 |
| Foto: Simona Andrusca |
Scriu pentru că astfel parcă readuc la viață copilul care-am fost…
Și mă reîntâlnesc cu dragii mei bunici.
Nici nu știu cu ce să încep.
Să vă povestesc despre diminețile sau despre serile copilăriei mele?…
Trezitul sau culcatul?
Nu îmi amintesc să mă fi trezit bunicii, și nici la culcare să fie nevoiți să mă adune așa, cu japca de pe-afară… Atât diminețile, cât și serile aveau farmec și bucurie mare pentru sufletul meu de copil.
Diminețile.
Nu simțeam când bunica se dădea jos din pat, sau bunicul. Îmi împărțeam serile și dormeam și cu unul, și cu celălalt, să nu fie cu supărare.
În cameră erau două paturi. Patul bunicului era privilegiat, pentru că era la fereastră și, atunci când dormeam cu el, vedeam cerul și luna și stelele, căutam bine la Carul mare, să-l deosebesc de Carul mic prin ferestrele mari, care se întindeau de-a lungul patului…
Iarna preferam patul bunicii, pentru că unul din capete dădea în prichiciul sobei, și veneau și mâțele, și eram o fericită!
În toate diminețile copilăriei mele, abia mijită în viață, aflasem despre Rai, aflasem despre moarte și despre posibilitatea de-a mă întâlni cu bunicii în viața de apoi.
Și făceam ochii mari, și săream ca arsă din pat:
– Oare-i mai prind ștergându-și fețele pe ștergar?
Fuga-fuguța să mă spăl și eu pe fățucă și să mă șterg cu ei în același moment pe ștergar!
Cum să pierd garanția reîntâlnirii cu ei, dragii mei bunei?
Nu știu când mi-a zis bunica că așa ne vom putea întâlni, dar eu credeam tare, și dacă ratam vreo dimineață, tare necăjită mai eram.
– Hai lasă, fată, că ne ștergem mâine, nu fi supărată…
Tot diminețile îl vedeam pe bunicul, drept, în picioare, în fața icoanei Sfântului Nicolae.
El se închina în gândul lui. Și-apoi tot vorbea cu Dumnezeu! Că în mintea mea de copil mi-a rămas așa, până în ziua de astăzi, întrebarea:
– Daʼ oare ce i-o spune bunicul atâta lui Dumnezeu?
Bunica spunea toate cu voce tare.
Acum, când mă făcusem mai măricică, prinsesem eu gustul de-a vedea răsăritul.
Și erau la noi niște răsărituri de soare! O minunăție, nu alta!
Casa noastră era chiar cu fața către răsărit, pe deal. La poalele dealului nostru era Lunca Berheciului, lăsând în fața ochilor o deschidere destul de mare până în celălalt deal. Care deal se unea cu orizontul. Și de acolo răsărea magnific soarele! Vedeai primele raze, parcă veneau in cercetare, una câte una, se ițeau de după dealul lipit de orizont.
Așteptam pe prispa casei până când îl vedeam pe el, soarele, în toată splendoarea lui, deasupra dealului… De multe ori îmi spuneam că, dacă aș merge până acolo, poate că aș putea atinge și cerul sângeriu, și soarele…
Într-un târziu am înțeles eu că orizontul nu prea ai cum să-l atingi.
Mai am în suflet diminețile când mergeam la biserică, cu bunicul. La o vreme mergem la Înviere doar noi amândoi. Bunica nu mai putea merge cei 4 kilometri pe jos până la biserică.
O singură dată bunicilor le-a fost milă să mă trezească în noaptea de Înviere, pentru că dormeam profund, și m-am trezit după plecarea bunicului.
Doamne, ce m-am supărat, că și-acum mai simt amărăciunea din ziua aceea…
Diminețile, când se mergea la moară… Era o moară pe apă; roata uriașă mă fascina. Și-apoi, drumul până la moară, faptul că ședeam pe capră, lângă bunicul meu. Că mă lăsa să țin hățurile și-mi deslușea cum e cu „cea” și „hăis”. Era o adevărată aventură, care nu-mi dădea ochii-n gene, ca nu cumva să scap pe bunicul și să plece fără mine. Și atunci, de unde să mai fie nevoie de trezit?
Până la vreo cinci ani, aveau bunicii și câteva oi, și când le venea rândul să le scoată la pășune, se trezeau cu noaptea în cap și erau tot-o-fugă prin gospodărie, că erau multe de aranjat, și mai eram și eu…
Dacă închid ochii nu văd cum mă trezeau; mă văd îmbrăcată, într-o mână țin boțul cu mămăligă și cu brânză și într-alta am nuielușa de alun, frumos crestată de bunicul, cu briceagul lui cel minunat, cu care, de altfel, îmi confecționase și-un fluierel dintr-o țeavă uscată de cucută (tijele de cucută cresc foarte înalte, cam de doi metri. Și sunt goale pe dinăuntru. Bunicul tăia și avea întotdeauna niște tije din acestea la grindă, pe beci. Din ele făcea bunicii țevile pentru suveica de la războiul de țesut pe care bunica punea ață și lână).
Aveam un ilicel de lână și, în buzunarul lui, aveam neprețuitul fluieraș…
Păi cum să dai ochi în gene, când ciobăniță eram?
Mă văd în altă dimineață, eram cam la 13 ani. Bunicul nu era acasă, și bunica se tot mira că nu mai vine sora ei să mulgă vaca. Bunica mea toate le făcea, dar nu putea mulge vaca. Avea ea o frică. Și iată-mă că iau eu găleata și cana și scăunelul, și musai îi explic bunicii că, gata, de azi eu mulg vaca!
Bunica, nu și nu. Eu, da și da. Până la urmă a fost ca mine, m-a lăsat, și în ziua aceea am băut laptele cu satisfacția lucrului bine făcut și cu mândria care-mi crescuse cât casa, că, de, și bunica nu mai contenea cu lăudatul!
Sau dimineața, când bunicul a hotărât că trebuie să punem cocoșul și pe nevestele lui în saci și să-i ducem pe coastă, să culeagă grâu din urma secerișului… Eheeei, ce bucurie pe mine, mai că n-am dormit în noaptea aceea, și-am fost la poiata păsărilor înaintea bunicilor.
Și mă duc eu cu bunicul. Și ducem orătăniile pe miriște. Și bunicul, mucalit cum era, îi zice cocoșului:
– Treaba ta, măi, puturosule! Apăi eu nu-ți mai dau să mănânci din podul meu. D-apăi, ce, găinile și cocoșul Niculinei (sora bunicii, care era gard în gard cu noi) sunt mai deștepte, bre? Ele cum au nimerit miriștea? Cum?
Și ne-ntoarcem noi către casă. Și nu durează mult, poate doar ce-am stat la masă, că-l și aud pe bunicul strigând și ocărând cocoșul, de mamă-mamă!
Și urmarea:
A pus embargou pe pod. Că biata bunica, o vreme, le dădea pe furiș să mănânce, că bunicul o ținea pe-a lui:
– Daʼ cocoșul Niculinei ce-are de-a nimerit miriștea, și-al tău, că l-am dus eu acolo, nu vrea să-și culeagă! E grea munca, nu?
Doamne! Râd și-acum când scriu… Și bunicul, ce-a putut gândi! Săracul cocoș, până a fost băgat la borș n-a mai scăpat de gura bunicului (mai rău ca-n „Punguța cu doi bani”!).
Că era tare greu cu boabele, că tot ce era lua colhozul, și bunicul drămuia bine podul, ca să aibă de la un seceriș la altul, și le dădea cu rația. Că mai ciuguleau și iarbă și ce mai era de prin grădină (îmi amintesc că la curci suplineam vreo două mese pe zi cu mere pădurețe. După ce se coceau, le tăiam cubulețe, cât să le înghită). Mai era sfecla, dovlecii. Bunicii erau chibzuiți și, vorba Părintelui: „Eram săraci, dar nu ne lipsea nimic”. Iar dragostea curgea din inimile bunicilor mei, și toate păreau frumoase, și toate păreau bune și ușoare! Doamne, ce bunici am mai avut! Coborâseră cred direct din Rai.
Peste ani, au venit și dimineți triste. Dimineața în care am sosit la căpătâiele lor, la priveghi. Bunicul a plecat primul. I-am mângâiat fruntea și-am tot crezut că poate nu-i adevărat. Cum să plece bunicul! Bunicul meu. Și nu m-a așteptat să vin, să-mi mai spună măcar o vorbă. Mi-au dăruit briceagul lui, cel cu care îmi făcea fluierele, cel cu care îmi desfăcea nucile, când abia se urziseră miejii în ele. Briceagul cu care îmi tăia harbuzii, direct acolo, în păpușoi, feliile micuțe, numa’ cât să pot mușca din ele… Și erau harbuzii mititei, că nu erau udați decât de Dumnezeu, Care ploua din mare mila Lui ploile la timp și ploi curate. Stau acum cu ochii minții și caut să văd: oare bunicul gusta și el măcar o feliuță din pumnul acela de harbuz? Nu văd să fi gustat vreodată. Că erau prea mici, și abia-i ajungeau la fată…
Când a plecat și bunica, am simțit dintr-odată că, gata!, nu mai copilăresc. Cu ea a plecat Copilăria mea, a plecat dragostea aceea dezinteresată, pe care doar părinții ți-o pot da. Am înțeles că nimeni nu-mi va mai purta așa de grijă.
„Tu, fată! Te-ai îmbrăcat și tu mai gros, că-i frig? Vezi că femeia-i gingașă și repede răcește…”.
„Daʼ la serviciu ți-ai luat de mâncare?”.
„Of! Draga mamii, că te-am crescut de-o lingură de carne. Atât erai. Că numa nu te-am făcut, atâta doară”.
„Uite, mamă, vezi mâna asta! Am cinci degete la ea, păi dacă mă tai la unul, apăi mă doare toată mâna, mamă! Și-apoi mă doare până-n inimă, că ești copchilul meu…”.
Așa era bunica…
Acuma
Așa mă simt și
Eu!
Bunicii mi-au lăsat amintirile și omul care sunt.
…Căsuța dintre dealuri încă ne mai așteaptă. Privește prin ochii ferestrelor prin care altădată priveam cerul în nopțile cu lună plină, uneori străduindu-mă să deslușesc Carul Mare direct de la mine din pat. Prispa nemăturată și chiar dărăpănată mai așteaptă încă pașii mei voioși și plăsmuirile mele, că de-aș ajunge pe celălalt deal, doar trecând șesul cu sălciile lui plângătoare, oare aș putea mângâia mănunchiul de raze lucitoare ce se ițesc din buza orizontului sângeriu al cerului, pe alocuri cum îi sineala?…
Și grădinița, și masa de sub gutuiul unde diminețile de vară ne băteam care să răzuie coaja de mămăligă din ceaunul în care mai rămăsese fix o strachină de lapte aburind…
Sper ca bunica să fi avut dreptate și să fie adevărat ce-mi spunea, că, dacă ne-am șters fețele ude pe același prosop în toate diminețile copilăriei mele, înseamnă că, la sfârșitul călătoriei mele pe pământ, când voi merge Sus, o să-i găsesc ușor pe dragii mei bunici…
Gina Antonela Dan
Joița, Giurgiu
Locul I la concursul de eseuri al lunii decembrie 2017Eseu publicat in numarul 111 aprilie 28 al revistei Familia Ortodoxa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu