. La un moment dat am rămas captat de o voce care se apropia cu paşi siguri pe cerdacul casei cu 2 nivele, din faţa altarului bisericii manastirii de acolo. Mai cu glume, mai cu întrebări, vocea se apropia de noi, ca să ne trezim în faţă cu un călugăr în vârstă, dar înalt şi frumos.  Era părintele Iustin, care se aşeză cu noi la masă, pentru a sta de vorbă cu fiecare din cei care veniră la el. La urmă mă chemă pe mine şi zice: Părinte, de ce te-ai apucat...  Şi ca de obicei a spus Părintele: „punem la rugăciune că mare e Dumnezeu”. Asta mi-a spus şi nu a adăugat nimic, atât că îndelung dăduseră din cap îngândurat. Aceasta a fost prima întâlnire cu Iustin Pârviu. Părintele  mi-a propus să mai vin pe la el, astfel că am mai fost în audienţă şi a 2-a zi. Tot atunci Părintele s-a oferit să ne doneze şi nişte cherestea pentru viitoarea Biserică. Noi nu am fost gata să o luăm la acel moment, dar de fapt, propunerea părintelui cu cheresteaua a fost o profeţie rafinată despre Biserica de lemn care s-a înălţat mai târziu. Am avut şi ocazia să slujesc cu părinţii de acolo, să oficiem sf. Liturghie, după care mi-am cumpărat şi nişte cărţi, şi am revenit la Chişinău.

Când am revenit, ce să vezi? Dlui Copiimulţi îi vine ideea să depunem cererea pentru lot încă o dată, către primărie, în persoana dlui Serafim Urechean, primar general cu care erau vecini de scară.

Am stabilit ora la care să ne întîlnim  la el în scară, unde  speram să-l întîlnim pe dl Serafim Urechean pentru a-i înmâna cererea. Zis şi făcut. Am întocmit scrisoarea, i-am înmânat-o primarului  încă neajuns la biroul de la primărie. A luat cererea noastră, exprimându-şi încrederea că problema noastră se va rezolva. Ulterior au durat nişte negocieri între dl Copiimulţi, administraţia primăriei, dl primar, despre care am aflat după ceva timp, însă rezultatul a fost altul de această dată.  La 3 luni de la vizita noastră  la Părintele Iustin, în decembrie 2001 a fost emisă decizia prin care  ni s-a oferit lotul pentru înălţarea Bisericii. O întrebare care într-un an şi 3 luni nu s-a hotărât, după întîlnirea cu părintele şi-a găsit dezlegare. Aveam titlul la mână  şi nu-mi venea să cred  în ce loc şi cât  teren cu ajutorul Dumnezeu a fost alocat Bisericii. Este prima minune a Părintelui Iustin în destinul meu personal, al dlui Victor, dar şi  în destinul comunităţii noastre. Prima minune săvârşită prin rugăciunile Păritelui Iustin. 

Miracolul cunoaşterii părintelui Iustin de către părintele Severian Gheras este motivul unei cotituri cu inima spre neam şi cu conştiinţa unui sacrificiu maximal pentru cauza păstoriei.

a consemnat Lidia Petrenco

 

Sursa: bisericaortodoxa.blogspot.ro

Vreti să ştiti dacă iubiti cu adevărat fiintele? Iată un indiciu

Veţi spune: “Cum putem însă şti dacă credem cu adevărat în Dumnezeu şi dacă Îl iubim?”
Este simplu: dacă sunteţi recunoscători, dacă vă gândiţi să Îi mulţumiţi. Este exact contrariul a ceea ce fac în general oamenii. Ei îşi afirmă credinţa în Domnul, îşi închipuie că Îl iubesc, dar această credinţă şi iubire se manifestă deseori numai prin cereri: Dumnezeu trebuie să vegheze asupra lor, să îi ocrotească, să le dea tot ce-şi doresc, iar dacă nu o face, ei nu vor mai crede în El, nu Îl vor mai iubi.
Da, aceasta este credinţa şi iubirea multor credincioşi: nişte cereri şi reproşuri. Iată de ce credinţa lor este şovăitoare şi iubirea lor este atât de schimbătoare.
Pentru cei mai mulţi oameni, a iubi înseamnă a cere ceva. Da, în traducere literală! Astfel se comportă faţă de Domnul şi faţă de persoanele pe care pretind că le iubesc: le urmăresc cu cererile lor şi sunt mereu nemulţumiţi orice ar primi. Iată încă un criteriu: vreţi să ştiţi dacă iubiţi cu adevărat fiinţele? Este simplu: le sunteţi recunoscători? Dacă nu aveţi nimic să le cereţi, dacă simţiţi că trebuie să le mulţumiţi prin cuvinte – sau numai cu ajutorul gândului – fiindcă există, atunci da, puteţi fi siguri că le iubiţi. Altminteri, numiţi-vă cum doriţi sentimentele, dar în orice caz nu este vorba despre iubire.   [...]
Există tot felul de cărţi care ne învaţă cum să medităm, ce formule să pronunţăm în timpul meditaţiilor… Nu neg faptul că ele pot fi frumoase, utile şi eficace. Dar există un cuvânt ce nu este menţionat deloc, un cuvânt care pentru mine este cel mai puternic dintre toate, un cuvânt ce armonizează, vindecă: este cuvântul “mulţumesc”.
Am încercat multe metode în viaţă, am făcut multe experienţe, dar în ziua în care m-am obişnuit să pronunţ în mod constant cuvântul “mulţumesc”, am simţit că posedam o baghetă magică capabilă să transforme totul. Desigur, sunteţi dezamăgiţi: “Oh, numai pentru atât!”. Dacă ar fi fost formulă tibetană sau cel puţin cuvântul “OM”, atunci da, imediat curiozitatea voastră s-ar fi stârnit. Ei bine, nu, este pur şi simplu “mulţumesc”. Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc… iar dacă ştiţi cum să îl pronunţaţi, acest cuvânt va face o lucrare în profunzimea fiinţei voastre.
Nimic nu este mai important decât să îi mulţumiţi Domnului: “Îţi mulţumesc Doamne, îţi mulţumesc din inimă, din tot sufletul, cu tot gândul şi spiritul meu, îţi mulţumesc.”


O.M.Aivanhov – “Iubirea mai mare decât credinţa”

Sursa: GlasulIubirii

Regasirea bucuriei

Poţi trăi cu bucurie dacă ştii cine eşti, de unde vii şi către ce te îndrepţi.  Când ai găsit răspuns la aceste întrebări, atunci cu siguranţă bucuria din tine nu va depinde de gradul de împlinire a dorinţelor, iar viaţa ta nu se va rezuma în a căuta pe cineva sau ceva care să ţi le împlinească, ci tot ce-ţi vei dori vei realiza tu cu bucurie şi în bucurie. Tu însuţi/însăţi eşti cel/cea care poate să-şi aducă cea mai deplină bucurie în suflet şi o vei simţi deplină încă din primele momente ale descoperirii şi manifestării divinităţii din tine. Este mult mai uşor să descoperi divinul din tine, decât crezi tu acum, şi la fel de uşor este să-L exprimi prin fiecare gând, faptă şi chiar prin fiecare por al corpului tău. Toţi ţi-au spus că este foarte greu să-L manifeşti pe Dumnezeu, că este foarte dificil şi această manifestare implică mult efort, că unora le-a trebuit o viaţă întreagă de post continuu, de rugăciune neîncetată, de lipsuri materiale şi de renunţare totală, că doar unii sfinţi au putut să-L manifeste şi nici aceştia în totalitate. Dacă ai crezut că doar aceasta este calea, înseamnă că te-ai îndepărtat de desăvârşire, considerând-o mult prea dificilă pentru tine. Eu îţi recomand o cale mult mai uşoară şi mai simplă, accesibilă fiecărei fiinţe benefice umane, iar calea pe care eu ţi-o recomand este EDUCAŢIA.

Lucruri inimaginabile acum pentru tine se vor manifesta în chip miraculos când vei trăi conştient/ă că nu eşti rezultatul unor circumstanţe şi că eşti creaţia unei magnifice inteligenţe care nu te-a creat pentru a-ţi judeca fiecare gând sau faptă, ci eşti desăvârşirea creaţiilor sale pentru ca Ea însăşi să se exprime prin tine.

Trăim într-o societate în care autoînvinovăţirea sau învinovăţirea altora, laşitatea sau mândria, arătatul cu degetul către celălalt sau bătutul cu pumnul în piept este un mod de a trăi. Crede cu tărie că se poate trăi şi fară extreme. Calea ta este o viaţă în echilibru, o viaţă în pace şi armonie cu tine şi cu tot ce te înconjoară, o viaţă în bucurie şi cu bucuria de a trăi şi de a te dezvolta. Tot ce trebuie să faci este să te educi.

Până acum, aproape toţi, te-au învăţat să utilizezi creaţiile altora, a venit timpul să treci din tabăra consumatorilor de energie sau a celor care stau pe margine, cautând să-şi exprime părerea, în cea a entităţilor care-şi aduc aportul la desăvârşirea acestei creaţii magnifice, OMUL.

Încă îţi învinovăţeşti părinţii sau alte persoane din viaţa ta pentru tot ce ţi-au făcut, pentru că nu ţi-au dat îndeajunsă educaţie, îndeajunsă libertate, îndeajunsă iubire, că te-au lipsit de una sau de alta, că s-au implicat prea mult sau prea puţin în viaţa ta. Vrei să trăieşti în bucurie şi totuşi aştepţi pe cineva să te scape de suferinţele trecutului, să te elibereze de toate traumele prin care ai trecut. Te anunţ că nu există nici o formulă magică pentru a te elibera de ele, nici o metoda super-mega straşnică care să ţi le scoată din suflet, nu va veni nici un arhanghel să le taie cu sabia, iar tu să te eliberezi de ele. Iartă şi păşeşte mai departe. Exact aşa cum îţi scriu, într-o clipire de ochi totul se poate ierta şi şterge. Dacă ai clipit şi nu ai reuşit, îţi descriu o metodă aproape la fel de simplă care dă cele mai bune rezultate.

Eliberează-ţi mintea de gândurile trecutului, umple-ţi inima de iertare şi dăruieşte-o fără nici un fel de condiţie tuturor celor din viaţa ta. Adu-ţi în minte imaginea celor care consideri că ţi-au greşit sau le-ai greşit, fixează această imagine cât mai clar în mintea ta, priveşte-le chipul şi transmite-le toată iertarea de care eşti capabil, dacă este prea dificil pentru tine să faci aşa ceva este suficient să le spui în gând sau chiar cu voce tare: vă iert profund şi total.

Dacă nu ştii să-ţi aduci iertarea în suflet am să-ţi descriu un exemplu: imaginează-ţi că te afli într-un mijloc de transport în comun, eşti apăsat/ă de gândurile tale, când deodată simţi o atingere pe coapse, încerci să o eviţi dar atingerea devine din ce în ce mai insistentă şi-ţi stârneşte supărarea, iar când totul a ajuns la limita suportabilităţii te întorci să-i spui câteva celui care te atinge cu atâta insistenţă. Te întorci dar nu vezi nimic aşa că vei coborî privirea către propriile picioare acolo unde atingerea persistă şi când colo, descoperi la picioarele tale un copilaş care-şi exersează primii săi paşi având ca punct de sprijin coapsele tale.

Acum urmăreşte-ţi trăirea pe care o ai la finalul acestei întâmplări, adu-ţi în minte pe cei cărora ai să le reproşezi ceva, tot ce trebuie să faci este să-i priveşti şi pe ei aşa cum ai privit copilaşul din descrierea de mai sus şi să ai aceeaşi emoţie ca atunci când ai descoperit la picioarele tale un copilaş, nu este nici o diferenţă, crede-mă. Şi ei fac primii paşi pe drumul desăvârşirii.  

Aplică aceeaşi metodă cu toţi cei din viaţa ta dăruindu-le astfel iertarea ta, iar bucuria va începe să crească în tine.

După eliberarea de trecut este timpul să trăieşti prezentul şi să-ţi pui tot efortul concentrat pe idealurile la care tinzi, iar idealul nu este un scop comun cu ceilalţi ci reprezintă drumul tău către tine însuţi, către divinul din tine. Asta presupune îndepărtarea de aşa zisele modele din viaţa ta, pe unii i-ai dispreţuit cândva, iar acum, încă nu ai realizat că te-ai transformat din victimă în călău, ai ajuns să abuzezi de ceilalţi urmând exemplul celui care a abuzat de tine. Niciodată nu te vei simţi împlinit dacă vei copia pe alţii, bucuria ţine de latura ta interioară, de structurile tale superioare. Nu este de mirare că ceea ce tu ai numit bucurie nu te-a mulţumit, nu ţi-a adus împlinire. Ce cauţi tu este o cu totul şi cu totul altfel de bucurie decât cea pe care ai trăit-o până acum.

Aceste informaţii pe care le-ai citit vor face minuni în viaţa ta. Contemplă-le, aplică-le în viaţa ta, ai citit destule lucruri pe care le-ai lăsăt să treacă, acum a venit timpul să şi păstrezi ceva. Acea bucurie care te înalţă, care va face din tine un altfel de om începe cu eliberarea de trecut, de tot ce-ţi apasă conştiinţa şi continuă cu urmarea propriului ideal.

Conştiinţa de sine pe care o ai se va schimba la un moment dat. Ce ar fi ca acest moment să fie acum? Dacă da, te îndemn să reciteşti DOAR rândurile boldite, să ţi le notezi şi să meditezi la ele.

Curând bucuria se va trezi în tine prin simplul motiv că ai început să o cauţi.

 

Dragoş Scîntei

 

Sursa: GlasulIubirii

O fetiţă autistă de trei ani pictează minunate tablouri impresioniste

Iris Grace Halmshaw, o fetiţă de trei ani, adoră apa, copacii, vântul şi îi place să danseze pe vârfuri. Atinsă de autism, ea nu poate vorbi pentru a-şi exprima sentimentele. A găsit totuşi un mijloc să se exprime: pictând tablouri minunate, scrie huffingtonpost.fr.
 Autismul cu care a fost diagnosticată în 2011 face dificilă interacţiunea fetiţei cu ceilalţi sau menţinerea contactului vizual, se arată în site-ul creat de părinţii ei. În cadrul terapiei pe care o urmează Iris, părinţilor li s-a recomandat să o facă să picteze. Pictura i-a plăcut atât de mult copilului, încât acum petrece şi două ore ca să termine o pânză.
‘Autismul a creat la ea un stil de pictură pe care nu l-am văzut niciodată la copiii de vârsta ei. Înţelege culorile şi felul în care interacţionează. Se bucură foarte mult când mă vede că scot tuburile de vopsea’, spune pe site mama fetiţei, Arabella Carter-Johnson.
Acum părinţii sunt mândri, dar şi surprinşi de numărul mare de reacţii pozitive la tablourile copilului lor.

Tabloul pictat de Iris Halmshaw, intitulat Dansul apei
Pictura i-a permis lui Iris să se liniştească şi să se concentreze, scrie Daily Mail, care a mers acasă la copil, în localitatea engleză Market Harborough, să o vadă la lucru. Site-ul scrie că fetiţa pictează liniştit, scoţând din când în când exclamaţii de bucurie.
Potrivit site-ului The Stir, micuţa este dovada că părinţii nu trebuie niciodată să subestimeze capacităţile copiilor: ‘Ar trebui să îi lăsăm să încerce activităţi noi, care ar putea să le dezvăluie talentele. Daţi-le o chitară, o minge sau o pensulă copilului vostru şi vedeţi ce iese. Nu ar trebui să ne definească un handicap, pe noi sau pe copiii noştri.’
Familia a vândut până acum – prin intermediul site-ului internet – reproduceri ale tablourilor lui Iris Grace, cu preţuri cuprinse între 38 şi 295 lire sterline (45 – 345 euro). Părinţii ei caută un sponsor pentru a expune picturile originale în luna noiembrie, înainte să le vândă la licitaţie. Fondurile astfel câştigate vor folosi la continuarea terapiei fetiţei, încheie huffingtonpost.fr. 

(Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Moare Pământul !

Puţin câte puţin,
Pământul moare.
La moartea lui contribuim din plin.
O facem conştienţi şi nu ne doare.
Îl dezbrăcăm… şi, pârjolit de soare,
Pământul moare,
Puţin câte puţin.
Puţin câte puţin,
Îl otrăvim.
Îl otrăvim cu nepăsarea noastră
Şi ne-amăgim că noi trăim din plin.
Împrăştiind în aer moarte-albastră,
Îl otrăvim,
Puţin câte puţin.
Puţin câte puţin,
Pământul moare.
Dispreţuirea lui înseamnă moarte.
Pledăm… cu închipuitele nevoi
Şi nu vedem cum totul ne desparte.
Puţin câte puţin,
Murim şi noi.

Sursa: Blackjack's Blog

Era ceva cu zâmbetul lui…

Şi cu cât aruncau mai multe pietre în el, cu atât îl iubeam mai mult. Cu cât încercau cu mai multă ciudă, cu mai multă furie, cu mai multă ură să îl arunce în întuneric, cu atât mai mult pătrundea lumina lui lină, blândă, cuminte şi plină de iubire în inimile noastre.
Cu cât încercau să ni-l îndeparteze, cu atât mai tare se apropia el de sufletele noastre. Iar unde ei aruncau cu noroi, mai răsărea un crin – căci sufletul lui fusese numai iubire. Iar iubirea transforma până şi pietrele în crini.
Era ceva cu iubirea asta a lui -căci prea încercau disperaţi s-o îngroape, după atâtea zeci de ani. Iar ea… Prea nu voia să moară…
Era ceva cu zâmbetul lui, cu ochii lui plini de iubire, cu sufletul lui cald ce părea că ne înveleşte în iubire, că ne învaluie în rugăciuni, că ne mângâie blând şi ne şopteşte să fim mai buni… Era ceva cu el… Căci prea încercau şi acum, după atăţia ani, să îl ucidă… Iar el prea devenea parcă din ce în ce mai viu…
Era ceva cu el…ceva ce ne facea să îl iubim din ce în ce mai mult. Cu fiecare piatră pe care o zvârleau in el.
Era ceva cu el… Avea acel ceva ce lipsea astăzi din jurul nostru parcă mai mult decât oricând… Ceva ce le era mai urât şi mai nesuferit decât orice… Era ceva cu el…picătură cu picătură, stropi de apă vie picurau rugăciune în inimile noastre, reamintindu-ne încet cine eram. Şi ce era acel ceva ce nu ne putea fi luat, ucis, distrus niciodată.
Picătură cu picătură, piatră cu piatră, ne reaminteam. Şi tăceam.
Ne reaminteam. Şi ne rugam.
Ne reaminteam. Şi iubeam.
Ne reaminteam. Şi credeam.
Ne reaminteam. Şi tăceam….
(“Tăcem ca lacătul pe uşe,
Tăcem ca focul sub cenuşe,
Tăcem… dar noaptea sub celule,
Vuiesc torente nesătule.
Un zgomot bubuie departe,
Se dărmau parcă ziduri sparte
Şi parcă lanţuri cad în zgură.
Noi aşteptăm, tăcem din gură.…”)

Alexandra Svet

Sursa: Financiarul.ro

Importanţa Cuvântului

“….. fiţi foarte atenţi cu cuvintele pe care le pronunţaţi, pentru că, chiar dacă nu gândiţi cu adevărat la ceea ce spuneţi, cuvântul pleacă în univers şi acţionează conform comenzii pe care i-aţi dat-o.
În multe ţări oamenii au obiceiul să pronunţe blesteme; pentru te miri ce îşi blestemă părinţii, copiii, vecinii, prietenii… Este un obicei foarte urât, deoarece cuvintele creează condiţiile pentru ca nenorocirile să sosească.
Trebuie deci să fim foarte vigilenţi şi niciodată să nu mai sfârşim o conversaţie folosind cuvinte negative la adresa cuiva, pentru că este o lege care vrea ca aceste cuvinte distructive să continue să lucreze. Chiar dacă sunteţi obligat să faceţi critici la adresa cuiva, nu sfârşiţi cu defectele sale. Sfârşiţi conversaţia folosind cuvinte constructive, spunând: ” Are totuşi şi câteva calităţi”, menţionaţi-le şi opriţi-vă.
Ce este un cuvânt? Este o rachetă care parcurge spaţiul şi care, în trecerea sa, declansează forţe, stimulează entităţi şi provoacă efecte ireparabile. Da, în realitate efectele sunt ireparabile. Evident, dacă am putea remedia imediat cuvintele urâte, nu s-ar produce stricăciuni: dar cu cât lăsăm să treacă timpul, cu atât cuvintele capătă efect distructiv. Timpul este deci un factor formidabil. Presupuneţi că a-ţi da ordin să se taie capul cuiva şi cei care trebuie să execute ordinul sunt deja plecaţi…
Ce aţi putea repara odată ce capul ar cade? L-aţi putea lipi? Când un ordin a fost dat deja, ce s-ar mai putea face? Să se dea un contra ordin, deci să se trimită alţi mesageri, alţi servitori, pentru a-l contramanda. Dar dacă a trecut prea mult timp, nu mai puteţi repara nimic.
De aceea s-a spus: “Înainte să apună soarele, împacă-te cu fratele tău”. Aceasta înseamnă că trebuie să reparăm cât putem de repede răul pe care l-am făcut altora. Majoritatea oamenilor se lasă rascoliţi de sentimente, spun orice, dar într-o zi Legile universului bat la uşă şi spun: şi-acum primiţi ce aţi creat!
Trebuie deci să reparăm imediat, fără măcar să aşteptăm ziua de mâine pentru că vorba zboară; este o forţă, o putere care parcurge spaţiul şi acţionează. Dar trebuie să ştiţi totodată că mai există o putere încă şi mai eficace şi mai rapidă decât cuvântul; este gândul; şi dacă vă puneţi la lucru imediat prin gând, puteţi ajunge din urmă cuvântul.

Este dificil, bineînţeles, pentru că gândul aparţine unei regiuni mult mai subtile decât cuvântul; dar dacă vreţi să remediaţi consecinţele cuvintelor voastre puteţi totuşi să vă concentraţi şi să vă răzgândiţi şi să transmiteţi un gând constructiv. În acel moment nu reparaţi complet, dar evitaţi ce-i mai rău. Trebuie să fiţi foarte rapizi şi gândul vostru să fie foarte intens, dacă nu, ordinul de execuţie va fi dat, victima va fi decapitată (simbolic vorbind) şi într-o zi veţi  trăi tot ce aţi creat prin acele cuvinte.”  (O.M.Aivanhov)

Sursa: Financiarul.ro