Acum două săptămâni am fost la
înmormântarea bunicului meu la ţară, şi acolo unul din unchii mei,
nedreptăţit de un frate mai mic al său îmi spune: „Claudiu, zi-mi şi
mie, aşa scrie în Biblie? Să-ţi baţi joc de fratele tău, să iei tot ce
are? Unde e dreptatea? Dumnezeu nu vede toate astea?”
Şi eu adesea mi-am pus această întrebare
şi uneori mă poticneam şi deznădăjduiam. Oare Dumnezeu doarme? De ce
îngăduie ca în mod repetat, ani de zile la rând, un om să facă atât rău
altor oameni? De ce nu este pedepsit? De ce nu-i stă nimeni împotrivă?
Teoretic înţeleg, că oamenii sunt liberi
şi Dumnezeu le-a oferit această libertate şi prin prisma alegerilor pe
care le fac vor primi răsplata lor. Dar totuşi, lumea este continuu,
secundă de secundă, observată, protejată şi condusă de Dumnezeu, şi
totuşi uneori pare că nu intervine deşi ar putea.
Astăzi citind capitolul 2 din Epistola către Romani am dat peste următoarele versete:
„Pentru aceea, o, omule, oricine-ai
fi tu, cel care judeci, eşti fără cuvânt de apărare: fiindcă în ceea ce
pe altul îl judeci, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri
le faci şi tu, cel care judeci.” (Rm, 2,1)
Să nu mai judecăm, să închidem ochii,
oare aste este rezolvarea? Nu!, nu acesta este răspunsul întrebării din
titlu, ci versetul care urmează:
„Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr faţă de cei care fac unele ca acestea.” (Rm 2,2)
Deci, deşi suntem indignaţi de răul din jur totuşi trebuie să conştientizăm două lucruri:
- Şi noi facem răul pe care-l acuzăm în comportamentul altora.
- Dumnezeu va judeca drept pe fiecare la momentul potrivit, şi nimeni nu-L poate păcăli.
Şi mai este ceva foarte important. Să
presupunem că eu aş fi în locul lui Dumnezeu de mâine, şi aş conduce
lumea pentru un an de zile. Ce aş face? Aş fi mai tranşant cu răul, l-aş
tăia din rădăcină chipurile...
Uităm totuşi că măsurile agresive
rezolvă pe moment lucrurile, dar constrângerea nu schimbă răul în bine,
doar iubirea şi iertarea au această putere. Dumnezeu în conducerea
acestei lume nu se foloseşte doar de pedepse şi constrângeri ci se
foloseşte şi de multă îngăduinţă şi iertare, răbdând şi aşteptând ca
oamenii să conştientizeze răul la un moment dat şi să se schimbe.
Dacă eu aş conduce lumea de mâine în
locul lui Dumnezeu, cu siguranţă n-aş avea atâta răbdare şi înţelegere
pe cât are El cu fiecare om în parte, cunoscându-i orice gând ascuns al
inimii.
Iată ce spune Sf. Apostol Pavel în continuare:
„Sau dispreţuieşti tu bogăţia
bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări?; nu ştii tu
că bunătatea lui Dumnezeu te duce la pocăinţă? ” (Rm. 2, 3)
Indignarea această a noastră faţă de
oamenii răi este şi o consecinţă a slabei noastre puteri de a ierta şi a
avea răbdare cu cei ce ne greşesc.
De ce îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii
care fac atât de mult rău celorlalţi? Pentru că are putere să facă asta,
pentru că este fără patimă şi răutate, şi nimic din interiorul lui nu-L
îndeamnă să se răzbune.
Indignarea noastră vine şi din neputinţa
de a face ceva pentru a rezolva lucrurile. Dumnezeu văzând răul făcut
de ceilalţi are putere să-i anihileze efectele, şi nimic nu-i stă în
cale să reaşeze lucrurile la loc într-o secundă. Totuşi răbdarea şi
îngăduinţa Lui au un scop pedagogic foarte înţelept, benefic întregii
omeniri.
Indignarea noastră faţă de faptul că
Dumnezeu nu-i pedepseşte pe cei răi este indirect o dispreţuire a
bogăţiei bunătăţii Lui, a îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări.
IPS Bartolomeu Anania spune comentând
acest verset: „Bunătatea lui Dumnezeu nu e o „slăbiciune“ divină, ci
şansa oferită omului de a se îndrepta.”
Iată ce spune în continuare Sf. Apostol Pavel:
„Dar după împietrirea ta şi după
inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a descoperirii
dreptei judecăţi a lui Dumnezeu,” (Rm. 2,5)
Şi în caz că ne e teamă că Dumnezeu nu ştie ce se întâmplă şi nu răsplăteşte, Pavel spune în continuare:
„Care-i va da fiecăruia după faptele
lui: viaţa veşnică celor ce prin stăruinţă'n faptă bună caută mărire,
cinste şi nestricăciune, dar urgie şi mânie iubitorilor de ceartă, care
nu se supun adevărului, ci nedreptăţii i se supun:” (Rm. 2, 6-8)
Un lucru ar trebui să-l ştim, cei ce fac
răul şi nu se pocăiesc, nu doar vor ajunge în iadul chinurilor veşnice
ci suportă în inimile lor consecinţele păcatului imediat după ce l-au
săvârşit: „necaz şi strâmtorare peste tot sufletul omului care face răul, al iudeului mai întâi, şi al elinului; (Rm. 2, 9)
Iar cei ce fac binele, nu doar vor
moşteni împărăţia cea pregătită lor de la întemeierea lumii ci vor
primi în sufletul lor imediat harul lui Dumnezeu, care aduce bucurie şi
multă linişte: „dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului.” (Rm. 2,10)
Iar în finalul acestui discurs concluzia este clară:
„Căci la Dumnezeu nu există părtinire!” (Rm. 2, 11)
Adică Dumnezeu nu favorizează pe nimeni,
ci este bun şi drept şi vrea ca tot omul să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină.
Pentru a înţelege şi mai bine această
discuţie putem reciti pilda cu omul acela care a semănat sămânţă bună în
grădina sa iar noaptea vrăjmaşul a venit şi a semănat neghină, iar
neghina a crescut şi a început să înnăbuşească sămânţa bună.
La propunerea secerătorilor de a smulge
neghina, stăpânul refuză argumentând că în felul acesta va risca şi
smulgerea roadelor bune. Tâlcuind pilda Mântuitorul Hristos spune că
sămânţa bună sunt fii împărăţiei şi sămânţa rea sunt fii diavolului.
Convieţuirea lor împreună ar trebuie să
fie benefică de ambele părţi, cei răi să ia exemplu de la cei buni şi să
se pocăiască, iar cei buni să crească în virtuţi încercaţi fiind în
relaţiile cu cei răi.
De ce îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii care fac atât de mult rău celorlalţi?
Pentru că îi iubeşte pe cei răi şi le arată iubire pentru a se pocăi de greşelile lor.
Pentru că poate să le dea putere celor buni să treacă peste suferinţele primite de la cei răi.
Pentru că Dumnezeu poate scoate şi din cel mai mare rău, un bine şi mai răsunător.
Pentru că încurcate sunt căile lui şi cu greu de înţeles şi memorat de către noi.
Pentru că numai Hristos are putere să-şi iubească vrăjmaşii...
iar noi putem face asemenea doar prin El, prin harul lui Dumnezeu pe care-l primim în dar.
Sursa: ortodoxiatinerilor.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu