Profesorii în fata unei noi provocari – sindromul gândirii accelerate (S.G.A)-Publicat de Judit Ionescu în altmarius.blog din Bucuresti/ROMANIA

 

         “Educaţia trece printr-o criză fără precedent în istorie. Elevii se simt daţi la o parte, nu se concentrează, nu au plăcerea de a învăţa şi sunt agitaţi. A cui este vina? A elevilor sau a părinţilor? Nici a unora, nici a celorlalţi. Cauzele sunt mai profunde.

          Principalele cauze sunt produsul sistemului social care a stimulat, într-un mod înspăimântător, fenomenele care construiesc gândurile. Mintea tinerilor de astăzi este diferită de cea a tinerilor din trecut. Fenomenele care se află în culisele minţii lor şi care generează gândurile sunt aceleaşi, dar actorii de pe scenă sunt diferiţi. Calitatea şi viteza gândirii s-au schimbat.

           Prima deprindere a unui profesor este aceea de a înţelege mintea elevului şi de a găsi răspunsuri deosebite, diferite de cele cu care elevul este obişnuit. Ultimul secol este caracterizat de sociologi ca fiind un secol al hedonismului, a omului căzut sub robia simţurilor. Consecinţele pervertirii simţurilor sunt obezitatea, bolile metabolice etc. Un caz particular îl reprezintă efectul imagisticii asupra dezvoltării intelecuale şi psihice a copilului. Mai concret, efectul imagisticii TV.

          Virgiliu Gheorghe în cartea sa – Efectele televiziunii asupra minţii umane dezbate magistral acest subiect. Privitul îndelung la televizor excită şi dezvoltă activitatea emisferului cerebral drept răspunzător de activitatea şi atitudinea pur emoţională –adică reacţie fără gândire prea multă. În acelaşi timp emisferul cerebral stâng – cel răspunzător de gândirea critică – este inhibat; astfel analiza, comparaţia, sinteza, decizia devin procese psihice şterse, ineficiente.

           Pe masură ce imaginea ocupă tot mai mult loc în viaţa omului, capacitatea de pricepere şi folosire a informaţiei sonore şi scrise scade. Rezultatele inconştiente ale acestui fapt sunt grave.

        Profesorii pierd capacitatea de a influenţa lumea psihică e elevilor. Gesturile şi cuvintele lor nu au impact emoţional şi, în consecinţă, nu sunt arhivate în mod privilegiat, astfel încât să producă mii de alte emoţii care să stimuleze dezvoltarea inteligenţei. Cea mai mare consecinţă a excesului de stimuli de le televizor este contribuţia la apariţia sindromului gândirii accelerate, S.G.A. Viteza gândurilor nu poate fi crescută în mod permanent. Dacă am face-o, s-ar produce o diminuare a concentrării şi o creştere a anxietăţii. Este exact ceea ce se întâmplă cu elevii nostri. Anxietatea din sindromul S.G.A. generează nevoia de noi stimuli. Principiul este acelaşi cu cel din cazul dependenţei de droguri. Dependenţii de droguri folosesc mereu alte doze încercând să diminueze anxietatea generată de dependență. Cu cât doza e mai mare, cu atât devin mai dependenţi. În agenda Consiliului Naţional al profesorilor de matematică şi a asociaţiei de supervizare și dezvoltare curriculară din America, incapacitatea concentrării elevilor pe o durată minimă necesară rezolvării unei probleme, a ajuns să ocupe un loc central. Problema este tratată cu foarte multă seriozitate, pentru că aproape nici o activitate nu poate fi desfăşurată fără o anumită concentrare a minţii şi urmărirea cu atenţie a procesului respectiv. Elevii care suferă de sindromul S.G.A. prezintă următoarele comportamente :

1) Neputinţa de a duce la bun sfârşit activitatea începută.

2) Incapacitatea de a asculta şi urmări.

3) Dificultatea de a sta concentrat sau conectat la o activitate.

5) Tendinţa de a acţiona înainte de a gândi.

6) Alternarea rapidă a unei activităţi cu alta.

7) Dificultatea organizării şi planificării acţiunilor.

8) Dificultatea de a-şi aştepta rândul.

9) Pasivitatea –până la inactivitate, la lene.

10) Tulburări de comunicare, vorbire incoerentă.

11) Insomnie şi somnolenţă.

12) Dificultate de a-şi exprima ideile în scris.

13) Dependenţa de TV.

              S.G.A. face ca teorii educaţionale şi psihologice ale trecutului să nu mai funcţioneze –pentru că, în timp ce profesorii vorbesc, elevii sunt agitaţi, neliniştiţi, nu se concentrează şi, pe deasupra, sunt furaţi de gânduri. Profesorii sunt prezenţi in sala de clasă şi elevii sunt în alte lumi.

Profesorul Augusto Curry identifică trei cauze ale S.G.A.

1) Excesul de stimuli vizuali produşi de TV care atacă teritoriul emoţiei.

2) Excesul de informaţie.

3) Excesul de culori.

            O pesoană cu S.G.A. nu reuşeşte să-şi administreze gândurile in totalitate şi să-şi liniştească mintea. Ameninţarea cea mai mare pentru calitatea vieţii omului moden este excesul de gândire.

             S.G.A compromite sănătatea psihică sub trei forme:

- amintirea excesivă a ceea ce a fost în trecut ,ceea ce dezvoltă sentimente de vinovăţie

- preocupări şi griji legate de probleme existenţiale

- suferinţa prin anticipaţie

          Ca să fii un profesor bun , trebuie să cunoşti sufletul copilului pentru a descoperi instrumentele pedagogice capabile să transforme sala de clasă într-o oază , şi nu intr-o sursă de stress. Este o chestiune supravieţuire. Profesorul Augusto Curry în excelenta carte” Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” propune câteva tehnici care implică schimbări în ambientul social psihic al profesorilor şi elevilor.

1) Muzica ambientală în sala de curs: are ca scop dezaccelerarea gândirii, calmarea neliniştii, îmbunătăţirea concentrării, dezvoltarea plăcerii de a învăţa,educarea emoţiei.

2) Asezarea în cerc: are ca scop dezvoltarea siguranţei, promovarea educaţiei participative, îmbunătăţirea concentrării, diminuarea conflictelor în sala de clasă, reducerea conversaţiilor între elevi.

3) Expunerea interogativă: are ca scop amelorarea SGA, reaprinderea motivaţiei,dezvoltarea capacităţii de a-şi pune întrebări,îmbogăţirea interpretării de texte şi enunţuri,deschiderea ferestrelor inteligenţei.

4) Expunerea prin dialog are ca scop dezvoltarea conştiinţei critice, promovarea dezbaterii de idei, stimularea educaţiei participative, depăşirea nesiguranţei, învingerea timidităţii,îmbunătăţirea concentrării.

5) Umanizarea cunoaşterii are ca scop stimularea îndrăznelii, promovarea perspicacităţii, cultivarea creativităţii, stimularea înţelepciunii, creşterea capacităţii critice, formarea de persoane care găndesc.

6) Umanizarea profesorului are ca scop dezvoltarea socializării, stimularea afectivităţii, stimularea înţelepciunii.

7) Educarea respectului de sine are ca scop rezolvarea conflictelor din clasă, promovarea cooperării a solidarităţii.

            Sarcina cea mai importantă a educaţiei este transformarea fiinţei umane în propriul ei lider-lider al gândurilor si emoţiei sale. Şcolile din toată lumea îi învaţă pe elevi să conducă firme şi aparate, dar nu-i pregătesc pentru a-şi controla şi să-şi ţină în frâu gândurile. Sunt nenumăraţi cei care au succes profesional, dar sunt sclavii propriilor gânduri. Viaţa lor emoţională este mizerabilă. Ei înfruntă lumea, dar nu ştiu să-şi înlăture din minte ceea ce este inutil. La ce le foloseşte tinerilor să inveţe să rezolve probleme de matematica dacă nu ştiu să rezolve probleme de viaţă? Tinerii au nevoie de o educaţie deosebită. Timpul trece, şi noi vom purta toată viaţa o frântură din fiinţa tinerilor pe care, cu atâta greutate, încercăm să-i educăm.

Prof.SUSCA DANIELA

Director, S.A.M. MAGURA ILVEI”
Sursa: http://www.rasunetul.ro/

TĂBLIŢELE DE LA TĂRTĂRIA: Cea mai veche scriere de pe Pământ (DOCUMENTAR VIDEO)

În 1961, în localitatea Tărtăria din judeţul Alba, arheologul român Nicolae Vlasa făcea o descoperire epocală, recunoscută de străini, dar negată de unii istorici din România. E vorba de trei plăcuţe de lut ars, inscripţionate cu o scriere pictografică asemănătoare cu cea sumeriană, dar mult mai veche. În 2003, la iniţiativa lui Napoleon Savescu, fondator şi preşedinte al “Dacia Revival International Society of New York”, a fost ridicat la Tărtăria un monument închinat primului mesaj scris din istoria omenirii.
Celebrele inscripţii de la Djemer-Nasr, Kis şi Uruk, de la Sumer, care-i determinaseră pe istorici să considere scrierea sumeriană drept cea mai veche de pe pământ, erau datate pe la 3.300 i.H. Plăcuţele de lut ars descoperite de Nicolae Vlasa la Tartaria, au fost datate, la rândul lor, prin metoda cercetării cu carbon radioactiv, la o vechime de aproximativ 7.000 de ani, deci cu peste un mileniu mai “bătrâne” decât cele de la Sumer.
Unii dintre istoricii români s-au aratat destul de sceptici în faţa acestei descoperiri, avansând teoria puerilă că plăcuţele au fost aduse în traistă de un negustor din Sumer! Alţii, mai serioşi, au tratat descoperirea cu toată responsabilitatea şi au ajuns la o concluzie stupefiantă: sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii şi ducând cu ei o scriere deja cunoscută. Iar cercetatoarea Maria Gimbutas din Statele Unite ale Americii consideră că spaţiul carpato-danubiano-balcano-pontic este leagănul culturii europene.

Geto-dacii din Mesopotamia
Marile migraţii s-au produs încă din mileniul IV i.H. “Potrivit opiniei generale, sumerienii au venit în Sumer aproximativ pe la jumătatea mileniului IV… În general, există o concordanţă de opinii privind faptul că sumerienii au venit din ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care şi-au adus-o din ţara de origine, zeii lor sălăşluiau în vârful munţilor, iar dacă în noua lor ţară nu au găsit munţi, ei au ridicat zeilor temple în formă de munţi artificiali – ziguratele” – scria V. Zamarowsky în celebra sa carte “La început a fost Sumerul”. În continuarea acestei idei, istoricul rus N. Jirov declara, în revista Znanie Sila (1971), că sumerienii au migrat din zona peninsulei balcanice. Sumerienii au migrat cu tot cu calendar. Dar, pentru că acesta nu se mai potrivea la mărimea zilelor şi nopţilor de pe latitudinea lor, l-au schimbat. Acelaşi argument a fost folosit şi de astronomul polonez Ludwig Zaidler în cartea “Istoria ceasurilor”, pentru a demonstra migraţia sumeriană din zona carpatică. N. Jirov mai sublinia faptul că limba sumeriană era total diferită de cele ale vecinilor semiţi, iar scrierile lor plasau originea strămoşilor într-o ţară montană sau submontană. Datările cu carbon radioactiv, realizate de savantul american Marija Gimbutas (care stabiliseră că tăbliţele carpatice sunt mai vechi cu peste un mileniu decât cele din Sumer), au fost confirmate în anul 1972 şi de academicianul bulgar Vladimir I.Georgiev.
Scrierea gotică – “furată” de la geţi
Savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analizează în cartea sa „Despre literele şi limba geţilor sau a goţilor”, publicată în 1957 la Lyon, mai multe alfabete aşa-zis gotice prin comparaţie cu cel getic primitiv. El mărturiseşte că s-a inspirat din lucrarea arhiepiscopului de Uppsala, Joannes Magnus Gothus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi”(publicată la Roma în 1554), în care se prezenta pentru prima dată alfabetul getic. În această lucrare, Joannes Magnus Gothus demonstra că episcopul Wulfila (303-383 d. H.) inventase alfabetul gotic inspirându-se din cel getic. În acest alfabet (gotic), considerat a fi cel mai nou din acea vreme, Wulfila a tradus Biblia, cunoscută sub numele de Codex Argenteus. Atât Vulcanius Brugensis, cât şi Joannes Magnus au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare şi de o valoare inestimabilă, care astăzi nu mai sunt disponibile. Printre acestea se numără şi discursurile lui Cato cel Bătrân (234-149 i. H.), din care citează: „… faptele de vitejie ale geţilor fuseseră cântate de poeţii lor, acompaniaţi la flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei…”. Şi nu numai Cato cel Bătrân, ci şi poetul erudit Publius Ovidius Naso (43 i. H. -17d. H) este martor autentic. Timp de 10 ani a trăit exilat printre geţii din nordul Imperiului Roman, le-a învăţat limba, ba chiar a scris în limba getă şi sarmată mai multe poeme, din care ne-a parvenit unul păstrat în Pontica, în rezumat. În mod surprinzător, cei care au susţinut cel mai mult ideea că Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă primul alfabet al omenirii nu au fost oamenii de ştiinţă români, ci străinii. La Tărtăria nu s-au mai făcut săpături din anul descoperirii enigmaticelor plăcuţe. Acestea sunt depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj. Peste semnificaţia lor istorică şi ştiinţifică s-a aşternut, în toţi aceşti ani, un misterios val de tăcere. Din fericire, în ultimii ani, câţiva cercetători încearcă din nou să readucă la lumină adevărul despre trecut, repunând în discuţie valoarea inestimabilă a Tăbliţelor de la Tărtăria.
Descifrarea
Specialiştii susţin că ceea ce este caracteristic acestor plăcuţe este o identitate comună, cunoscută sub denumirea de Cultura Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.), răspandită în ţara noastră (în Banat şi Oltenia), în sudul Serbiei, sud-estul Ungariei şi nord-vestul Bulgariei. S-a ajuns la concluzia că cel mai vechi texte din lume (cele de pe plăcuţele de la Tărtăria), descifrate deja, ar suna astfel: BAB-SARRU/RABU-DU-KI-USU-EN/ZU- GIRA-PATESI-III-BANSUR-MU-NANNAR-RABU/ZU-II-DINGIR-II-DINGIRANA” şi se traduce prin:“Poarta de acces a marelui rege care conduce cele patru districte ale ţării puternicilor zei ai Lunei şi Focului, a prinţilor care slujesc masa mare pentru jerfele închinate triadei sacre (AN, ENKI, ENLIL-I) şi renumitului zeu al Lunii de nord, cel care face să prospere mâncarea şi băutura, după dispariţia celor doi zei şi două zeiţe (Igigi)”.
Cultura Turdaş-Vinca
Localitatea Tărtăria (com.Salişte, jud.Alba) de la poalele versantului nordic al Munţilor Sureanu, e situată pe cursul mijlociu al râului Mureş, la 50 km N-E de Peştera Bordu Mare (unde s-au găsit fragmente osteologice ale omului de Neanderthal), la 40 km.N-E de Peştera Cioclovina (care adăpostea fragmente osteologice ale Omului de Cromagnon). Mai exact, în apropiere de străvechea aşezare Turdaş, situată la 12 km.S-V de Tărtăria. Aici, la Turdaş, săpăturile arheologice din anii 1895 şi 1910 au scos la iveală vatra unei aşezări cu materiale specifice asemănătoare celor de la Tărtăria. La Daia Română, de pildă, s-a găsit un vas cilindric a cărui vechime este anterioară cilindrilor-sigilii din Sumer). Caracteristicile materialelor descoperite în aceste staţiuni au determinat specialiştii să-i creeze o identitate proprie, sub denumirea de Cultura Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.).

Sursa: certitudinea.ro

Prieteni falşi - un fragement din viaţa mea

Copiii mici nu au prea multă libertate. Ceea ce este, într-o oarecare măsură, un lucru bun! Consider însă că ar trebui să li se dea micuţilor libertatea de exprimare. Părinţii ar trebui să îşi asculte copiii atunci când aceştia spun că nu le place să se joace cu un anumit prieten - impus, bineînţeles, de părinţi. Ar trebui să lăsăm copiii să se joace cu alţi copii pe care îi simt aproape de sufletul lor, chiar dacă acei copii nu au acelaşi statut material, nu sunt români (poate că sunt ţigani, însă civilizaţi, educaţi), chiar dacă au fost nevoiţi să se maturizeze prea curând, chiar dacă părinţii lor nu au posibilitatea de a le oferi un cămin decent. Copiii ar trebui să aibă libertatea de a-şi alege prietenii, atâta timp cât aceştia nu fac nimic rău. Consider că fiecare copil alege cu inima, nu după statutul social; alege după bunătatea inimii şi după frumuseţea sufletului celuilalt, nu după educaţie şi bogăţie. Din păcate, mulţi părinţi îşi îndepărtează odraslele de copiii care fac parte din familii mai puţin norocoase şi îi obligă să se joace cu copii proveniţi din familii "bune", înstărite. Cred cu tărie că aceasta este una din cele mai mai greşeli pe care părinţii o fac. 

Copiii au suflete curate, albe, înmiresmate, blânde şi miloase...până când sunt murdărite şi înrăite de către părinţi care aduc lângă ei oameni nepotriviţi făcând, fără voia lor, un mare rău propriilor copii!

De o asemenea copilărie am avut şi eu parte. Copilărie asemănătoare, cred, multor oameni. Am fost nevoită să mă "împrietenesc" cu copii care nu mi se potriveau, în primul rând, sufleteşte! Fiind obligată de părinţi, am avut o astfel de "prietenie"  cu o copilă provenită dintr-o familei înstărită, o copilă care credea că totul i se cuvine şi că toţi trebuie să îi îndeplinească ei dorinţele, o copilă care primea, de la părinţi, foarte mulţi bani pentru vârsta ei. O copilă care se grăbea să crească şi care îşi număra milioanele în faţa mea - crezând că mă voi simţi, poate, inferioară. Care, atunci când intra în camera mea, îmi spuneau "de ce părinţii tăi nu ţi-au umplut camera cu jucării? Eu am multe jucării în camera mea!" Care, atunci când se enerva pe mine, îmi dădeau câte o palmă, iar atunci când vroiam să plec de la ea, mă obiga să rămân. O copilă care îmi spunea că sunt o piază rea, că sunt urâtă şi proastă; care râdea de mine, pentru că nu ştiam limba engleză sau limba franceză. Însă eu nu fusesem plimbată, în fiecare an, în Anglia şi în Franţa. Atunci când nu mai suportam această "prietenie" forţată, le spuneam alor mei că nu vreau să mă mai văd cu această fată. Iar ai mei, întotdeauna, îmi spuneau că nici nu vor să audă că o vorbesc de rău, pentru că am ce învăţa de la ea - credeau ei. Vrând nevârnd, am continuat această "prietenie" ani de zile, ani care mi-au furat şi ultima fărâmă de încredere în mine! Mă simţeam urâtă, josnică, proastă şi călcată în picioare. Pentru că am fost un copil foarte timid, nu aveam curajul să protestez în faţa acestei "prietene". Iar când îmi găseam curajul să o înfrunt, avea grijă să îmi amintească faptul că ea îmi este superioară!

Ani de zile, a trebuit să suport prietenii care mi-au făcut rău, care mi-au luat copilăria, care m-au adus până în punctul în care m-am simţit inferioară celorlalţi. 

În timp, cam de pe la 16 ani, am reuşit să îmi susţin, clar şi înverşunat, părerea despre această copilă, pe care ajunsesem să nu o mai suport şi cu care începusem să mă port urât - atât cât aveam, atunci, curajul! Când părinţii mei şi-au dat seama cine era, de fapt, acea copilă şi cât rău mi-a făcut, au spus doar că nu au ştiut, însă nu am auzit nici un "îmi pare rău" sau "iartă-mă, am greşit". 

De atunci am început, încet dar sigur, să rup "prietenia" cu ea şi, chiar dacă suntem vecine de bloc, în prezent de abia îi mai spun un "bună".

Mi-am câştigat, în timp, respectul faţă de mine însămi, iar destinul mi-a trimis în viaţă oameni care mi-au devenit prieteni de suflet - prieteni care m-au ajutat să mă redescopăr, să trec peste toate gândurile negative adunate din trecut şi să trec peste greutăţile ce mi-au răsărit în drumul vieţii.

Îmi doresc mult ca acest articol, scris din amintirea reală a copilăriei mele, să devină un semn de exclamare pentru toţi părinţii care aduc în viaţa copiilor lor oameni nepotriviţi.

Îmi doresc ca părinţii să înţeleagă că sufletul copiilor lor trebuie păstrat imaculat şi că nu trebuie pătat, cu răutăţi, încă de tânăr. Doar omul în cauză are voie să facă greşeli care îi vor păta sufletul. Nu trebuie să aibă nimeni altcineva drept de semnătură pe sufletul altui om!

Îmi doresc ca oamenii să înţeleagă că prieteniile adevărate nu ţin cont de statutul social, de bogăţie, de etnie, de frumuseţe, de studii! Prieteniile adevărate ţin cont doar de suflete: doar oamenii cu suflete asemănătoare pot deveni prieteni pe vecie!

  Sursa: Adelina Anca F.  -   Life&Soul

  Adelina Anca F.  -   Life&Soul

Prieteni falși

 

Citate despre prietenii falsi

Prietenii fasi sunt oamenii care pretind ca iti sunt prieteni pana cand se dovedeste exact contrariul. Ei sunt oameni care se apropie de tine doar pentru a afla cat mai multe detalii intime despre tine si viata ta, petru ca mai apoi sa te barfeasca.

Pentru ca adesea ne straduim sa vedem partile bune in oameni le oferim tuturor mai multe sanse pentru a dovedi ca nu ne sunt dusmani sub acoperire. Daca totusi se intampla sa descoperi un prieten fals in viata ta ar trebui sa te distantezi de el cat mai repede. Viata este prea scurta ca sa o petreci inconjurat de oameni carora nu le pasa de tine.
Ca sa te ajute sa-ti amintesti acest sentiment, iata cateva citate despre prietenii falsi:

Christian Nestell Bovee

“Prietenii falsi sunt precum umbra noastra, stau aproape de noi cand mergem sub soare, dar ne parasesc instant atunci cand intram in intuneric”

Ai avut vreodata vreun prieten care pur si simplu nu a putut fi alaturi de tine atunci cand ai avut parte de o situatie “neagra”?
Prietenii falsi doresc sa stea cu tine atunci cand totul merge bine, dar in clipa in care situatia se complica se dau la o parte. Adesea, acesti oameni vor astepta pana cand cred ei ca ai depasit greutatile si se intorc la tine cu pretentia de a-ti fi din nou prieteni, ca si cum nimic nu s-a intamplat.

Ralph Waldo Emerson

“Sa razi des si mult; sa castigi respectul oamenilor inteligenti si afectiunea copiilor; sa castigi  aprecierea criticilor onesti si sa induri tradarea prietenilor falsi; sa apreciezi frumusetea; sa vezi ce e mai bun in ceilalti; sa faci lumea un pic mai buna, fie printr-un copil sanatos, un petic de gradina sau o izbavire a conditiei sociale; sa stii ca macar viata unei singure alte persoane a fost mai usoara pentru ca tu ai trait. Asta inseamna sa reusesti”.

Ideea lui Emerson te ajuta sa pui “tradarea prietenilor falsi” in perspectiva, atunci cand vine vorba de toata viata ta. Atunci cand recunosti un prieten fals langa tine, te poti trezi coplesit de o multime de sentimente, si poti trece printr-o multime de stari, de la ranit la socat. S-ar putea sa ajungi sa te intrebi chiar de ce nu ai vazut mai devreme cum era el cu adevarat.
Dar acest citat iti aminteste ca, daca te deschizi ocazional la prieteni noi este posibil sa fii dezamagit.  Este parte a vietii, iar daca ti se intampla si tie sa stii ca nu esti singurul. Emerson sugereaza aici ca a-ti face un prieten fals este chiar o parte a “reusitei” in viata. Cu alte uvinte, pune esecul in perspectiva si mergi mai departe. Sunt prea multi oameni buni in lume ca sa-ti irosesti energia pe cei care nu merita.

Proverb scotian

“Prietenii falsi sunt mai rai decat cei mai aprigi dusmani”

Acest proverb se refera la faptul ca este mai usor sa faci fata unei persoane despre care stii de la inceput ca nu este de partea ta, decat cuiva despre care ai crezut ca iti este prieten, cand de fapt nu era asa.

Oscar Wilde

“Iarta-ti intotdeauna dusmanii – nimic nu-i deranjeaza atat de mult”

Iata intr-adevar cel mai bun mod de a te purta cu un prieten fals. Il poti confrunta in prima faza, dar mai apoi trebuie sa mergi mai departe. Cu siguranta acest lucru este destul de dificil, pentru ca atunci cand afli de tradarea unui “prieten” primul lucru pe care ti-l doresti este sa iti dai seama “de ce” . Dar, in loc sa-ti pierzi vremea incercand sa iti dai seama de ce cineva care a pretins ca este prietenul tau incearca sa te raneasca, ar fi mai bine sa-ti dedici timpul prietenilor adevarati din viata ta. 

Salvează sufletul copilului tău!

Deunăzi îmi spunea o mamă că băieţelul ei de numai un an şi jumătate este puţin „paranormal” – în sensul că, atunci când tatăl lui se întoarce de la muncă, micuţul arată cu mâna către uşă cu secunde bune înainte să apese acesta pe sonerie. Altă mămică observa că de câte ori ea se tulbură sau se ceartă cu soţul, fetiţa lor, deşi nu are cunoştinţă de acest lucru, începe să devină anxioasă şi irascibilă. Ba, mai mult, am sesizat mai multe cazuri în care copiii se îmbolnăvesc foarte des în perioadele în care părinţii trec printr-o criză a relaţiei lor, când tensiunile şi conflictele se acutizează. Mulţi dau vina pe viruşii luaţi de la grădiniţă sau şcoală, dar puţini se întreabă de ce imunitatea copilului este atât de scăzută, încât se prinde de el orice boală.
De asemenea, un prieten foarte bun s-a născut cu o anumită hiperactivitate şi cu o nelinişte care l-a marcat întreaga copilărie, şi ale cărei urmări se văd până astăzi, la maturitate. Târziu a aflat că în primele luni de la concepţie mama lui a vrut să facă avort, întreprinzând câteva demersuri în acest sens. Acestea au fost stopate, din fericire, în momentul în care soţul a aflat şi s-a opus. Era pe vremea lui Ceauşescu, aşa că pruncul a supravieţuit.
Şi, dacă tot am pomenit de avort, nu demult am cunoscut un băieţel care la vârsta de 3 anişori a încetat să mai vorbească, pentru a reîncepe la vârsta de 5 ani. Poate părea o întâmplare, dar momentul declanşării acestui blocaj a coincis cu un avort făcut de mama lui. Şi astăzi copilul este foarte irascibil şi conflictual, mai cu seamă că certurile dintre părinţi s-au cronicizat.

„Suntem legaţi unii de ceilalţi prin fire nevăzute…”

Se pare că evenimentele interioare, sufleteşti, au o relevanţă la fel de mare (dacă nu cumva cu mult mai mare) decât cele petrecute în lumea care ne înconjoară, pentru viaţa noastră şi mai ales a copiilor noşti. Suntem legaţi unii de ceilalţi – părinţii de copii şi copiii de părinţi, soţii între ei şi chiar prietenii apropiaţi – prin nişte fire nevăzute, care ne fac să vibrăm împreună, chiar dacă, în cele mai multe cazuri, nu ne dăm seama de acest lucru.
Cei de dinaintea erei tehnologice simţeau, conştientizau cu mult mai bine aceste minunate rânduieli ale firii. Lumea era pe atunci mult mai simplă, mijloacele de trai mult mai puţin invazive pentru viaţa omului, iar mintea, incomparabil mai puţin împrăştiată în lucrurile şi evenimentele din afară. Viaţa se concentra cu mult mai mult pe cele dinlăuntru, pe lumea interioară, acolo unde omul îşi găsea resursele şi soluţiile pentru a se simţi împlinit, pentru a-şi putea creşte copiii sănătoşi trupeşte şi sufleteşte şi a le asigura, după cum ne place să spunem, viitorul.
Desigur, într-o astfel de conjunctură, atât relaţia cu Dumnezeu, cât şi păzirea valorilor şi rânduielilor morale şi spirituale era înlesnită în mod vizibil. Construcţiile modernităţii, tehnologiile sofisticate şi edificiile impunătoare care astăzi îţi iau ochii se realizau în spaţiul vieţii lăuntrice. Omul avea demnitate şi responsabilitatea actelor sale, avea raportul absolut al prezenţei lui Dumnezeu ca şi criteriu al faptelor, gândurilor şi-al aşezării sufleteşti. Atunci se simţea mult mai acasă cu ai lui, în natură sau în Biserică.
Odată însă cu marile cuceriri tehnologice ale secolului al XX-lea, odată cu transgresarea graniţelor macro şi micro-cosmosului şi a împrăştierii minţii în cele exterioare, omul modern, fascinat şi captivat de ele, a pierdut într-o măsură din ce în ce mai mare semnificaţia vieţii lăuntrice, a comunicării interioare cu cel de lângă el. Sub presiunea concepţiilor darwiniste, conştiinţa, mintea şi inima, ca şi puteri principale ale sufletului, şi-au pierdut relevanţa spirituală, pur şi simplu devenind „conştient”, „intelect” sau doar inimă de carne, apelată cel mult în retorica discursului amoros.
Această uriaşă pierdere, această copleșitoare înfrângere suferită de omul zilelor noastre pe teritoriul vieţii sale lăuntrice se află, poate, la originea răului pe care nu mai reuşim să-l biruim și să-l îndepărtăm din viaţa noastră. Cel mai mult acest lucru devine vizibil în eşecul din ce în ce mai răspândit în creşterea şi educarea copiilor.

„Am pierdut exerciţiul raportării noastre lăuntrice la proprii copii”

Amăgiţi de gândul că, pentru a-i „asigura copilului tău viitorul”, este suficient să-i pui la dispoziţie confortul, lucrurile, smartphone-ul, calculatorul, banii, casa sau maşina de care va avea nevoie în viaţă, nu mai putem preîntâmpina tristeţea şi însingurarea, vulnerabilitatea şi nefericirea acestui copil. Îmi mărturisea cu ceva ani în urmă o tânără internată la un centru de dezintoxicare din Bucureşti, fată ai căror părinţi erau multimilionari, că a făcut tot posibilul pentru a-i convinge că are nevoie de prezenţa lor, de apropierea lor măcar cu gândul, dacă nu şi prin prezenţa fizică – dar nu a reuşit. Pentru aceasta consumase alcool şi droguri, se implicase în acte de violenţă şi erotism, doar-doar îi va conştientiza pe părinţi că are nevoie de cu totul altceva decât ce i-au oferit ei.
Desigur, această fată ajunsese cumva la limita disperării – însă, într-o măsură mai mare sau mai mică, majoritatea copiilor suferă astăzi din cauza raportării noastre greşite la lume şi la propriul suflet, la propria conştiinţă şi la Dumnezeu. Copiii noştri cresc singuri nu numai pentru că lipsim prea mult din viaţa lor, absorbiţi de muncă şi de drumurile pe care le avem de făcut, dar şi pentru că am pierdut exerciţiul raportării noastre lăuntrice la ei. Mintea ne este tot mai risipită în cele din afară, în ştiri, telenovele sau tot felul de alte televizionări, în interminabile convorbiri telefonice, în navigarea în spaţiul virtual sau în multe alte evenimente şi griji – care se aşază, ca un zid de nepătruns, între noi şi proprii noştri copii.
Ne doare că nu ne ascultă, că nu-i interesează cartea, că nu-i mai interesează nimic serios în viaţă, însă nu înţelegem că aceasta este, în cele mai multe cazuri, reacţia firească sau efectul previzibil al faptului că ne percep și ne tratează exact aşa cum noi înşine, mai mult sau mai puţin conştient, ne valorizăm interior. Căci dacă noi înşine nu ne respectăm, pentru scăzuta stimă de sine la care ne-a adus o viaţă lipsită de un sens mai înalt şi de o demnitate a propriilor acte, cu atât mai mult copilul nostru nu va putea să ne recunoască autoritatea, să o respecte şi să o urmeze. E absurd să cerem de la ei ceea ce nici măcar noi înşine nu ne oferim.
Acestea şi multe altele contribuie la uriaşa dramă interioară prin care trec copii şi tinerii noii generaţii. Să nu aşteptăm, aşadar, de la psihologi şi politicieni, de la lume sau de la tot felul de circumstanţe şi evenimente exterioare salvarea copiilor noştri. Aceasta depinde în primul rând de noi – dar nu atât de agitaţia noastră în cele exterioare, cât mai ales de adunarea înlăuntrul nostru, de reconsiderarea vieţii noastre dintr-o altă perspectivă: aceea a relaţiilor interioare mult mai profunde, a privirii în ochii celor de lângă noi, reflectându-i în atenţia pe care le-o acordăm, în dragostea noastră pentru ei şi pentru Dumnezeu.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul 65 (Iunie 2014) al revistei Familia Ortodoxă. 

Sursa: Familia Ortodoxă 

200 de asezari, 34 de cetati si peste 30 de tezaure dacice in "Tinutul Secuiesc"…

În aşa-zisa secuime, în judeţele Harghita şi Covasna, au fost descoperite peste 200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate dacice!

Sarmisegetuza, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie… De câte ori ne gândim la strămoşii daci, ne vin în minte aceste locuri fabuloase. Poate din cauza misterului ce le înconjoară, poate din cauza frumuseţii sălbatice a munţilor Orăştiei. Dar dacă am vrea să înţelegem mai mult din identitatea noastră, să înţelegem mai mult din rădăcinile noastre şi din trecutul străbunilor noştri, ar trebui să ne întoarcem privirile şi către inima României, acolo unde, culmea, sunt cele mai numeroase dispute legate de identitate şi de istorie: în aşa-zisa secuime! În judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite peste 200 de aşe­zări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate dacice! Da, aţi citit bine aceste cifre! În timp ce auto­rităţile numără steagurile secuieşti de pe primării sau polemizează pe marginea unei bentiţe tricolore, aceste descoperiri uluitoare nu sunt nici popularizate, nici puse în valoare, deşi ar putea să lumineze o bună parte din umbrele vechimii acestui popor.

Începuturile

Totul a început pe la 1800, cu descoperirile făcute întâmplător de ţăranii care îşi munceau pă­mân­turile. Aduceau autorităţilor bucăţi ciudate de me­tal vechi, sau cioburi, sau chiar vase întregi, pe care le descopereau atunci când întorceau brazda cu plugul. Astfel de semnalări erau destul de frecvente pe toată partea estică a Transilvaniei şi aproape că nu există sat în care să nu se ştie câte un loc “special”. D. Scheint a fost printre primii cercetători care a luat aminte la aceste descoperiri întâmplătoare şi a început studierea sistematică a regiunii. A căutat în special cetăţile şi aşezările fortificate, acestea fiind încă de pe atunci obiect de dispută, mai ales pe problema datării: erau ele construite înainte sau după descălecarea secuilor? Concluziile sale vor fi în bună măsură politizate, vorbindu-se despre cetăţi construite şi înainte, şi după venirea secuilor. Curios a fost însă faptul că cetăţile considerate mai vechi se regăseau în legendele lo­cale, pe când cele mai noi nu se regăseau în po­veş­tile secuilor. Cercetările ulterioare au arătat că cetă­ţile mai noi au fost construite de cele mai multe ori pe rui­nele vechilor cetăţi sau fortificaţii. După studiul pu­blicat de Scheint în 1833, au urmat însă şi alte cercetări ale zonei. În perioada interbelică, A. Ferenczi face pri­mele săpături de anvergură, strict pe problema dacică. Într-un moment în care nu se politiza atât de mult cercetarea, descoperirile şi însemnările sale au avut o importanţă foarte mare pentru cei ce au studiat ulterior, deşi exagerări au mai existat, inclu­siv legate de o “perioadă slavă” a regiunii.

În 1985, Viorica Crişan, acum directoare a secţiei de ar­heologie a Muzeului din Cluj, a ajuns la muzeul din Miercurea Ciuc şi a început să pună cap la cap toate studiile de până atunci, făcute despre dacii din estul Transilvaniei. “Aşa a fost desti­nul meu, pentru că iniţial eu nu am vrut să lucrez acolo, ştiam că este o zonă dificilă. La înce­put mi s-a sugerat să învăţ lim­ba maghiară. Apoi mi s-a dat un traducător ca să înţeleg ce se discuta la şedinţe şi ca să mă deprind cu limba. Mi-a fost im­posibil. Din păcate, nu am fost în stare să am nicio apropiere de limba maghiară. Conducerea muzeului a înţeles asta şi m-a lăsat liberă, să merg pe teren şi să cercetez. Aşa au înce­put cei cinci ani în care am bătut la pas Harghita şi Covasna şi am luat fiecare loc cu vestigii la studiu. A fost şansa mea. În ’90, după revoluţie, am devenit brusc invizibilă pentru colegii mei. Nu cred că există pedeapsă mai mare. Nu mi se răspundea la salut, nu era auzită părerea mea, brusc nu mai existam. Presa locală m-a umilit atunci când am îndrăznit să pun într-o expoziţie un «murus dacicus», împodobit cu arme dacice. În cele din urmă, mi s-a sugerat că cel mai bine ar fi să ne întoarcem toţi de unde am venit. În mod ciudat, am observat că orice perioadă istorică de la paleolitic la modern îi interesa, însă cea dacică de­venise tabu. Din păcate, acest lucru s-a confirmat mai târziu, când autorităţile au permis intrarea unui buldozer peste vestigiile uneia dintre cetăţile de la Jigodin… pentru a am­pla­sa o antenă telefonică”. Viorica Crişan s-a întors la Cluj, însă un an mai târziu şi-a reluat cercetările în Harghita şi Covasna. Ştia deja că este una dintre cele mai importante zone cu vestigii dacice din Ro­mânia. După aproape trei decenii de muncă titanică pe teren, a publicat unul dintre cele mai complete studii despre moştenirea dacică din estul Transilvaniei.

 

“Când am început să pun cap la cap diferitele stu­dii arheologice, un prim şoc a fost numărul mare al descoperirilor. Strict pe estul Transilvaniei sunt 34 de cetăţi dacice! În toată Transilvania, cu siguranţă, sunt mai multe, însă nu au fost studiate siturile”, îmi spune doamna Viorica Crişan, în timp ce pune pe masă şi răs­foim împreună lucrarea sa de doctorat. “Unele dintre cetăţi sunt de mici dimensiuni, dar sunt destul de dese. Erau, probabil, reşedinţele aristocraţilor sau conducă­torilor zonei, asemănătoare ca suprafaţă şi po­ziţionare cu cetatea de la Piatra Roşie, din Munţii Orăş­tiei. La Jigodin, de exemplu, sunt trei cetăţi: două pe malul Oltului şi o a treia, practic un platou fortificat. Un vârf de munte aplatizat, pe care sunt câteva construcţii prin­cipale şi anexele. Acolo erau meşteşugari, armu­rieri, un loc pentru femei unde ţeseau etc. Era mai degrabă amenajată pentru personalul din jurul unui lider. La Jigodin s-a găsit o cantitate mare de zgură de fier. Deci, în interiorul cetăţii, erau ateliere care produceau sau reparau unelte şi arme”. Există însă şi construcţii impresionante prin structură, masive: la Covasna, Biborţeni, Valea Seacă, Ghindari, Zetea, sau incredibilul sistem de valuri şi şanţuri de la Porumbenii Mari. Toate cetăţile au şi aşezări civile în apropiere. Practic, oriunde ai merge, pe depresiunea Ciucului sau în zona Târgului Secuiesc, în orice localitate există unul, două sau trei puncte ale vechilor aşezări dacice. “Sunt foarte multe. O primă cetate este la Sântdo­mi­nic, în apropiere de Bălan, unde se pare că s-au făcut exploatări de cupru încă din Antichitate. Apoi mai este una la Racu şi încă una mai sus, în munte, peste ruinele căreia s-a ridicat o cetate medievală. Tot acolo e Cetatea de la Ciceu, care dă în drumul dintre Mier­curea Ciuc şi Vlădiţa. Este în munte, aşezată pe o stân­că, extraordinar de frumoasă. Sunt şi ruine medievale acolo, dar… pe fundaţia unei vechi cetăţi dacice. Pe urmă este cea de la Mihăileni, pe drumul spre Mol­dova, prin pasul Ghimeş. Peste Olt de Jigodin este o altă cetate, la Leliceni. Jos mai este o cetate, la Tuş­nad. La Racoş sunt alte trei cetăţi. Acolo e un munte extraordinar. N-ai cum să nu îl sesizezi mergând către Sighişoara. Sus, pe acest munte conic, cu platou tăiat, cel mai înalt din zonă, s-au găsit plinte în formă circu­lară, ce pot duce cu gândul la un templu. Şi tot aşa, e plin peste tot. Sunt cetăţi pe ambele părţi ale depre­siunii, în zonele de munte”.

În toate aceste cetăţi s-au descoperit, în mod sur­prinzător, aceleaşi vase, aceleaşi piese de podoabă, oglinjoare, ca cele de peste munte, din Moldova. Este şi o zonă cu cea mai mare concentraţie de descoperiri ale unor tezaure monetare, în special datorită faptului că era o zonă de tranzit şi comerţ. Dacii se pare că nu obişnuiau să treacă munţii, aşa cum facem noi astăzi, prin Valea Prahovei. Treceau în special prin pasul Oituz, mergând de-a lungul Siretului, până la mare, unde puteau să facă negoţ, atât cu grecii, cât şi cu ro­manii. Se mergea fie prin pasul Buzăului, unde s-au descoperit fortificaţii, şi la intrare, şi la ieşire, fie pe la Focşani, prin trecătoarea din Ţara Vrancei, care ieşea tot în depresiunea Târgul Secuiesc.

“Dar dacă cetăţi dacice s-au mai studiat, ce mi se pare foarte important este că în această parte a Tran­silvaniei am descoperit în jurul lor aşezări obişnuite ale dacilor. Peste 200! Studierea lor ne-a ajutat să «ve­dem» mai bine cum era traiul lor de zi cu zi, să înţe­legem viaţa lor obişnuită”.

Viaţa obişnuită a dacilor

Amănuntele din viaţa zilnică a dacilor au ieşit la suprafaţă din negura vremurilor, de sub pământul scor­monit de arheologi cu mare grijă. Viaţa lor de atunci semăna surprinzător de mult cu viaţa bunicilor noştri de odinioară. Femeile ţeseau şi făceau haine cu fir mai strâns sau mai moale. S-au găsit greutăţile acelea spe­ciale folosite la război, care întindeau firul mai mult sau mai puţin atunci când ţeseau. Pe lângă ele aveau copii care se jucau cu miniaturi din lut: căniţe, farfu­rioare sau păpuşele. Oasele de animale găsite în incinta caselor arată că erau în primul rând mari crescători de vite, de oi sau porci. Vânatul era doar ocazional, după cantitatea de oase de cerb sau mistreţ descoperită. Făceau oale şi străchini din lut, însă erau mari meşteri în prelucrarea fierului. Aproape că nu există cetate în care să nu fi fost găsită zgura rămasă de la făcutul armelor sau uneltelor. Şi fierul prelucrat aici era de o calitate excepţională. Aveau case aşa cum mai vezi astăzi prin satele îndepărtate din munţi: din lemn, pe fundaţie de piatră şi tencuite cu pământ. Până şi unel­tele erau aceleaşi cu cele folosite în bună măsură astăzi: sapa, furca, secera sau coasa. Şi, deşi erau practic nişte simpli ţărani, aveau bijuterii făcute de ei, foarte simple şi foarte frumoase: cercei sau brăţări din aur sau argint, mărgele din sticlă colorate, fibule sau pandantive lu­crate de mână, cu mare măiestrie. Ba aveau chiar şi oglinjoare în care se puteau admira. “Traiul dacilor seamănă foarte mult cu cel al ţăranilor de azi, din sa­tele mai izolate. Din păcate, comparaţia permanentă a istoricilor cu Imperiul Roman i-a făcut să arate ca nişte barbari. Dar Imperiul Roman de atunci era, să zicem, ca America de acum. Câte ţări din lume au tra­iul şi influenţa americanilor? Tot aşa şi atunci, puţini erau cei care aveau luxul Romei. Şi totuşi, dacă noi azi trăim la ţară şi în America există zgârie-nori, dacă noi încă mai arăm cu plugul tras de cal în timp ce ei au o agricultură mecanizată total, asta nu înseamnă că astăzi noi suntem nişte barbari faţă de ei. 

Dacă în peri­oada Cucuteni aveam deja temple şi locuinţe cu etaj, de ce să credem că 4 mii de ani mai târziu nu eram mai dezvoltaţi ca popor? Comparaţia cu Imperiul Roman îi dezavantajează în anumite domenii pe daci, dar nu în toate”. În sprijinul afirmaţiilor doamnei Crişan sunt probabil şi cele 23 de tezaure monetare şi 6 tezaure de podoabe şi vase de argint descoperite în inima Transil­vaniei. Monedele romane, unele bătute chiar în Dacia, arată că exista un comerţ intens şi că dacii se adaptau vremurilor. Apoi, tezaurul de la Ceheţel, cu brăţări splen­dide, cel de la Pădureni sau cel de la Peteni, fibu­lele din argint descoperite la Cristuru Secuiesc sau cele 15 cupe şi boluri din argint descoperite la Sâncrăieni ne arată o altă faţă a dacilor “barbari”, ce trăiau misterios, învăluiţi în legenda Munţilor Orăştiei. Din păcate, o parte dintre comorile găsite au luat drumul Buda­pestei, fie înainte de 1900, fie după. În 1944, mai multe piese importante au fost în­cărcate într-un tren care… a fost bombar­dat imediat după in­trarea în Ungaria. Aşa s-a spus oficial.

Cetatea Zânelor

Ileana Cosânzeana locuieşte împreună cu fratele ei într-o cetate, pe vârf de munte, apă­rând o veche comoa­ră. Locul este păzit de un şarpe uriaş, înco­lăcit în jurul muntelui, într-o spirală uriaşă. Poarta care dă spre comori mai are încă un paznic: un cocoş care adoarme doar o dată la şapte ani. Doar cine prinde acel mo­ment are acces la co­moară. Au fost câţiva care au reuşit să trea­că de toţi aceşti cer­beri, însă nimeni nu a reuşit să mai iasă din camera comorilor. Din cauza lăcomiei, mulţi au rămas închişi acolo, în munte. Un cioban a descoperit întâmplător poarta secretă, exact când aceasta era deschisă. Dar când a vrut să intre, a văzut o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în alb. A simţit o boare, a adormit şi când s-a trezit era prea târziu: muntele se închisese. Un altul a orbit şi a amuţit şi nu a putut să spună ce ştia, deşi văzuse locul şi ce era acolo. Acest munte există cu adevărat, chiar lângă oraşul Covasna. În vârful său este o cetate veche, unde se spune că s-ar afla comoara: Cetatea Zânelor. Un loc fantastic, ce ascunde un mare secret.

În 1996, Viorica Crişan a fost chemată de ur­genţă la Cetatea Zânelor. Muntele îşi dezvăluia o parte din comoara ascunsă: o năprasnică furtună pusese la pământ toată pădurea. Copacii erau scoşi din rădăcini, întregul versant era plin de gropi uria­şe, ca scormonit de o forţă nepământească. Printre rădăcinile lor, în acel pământ răscolit, erau scoase la iveală cioburi, amfore, fibule şi tot ce mai pu­tuse rămâne dintr-o veche cetate dacică. Până şi şarpele colosal se vedea cu ochiul liber: un zid alb de piatră, ce se încolăcea în jurul muntelui, protec­tor. Legenda a rămas şi astăzi, însă ei i se adaugă o descoperire importantă: un munte întreg terasat, locuit cândva de daci. “Ce am descoperit acolo e uimitor”, îmi spune doamna Viorica Crişan. “Un munte fortificat, în spatele cetăţii cu o pantă foarte abruptă, imposibil de escaladat, în faţa ei fiind terasele. Fiecare terasă are câte un zid. Este săpat până în stâncă tot muntele şi apoi este rezidit. Zidurile sunt din piatră lipită cu lut şi cele de jos au o grosime de peste patru metri! Munţii care în­conjoară cetatea sunt mai înalţi şi e un loc greu ac­cesibil. Chiar şi pentru săpăturile arheologice a fost destul de greu de ajuns acolo. Dar nu puteam să las buldozerele şi tafurile să scoată lemnul doborât de furtună, fără să văd despre ce este vorba. Erau 5 km de făcut dus, până acolo, şi 5 în­tors, pe jos. Până în ’98, am studiat printre res­turile acelui ravagiu. În ’98, am continuat cerce­tările, în colaborare cu Muzeul din Brăila şi cu Monica Mărgineanu de la Institutul de Arheologie Bucureşti. Banii au fost puţini, dar am încercat să facem ce putem. Sunt sute de oameni care vin acolo să viziteze cetatea. Cetatea Dacică de la Co­vasna este unică! Are o acropolă şi patru terase, înconjurate cu ziduri de piatră, deasupra cărora exista o suprastructură de lemn, foarte bine pusă la punct. Are peste 3.000 de mp şi impresionează nu atât prin mărime, cât prin aceste structuri ma­sive din piatră care au înconjurat-o”.

Poate că marele secret, marea comoară păstrată de secole în Cetatea Zânelor, păzită de Ileana Cosânzeana, era tocmai această cetate dacică, cea mai mare din estul Transilvaniei. Comoara trecu­tului şi a identităţii unui neam. 

Sursa: danlupu.net

Via: http://ex-press.ro/200-de-asezari-34-de-cetati-si-peste-30-de-tezaure-dacice-in-tinutul-secuiesc/