Colind cuvinte către tatăl meu…

Se apropie Crăciunul, fiica ta e cea care îți scrie colindă.
Am fost într-o zi pentru ultima oară la poarta casei noastre şi te-am strigat… Mama venea de la serviciu, eu de la şcoală, am găsit porţile încuiate şi nimeni… Oare aşa a găsit şi Fecioara Maria porţile încuiate atunci când căuta să-L nască pe Iisus? Ai răspuns, tati, într-un târziu, şi i-ai spus mamei de trei ori „să-şi ia bagajul şi să plece de la poartă”. Mama s-a uitat în jurul ei, apoi în ochii mei, şi mi-am dat seama că eu eram singurul bagaj de care tu voiai să scapi, şi-mi era aşa frig şi frică…
Ştii, tată, într-un târziu ai răspuns la telefon, era cântec în jurul tău, poate era cald în casa noastră din care tu ne-ai alungat, dar eu atunci veneam cu mama de la şcoală, mi-era foame, frig, eram răcită, dar tu i-ai spus să plece cu mine din casa la care mama şi tu aţi muncit. Am auzit că şi Pruncul Iisus s-a născut într-o iesle săracă în ziua de Crăciun; acolo voi ajunge şi eu, un prunc, pentru că nu m-ai primit acasă.
Ţi-aminteşti, tati, de câte ori o alungai pe mama de acasă, de câte ori o făceai să plângă? Eram mică, dar simţeam, ştiam… Şi îngerul în vis a vestit Fecioarei Maria: să plece în noapte, pentru că era căutat pentru a fi ucis. Eu nu am aşteptat îngeri în jurul meu, dar am plecat spre alţi îngeri, şi tot în noapte… Am plecat amândouă din faţa casei, înfrigurate, şi am fost cazate la prima „casă” pe care mama a întâlnit-o în cale, şi de acolo mergeam în fiecare zi la şcoală, şi mama la serviciu. Şi acolo am învăţat că şi Iosif a fost alungat din casa lui, vândut de fraţii săi, ca apoi în Egipt să ajungă mare conducător. Vezi, tati, niciodată să nu faci rău… Mă vei putea privi vreodată în ochi şi să-mi spui că mi-ai vrut binele atunci când m-ai alungat? Și știu că Dumnezeu are un plan pentru fiecare.
Ştii, tati, că mama în fiecare lună încă mai plăteşte rata la bancă pentru casa în care stai tu acum, că noi două ne chinuim cu chirie într-o cămăruţă, că nu am hainuţe pentru că tu nu ai vrut să mi le dai. Hainele noastre erau în casă când tu m-ai alungat, şi mama nu are bani să-mi cumpere altele, ştii că am lăsat acasă o geacă groasă de iarnă mov şi cizmuliţele, te rog să le priveşti, să le îmbrățișezi, să le simți şi să ştii că eu am nevoie de ele pentru că e iarnă. Oare cât timp a trebuit să treacă pentru ca mama să înţeleagă faptul că şi pentru lucrurile duhovnicești trebuie să plătească omul credite de nevoinţă, credite în sacrificii, credite în rugăciuni, nedreptăţi, boală? Numai aşa eu şi mama vom avea o casă spirituală, veşminte noi sufleteşti şi hrană duhovnicească.
Odată mama plângea, iar un om bun a certat-o cu blândeţe, zicându-i: „Nu mai plânge pentru nimicuri, lacrima ţi se va usca, ci mai bine plânge pentru păcatele tale şi ale strămoşilor tăi, plăteşte credite prin rugăciuni, pentru că toate se stochează la Dumnezeu, Cel care nu rămâne dator niciodată, ci va da cu dobândă. Lasă totul în voia lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie Numele Lui binecuvântat!”.
Ţi-aminteşti, tată, când căram toţi trei lemne în magazie?… Acum mama nu mai are lemne, dar când vei pune un lemn pe foc să-ţi aminteşti de mănuţa mea cum le cuprindea şi cum scoteam cenuşa din centrală şi cum mă jucam. Îţi aminteşti cum puneam toţi trei plăcile de rigips pe peretele casei noastre, eu eram în burtica mamei şi apoi, când casa a fost gata, nu ne-ai mai vrut. Liniştea vieţii e cea mai dulce căldură…
Ţi-aminteşti cum am săpat şi eu alături de mama şi de tine cartofii toamna, eu scormoneam cu mânuţele cartofii în ţărână, apoi am făcut un foc şi am copt cartofi direct pe pământ. Mama nu mai are cartofi, dar beciul de acasă e plin, e toată dulceaţa acolo, compotul, murăturile, e toată munca noastră… Să ai grijă de tine, tată, să nu-ţi fie foame; eu primesc de la şcoală biscuiţi, şi pe aceştia îi împart cu mama şi ne săturăm. Nu-ţi este foame atunci când ştii să împarţi. Iisus a înmulţit pâinea şi peştii, ne-a dat Taina ce satură cu adevărat, ne-a binecuvântat altfel şi nu ne-a schimonosit trupul prin foame, ci ne-a dat frumuseţea feţei.
Într-o noapte mi-a fost frig, mă gândeam la tine şi la plapuma de acasă, cea mare, roşie… Să te înveleşti bine cu ea, noi ne descurcăm cu o pătură. Papuceii sunt tot în dulăpiorul meu de acasă; când mi-e frig la picioare mă gândesc la ei şi mama îmi ia picioarele în palme şi suflă căldură. Dar Dumnezeu ne-a dat paşii înţelepciunii, care sunt mai importanţi decât încălţămintea materială. Desculţi ne naştem şi desculţi păşim prin viaţă… importantă e Lumina, şi încotro ne îndreptăm.
Tată, să ai grijă de pisica mea, mi-e dor de ea… Să împarţi firimiturile de la masa de Crăciun cu ea, ca şi cum aş fi eu… Acum trei zile am avut febră noaptea; mama ne dădea medicamente, mie şi păpuşii. Dar când mama plânge noaptea, eu ce să-i dau? Uneori mâncăm lacrimi pe pâine și undelemnul candelei din sufletul meu. „Nu aruncaţi mărgaritare porcilor… şi câinii mănâncă de la masa stăpânilor”. Cu adevărat ai rămas stăpân peste pustiul de acasă, şi pe noi ne-ai trimis la Stăpânul tuturor să ne sature.
Vine Sfântul Crăciun şi cred în minuni: Moş Nicolae nu a venit, dar există un Sfânt Nicolae undeva; Moş Crăciun poate nu va veni, dar există un Dumnezeu undeva… toate luminile pentru brad sunt sus, în garaj, acolo au rămas; tu, tată, să-ţi faci un brăduţ ca şi cum eu aş fi acasă, ca şi cum te-aş fi colindat, pentru că nu mai pot veni la poarta ta, nu mai putem intra în casă, ne vei lovi, ne vei alunga iar, pentru că oricum tu mă priveşti ca pe un bagaj, bagaj la care tu ai renunţat de bunăvoie.
Va veni Crăciunul, dar tu, tată, te vei naşte vreodată, se va naşte oare bunătatea în sufletul tău? Vezi, tată, asta ne mai uneşte, faptul că Iisus s-a născut să ne mântuiască pe toţi, să ierte păcatele tuturor: şi ale mele, şi ale tale, şi ale mamei. Pentru că oamenii urcă orbi sus, sus, sus de tot, doar pentru a avea de unde cădea.
Poate vei aduce acasă altă mamă cu altă fetiţă… Te rog să-i dai jucăriile mele pe care le-am lăsat acasă, pe care tu nu ai vrut să mi le dai… e ca şi cum le-aş fi dăruit eu, e aşa frumos să împarţi!
Ştii, tată… mama învaţă carte mulţi copii, e învățătoare, dar pe mine, copilul tău, îi este greu să mă poată învăţa rabdarea foamei, să n-am hainuţe, jucării, să învăţ poezii şi să nu pot să ţi le spun, nu mă poate învăţa frigul, nu poate să mă înveţe faptul că trebuie să căutam mila unor oameni pentru a mă primi în casa lor de Crăciun, pe când tu stai în casa noastră. Mama mi-a zis că şi Iisus a fost sărac şi El a fost alungat, nu a avut o casă, cu toate că este Împăratul lumii, dar aşa mama m-a învăţat să cred în minuni.
Vă amintiţi, bunicule şi bunico, cum am sădit împreună zmeura în acea primăvară, apoi ne-aţi alungat! Tată, te vei uita veşnic la boabele de zmeură ce au crescut odată cu mine, vei mânca, dar nu te vei sătura, ci vei avea veşnic un gol în suflet, pentru că vei mânca veşnic din „pomul oprit”. Mi-e dor de prăjiturelele din buzunarul tău, de zacusca bunicii… Poate că veţi avea şi alte nepoţele cu care să le împărţiţi, dar amintiţi-vă că aveţi un fiu cum mama are o fiică, pe mine, amintiţi-vă că ani de zile i-aţi despărţit şi aţi alungat o mamă cu un copil, nepoţica voastră, până am devenit în ochii voştri un bagaj…
Deja dorinţa de-a ne alunga vi s-a împlinit şi ştiu că voi nu vă opriţi aici, dar eu vă doresc sărbători fericite şi împliniri.
E aproape sărbătoarea Crăciunului, Sfânta Naştere a lui Iisus Hristos, iar naşterea  înseamna „înnoire”, o înnoire spre viaţă, lumină, bunătate. Mama mă ţine în braţe şi mă învaţă Taina Iertării, sunt toată averea ei, toată bucuria ei; demult căutam o căsuţă de Crăciun, o masă de Crăciun, un brăduţ, o colindă, pe Iisus… acum nu mai căutăm nimic, ci doar aşteptăm să se nască o minune în sufletul nostru și al tuturor…

Crăciun cu bucurie!

                                                       Fiica ta

Locul I la concursul de eseuri al lunii decembrie 2016

Mulţumim că ne-aţi citit şi ne bucurăm mult pentru cărţi şi premiu. Avem nevoie de o încurajare, de suflete lângă noi, de rugăciune multă… Numai aşa se întâmplă minuni, pentru că Dumnezeu face minuni. Îmi era aşa ruşine, eram aşa căzută, mi-am tot ascuns viaţa, trecutul, dar copilul, cu problemele ei de sănătate, nu l-am putut ascunde. Aşa a început lupta mea, aşa mi-am ucis mândria, ieşeam pe stradă cu un copil care se legăna tot timpul din cauza problemelor motrice şi de vedere, toată lumea ne compătimea, dar nimeni nu ştia că eu aşa câştigam putere. Toată lumea mă condamna că am grijă de copilul meu, medicii îmi spuneau să las fetiţa într-un cămin, pentru că sunt o femeie frumoasă şi cu un astfel de copil lângă mine nu mă voi putea recăsători. Oare cine înţelege ce înseamnă să fii mamă? Numai prin copilul meu am înţeles şi eu. Ea a fost cea care m-a ridicat, eu eram cea slăbănoagă, eu mergeam legănat pe o cale total greşită, eu eram ruşinea, eu eram oarba. Prin ea am învăţat să fug la Dumnezeu, şi Dumnezeu nu ne lasă. Am locuit peste tot şi nicăieri, am avut totul şi nimic, am operat-o acum doi ani la ambii ochi, dar ne-am descoperit una pe alta, mamă şi fiică. Şi ce luptă frumoasă am avut! Am locuit la o mănăstire, apoi într-o rulotă, şi tot aşa. 
Dumnezeu să vă binecuvinteze şi mulţumesc din suflet că existaţi! Nu uitaţi să ne pomeniţi la rugăciune, avem nevoie de pace şi putere.  
 Cu mulţumiri şi respect,
Mama
Marturie publicata în numărul din decembrie al revistei „Familia ortodoxă”