„DRAGOSTEA E MAI PRESUS DE TOATE” (I)

Mihai și Claudia Morariu-Radu

Claudia şi Mihai au plecat din ţară cu gȃndul de a se realiza profesional. Dar sufletul fiecăruia tȃnjea să-şi umple un mare gol. Deși păreau că le au pe toate, căutau în continuare ceva anume, fără să ştie ce. Astazi sunt ȋmpliniţi profesional ‒ el este jurist, iar ea, funcţionar public european ‒, dar şi familial, Dumnezeu binecuvȃntȃndu-i cu cinci copii. Însă cea mai mare realizare a lor a fost să descopere frumuseţea vieţuirii ȋn comuniune cu frații parohiei din Bruxelles şi să-L simtă pe Hristos în mijlocul lor, între ei și în ei. (R.T.)

– Claudia, cum L-ați căutat voi pe Hristos și cum ați ajuns în Biserică?

Claudia: Eu L-am căutat pe tot felul de căi ciudate. Am avut o perioadă în care citeam anumite reviste apărute prin anii ’90 – despre extratereştri, despre religii orientale… Când i-am povestit Părintelui duhovnic, mi-a spus că și asta a fost tot o formă de căutare a lui Dumnezeu.

Ceva căutam eu, numai unde trebuie nu voiam să mă duc. Naşa mea de botez, care era monahie, mă tot îmbia să vin la slujbă, poate cunosc pe cineva, poate mă împrietenesc cu nişte tineri… Încerca ea nişte tertipuri, dar nimic care să mă atingă. O iubeam mult, ne întâlneam des, dar nu mă interesa deloc subiectul ăsta. Când îmi dădeam seama că începe iar cu Biserica, gata, mi se închideau urechile!

Apoi, pe la 22 de ani, am primit o bursă în Olanda, în Maastricht. Mama a avut gura aurită când l-a rugat pe tata să mă susţină financiar atunci, spunând: „De unde ştii tu că n-o să i se schimbe viaţa dacă merge acolo?”. Şi, când am ajuns în Olanda, după o vreme l-am cunoscut pe actualul meu soţ şi am urmat profesional cariera pentru care mă pregătisem, la instituţiile europene. Din momentul acela nu m-am mai întors în România decât ocazional.

Naşa mea, în continuare, îmi zicea: „Caută-ţi acolo biserică!”. Şi, după ce m-am căsătorit, am început să merg, însărcinată fiind, la o biserică aici, în Bruxelles, să mă mai spovedesc din când în când. Dar înţelegeam puţin, foarte puţin. Marea schimbare în viaţa mea a fost momentul în care primul nostru copil, Carla, s-a îmbolnăvit de tuse convulsivă, la numai două luni. Țin minte că, pe când eram însărcinată cu ea, naşa mea tot îmi spunea: „Te rog să te ocupi să aibă naș de Botez un preot!”. Noi planificasem să o botezăm la trei luni, de Sfântă Maria. Aveam prietenii din România care urmau să vină s-o boteze. Dar ea tot îmi spunea: „Nu poţi să-l rogi pe preotul de acolo să-i fie el naș?”. Şi eu spuneam: „Dar cum o să mă duc la el? Nici nu-l cunosc prea bine! Mă spovedesc din când în când, dar cum să-i cer aşa ceva?”. Dar ea zicea: „Hai, totuşi încearcă!”.

Cum îmi spune aşa o absurditate? Cum o să mă duc eu la o parohie de cinci sute de persoane, să-i spun preotului: „Nu vreţi să fiți nașul copilului?”. Ei, şi aşa a rânduit Dumnezeu, pentru rugăciunile ei, și fetiţa s-a îmbolnăvit de boala asta groaznică. Era aproape să moară, vreo zece zile a stat în spital…

„Vrei să o botezi tu?”

– Cum i-a apărut boala?

– În cazul ei, bănuim că a fost de la vaccin. Adică ea a făcut pentavaccinul ‒ o combinaţie de cinci vaccinuri care se fac acum aici, începând cu vârsta de două luni. Practic, după acest prim vaccin, a doua zi a început să tuşească şi să plângă foarte tare. Ne-am dus direct la urgenţe şi ni s-a confirmat că are tuse convulsivă. Şi, bebeluş fiind, boala asta e foarte periculoasă, durează foarte mult și poate fi mortală.

În momentul când am fost internată în spital cu ea, am sunat-o, bineînţeles, pe naşa, ca să se roage – acuma, iaca, mi-am adus aminte de Dumnezeu! Şi naşa mi-a zis s-o botez de urgenţă eu! „Păi cum s-o botez eu?!” „Păi, iac-aşa!”. Mi-a spus cum să fac, pentru că era în pericol de moarte și să nu fie chiar nebotezată, și între timp să chem un preot. Am sunat atunci la Părintele la care mă spovedeam, dar el nu era în ţară ‒ adică aici, în Belgia ‒ şi m-a trimis la Părintele Ciprian Grădinaru, care era de rând. Şi Părintele Ciprian a venit imediat în spital, a hotărât să mi-o boteze acasă, după externare.

Cu o zi înainte de Botez, zice: „Dar naşi aveţi?”. Şi eu zic: „Avem, dar ei trebuie să vină pe 15 august, nu au bilet acum…”. Iar Părintele, ca să nu ne mai amărască, a zis că o să roage el pe cineva. Şi a rugat, dar nu ştiu ce s-a întâmplat în ziua aceea, că persoana respectivă l-a sunat pe Părintele că nu mai poate să vină. Şi atunci Părintele s‑a întors către preoteasă – preoteasa lui, care avusese ea însăşi tuse convulsivă când a fost copil, şi era foarte mişcată de suferinţa fetiţei mele – şi i-a zis: „Vrei să o botezi tu?”. Ea a primit, aşa că naşa mea a avut dorinţa împlinită: Carla a fost botezată de un preot!

Aceasta a fost prima minune pe care a făcut-o Dumnezeu cu noi și aşa a intrat Părintele în viaţa noastră. Din momentul acela am început să mă spovedesc la el. Soţul nu se spovedea deloc atunci. Ne-am apropiat de Părinte și aşa, personal. Dânsul, stând la distanţă de Bruxelles, venea pentru week-end să slujească și câteodată mai rămânea la noi acasă după Liturghie. Era aşa, o bucurie, că atunci parohia exista doar în gândul Părintelui. Părintele ne îndemna aşa, vag: „Ştiţi, ar fi bine să mai rămâneţi după slujbă, să mai vorbiţi cu alţi oameni din biserică, să vă apropiaţi…”. Nouă ni se părea foarte ciudat, plus că ne gândeam că trebuie să culcăm copilul la prânz… eram şi noi părinţi tineri pe-atunci! Probabil că Părintele încerca acelaşi lucru şi cu alţi oameni, nu ştiu cu cât succes, dar la un moment dat ne-a chemat pe toţi la una din familii acasă și, încet-încet, a devenit un obicei.

Cam aşa a intrat Părintele şi Dumnezeu în viaţa noastră. Eu de-atunci am rămas la sfinţia sa. Numai nu aduc destule roade, după câţi ani a investit rugăciune şi dragoste în mine.

– Cum îţi vezi, cu ochii de-acum, viaţa dinainte de a-L cunoaşte pe Hristos?

– Sigur că eram plină de egoism ‒ nu că acuma nu mai sunt! ‒ şi de multă voia mea şi de poftele mele şi toate pe care le vreau eu, dar atunci eram şi mai interesată de lucrurile acestea trecătoare. Eram un om cu bani, care îmi permiteam multe. Îmi plăcea să călătoresc. Când eram însărcinată cu Carla, de exemplu, am fost cu soțul meu în Jamaica şi în Cuba. Acum râdem cu copiii când le povestim: „Voi ştiţi că există aşa ceva? N-o să mai mergem niciodată acolo!”. Erau fel de fel de lucruri cu care încercam să ne umplem golul existenţei.

Începusem să citesc nişte cărți care credeam eu că m-ar face să mă simt mai bine. Încercam să mă definesc: atee, agnostică ‒ în fine, tot felul de ecuaţii, dar când am început să mă spovedesc la Părintele, s-a făcut ordine în mintea mea. Chiar nu pot să-mi imaginez că aș fi putut să ajung prea departe „pe plus” dacă nu intra Părintele în viața noastră. Şi cred că Dumnezeu tocmai de aceea ne-a îngăduit suferinţa asta cu fetiţa, pentru că pe noi nu ne putea atinge altfel. Adică aveam tot ce voiam: eram tineri, sănătoşi, ne aveam unul pe altul, ne iubeam foarte mult. Și eu, și soțul meu am crescut destul de bine, părinţii tot timpul s-au ocupat de noi, am avut tot ce ne-a trebuit şi asta ne-a dat o stare de autosuficienţă din care e foarte greu să mai ieşi. Încă ne luptăm cu ea.

„Sufletul nu se murdăreşte?”

– Cum te ajută spovedania?

– Cred că mult mai mult decât orice. Dumnezeu mi-a trimis ajutor de fiecare dată, chiar și atunci când dormitam duhovniceşte ‒ adică mă duceam la spove­da­nie pentru că ştiam că „trebuie” să mă duc la spovedanie, dar mă duceam ca o vită, gândind că „sunt în regulă, nu am cine știe ce păcate”. Şi de multe ori ieşeam năucită de „lovitura” pe care o primeam de la Părinte prin cuvânt, pentru că altfel mie una îmi era foarte greu să-mi văd păcatele. Nu neg că sunt oameni care reușesc să-și vadă păcatele doar prin efortul lor de rugăciune şi prin lecturi şi prin nevoinţa personală, dar, în cazul meu, cred că Părintele este cel prin care mi-am văzut eu negura sufletului.

Până şi copiii mei spun ceea ce-mi spunea naşa mea când încerca să mă convingă să mă spovedesc: „Tu, când te simţi murdară pe corp, nu te duci să te speli?”. Zic: „Ba da!”. Şi zice: „Dar sufletul, el nu se murdăreşte?”. Desigur! Dar cine se gândea să-şi spele sufletul?! Şi aşa le spun şi copiilor acum, când încep şi ei să se spovedească, şi uneori se duc aşa, din inerţie, că-i văd pe ceilalţi că se duc. Când erau mai mici mă întrebau: „Dar de ce să ne spovedim?”. Zic: „Uite, ca să-ţi speli sufletul. Când ieşi de acolo, ai sufletul curat!”. Şi ei singuri spun acuma: „A, ce curat mă simt la suflet după ce ies de la Părintele!”. Simți că măcar o parte din tine s-a curățit şi ai putere să lupţi în continuare.

– Mihai, tu cum L-ai cunoscut pe Hristos?

Mihai: Bineînţeles, tot prin Părintele Ciprian. Înainte de a-l cunoaşte pe Părintele, nu pot să spun că nu credeam în Dumnezeu, ci pur şi simplu mi-era indiferent. Ai mei n-au fost la biserică, nu mi-au dat niciodată o educaţie religioasă. Pentru mine Dumnezeu exista doar ca un concept, ca o definiţie în dicţionar, dar nu exista ca Persoană ‒ o Persoană de care în primă instanţă ţi-e frică, şi după aceea ajungi s-o iubeşti. Dar simţeam că ceva nu e bine, ceva nu mă împlineşte. În sufletul meu era un mare gol, pe care nimic nu putea să-l umple, nici Claudia, nici copiii. Simţeam că ceva îmi lipseşte, și am început să caut în cărţi. Citeam cărţi de auto-îmbunătăţire, de dezvoltare personală, apoi am trecut la psihologie, şi de la psihologie am trecut, încet-încet, la religie…

A fost o carte care mi-a deschis ochii, de unde am aflat că, de fapt, religia este ştiinţa ştiinţelor. Eu am terminat Fizică şi credeam că fizica e ştiinţa ştiinţelor. După aceea mi-am dat seama: cu fizica nu rezolvi absolut nimic, fizica nu-ți umple golul existențial. Aveam nevoie de o știință a sufletului. Şi dintr‑o carte de psihologie am aflat că nici măcar psihologia nu e ştiinţa ştiinţelor, ci teologia e ştiinţa ştiinţelor. Asta m-a intrigat în momentul acela şi am început să citesc nişte cărţi spirituale ‒ nici măcar duhovniceşti, care să mă introducă în credinţă. Autorul nici măcar nu era ortodox: C.S. Lewis citeam.

C.S. Lewis era un om foarte raţional. Şi eu sunt un om foarte raţional. Mie trebuia să-mi demonstrezi de la A la Z că există Dumnezeu. Şi omul ăsta aşa a făcut. Nu pot să spun că m-a întors spre Dumnezeu sau spre Biserică. Dar am văzut acolo răspunsul la căutarea mea, în sensul că numai în religie pot să găsesc ceva care să-mi împlinească golul. În perioada aceea, eu efectiv nu puteam să intru în biserică…

„Când mă rog pentru altul,

face Dumnezeu minune”

Claudia: Eu mergeam în fiecare duminică. Eram însărcinată, şi naşa mea îmi spunea să merg cu copilul să-l „împărtăşesc” în fiecare duminică, şi eu făceam cum spunea ea, măcar atâta lucru, zic, nu-i aşa de greu. Şi Mihai, pentru că mă iubea, mergea cu mine, numai că mă lăsa acolo, nu stătea cu mine la slujbă.

Mihai: O duceam la biserică. Şi eu mă duceam la o spălătorie de lângă biserică, şi profitam de timpul acela să spăl maşina. Deci nu puteam să stau în biserică. Intram şi ziceam: „Ce caut eu aici?!”. Efectiv simţeam nevoia să ies afară. Părintele mai venea pe la noi câteodată, dar eu cred că făcea asta doar ca să mă salveze pe mine. Şi, într-o seară, aşa, cumva, nu ştiu cum, stăteam noi de vorbă ‒ eram numai noi doi, Claudia era plecată în România ‒ şi discutam chestiuni de teologie. Şi, cum discutam noi, la un moment dat Părintele îmi spune: „Păi, hai să te spovedeşti!”, iar eu am spus: „Bine, hai să mă spovedesc”. Şi-şi pune epitrahilul de gât. Şi m-am spovedit atunci. Ei bine, în momentul acela s-a produs un declic. Nu ştiu, a găsit Dumnezeu o cale spre inima mea, că din acel moment am putut să intru în biserică.

Claudia: Eu m-am întors a doua zi şi de atunci am început să mergem împreună la biserică. De-atunci nu-i mai spunea Părintelui „Salut!”. Slavă lui Dumnezeu, e diferenţă între a avea un soţ care se spovedeşte şi el şi a fi singură pe cale. De exemplu, în perioada asta de mai bine de un an în care eu începusem să mă spovedesc și el nu, eu aflasem deja multe lucruri de la Părintele că nu‑s bune în viaţa noastră. Numai că era foarte greu să le schimb, fiind singură. Şi era foarte greu să-i explic lui, într-un limbaj pe care el să-l accepte, neavând aceeaşi căutare. Încercam, împreună cu Părintele, să găsim un compromis, pentru că soțul meu mă iubea, și de dragul meu accepta multe lucruri, dar erau împotriva inimii lui.

Şi, în momentul când s-a spovedit, s-a aşternut pacea. Din momentul acela, altfel s-au desfăşurat toate problemele în cuplu.

Mihai: Înainte de a intra în biserică, eu vedeam lucrurile prin ochii omului păcătos, care e legat de pământ, ceea ce nu e compatibil absolut deloc cu cineva care îşi caută mântuirea. Sunt ca doi poli opuşi. Pentru mine, toate lucrurile acestea erau de neînţeles. De ce? Unde e greşeala? Nu mi se părea nimic greşit. Şi spovedania a fost declicul. Cum spunea și Claudia mai înainte, îți dai seama că ceea ce credeai înainte, ceea ce îți explicaseră prietenii că este perfect normal, de fapt este un mare păcat.

– Cum te afectează pe tine păcatul?

– E greu de descris în cuvinte ceea ce simţi când faci păcat. Este o anumită „posedare” atunci. Şi faci păcatul pentru că te îndreptăţeşti. După ce pleacă „posedarea” asta şi după ce, cu ajutorul duhovnicului, îţi dai seama că ceea ce ai făcut a fost un păcat, atunci trebuie în primul rând să încerci să ți-l asumi, să-ți dai seama că îndreptăţirea nu a fost corectă.

Pentru mine, cel puţin, e primul pas: să trec peste îndreptăţirea mea ‒ pentru că, în capul meu, totu-i perfect normal: nu eu am greşit, celălalt e de vină! Şi aici a muncit mult Părintele cu mine, să-mi arate unde gândeam greşit. Slavă Domnului că a găsit cuvintele bune pentru capul meu.

– Faci ascultare desăvârşită de duhovnic?

– Acum nu ştiu dacă am făcut vreodată ascultare desăvârşită. Încerc, și Dumnezeu îmi dă putere. Pentru mine-i clar: în spatele schimbărilor din viața mea sunt rugăciunile Părintelui. Am încercat să ne rugăm și noi, să facem una, alta, dar n-a mers nimic! Și cum i-am spus Părintelui: „Avem problema asta, rugaţi-vă!”, s-au rezolvat și lucrurile. Aşa cum spunea Părintele odată: „Când mă rog pentru mine, nu se întâmplă nimic. Când mă rog pentru altul, face Dumnezeu minune”.

„Parohia e locul în care te poţi

pregăti pentru viaţa veşnică”

– Ai spus că eşti foarte raţional şi greu ai acceptat că există Dumnezeu. Cum ai încerca tu să aduci la credinţă pe unul ca tine, foarte raţional?

Mihai: Drept să spun, nu cred că aş încerca. I-aş spune doar ceea ce mi s-a întâmplat mie. I-aş povesti felul în care m-am întors eu la Dumnezeu. Aici a făcut Dumnezeu cea mai mare minune din viaţa mea. Ştiind cum eram şi văzând unde am ajuns acum – având un duhovnic, încercând să trăiesc în Hristos – asta a fost cea mai mare minune. Îmi dau seama că, ştiindu-mă pe mine, nimeni n-ar fi putut să mă convingă vreodată că trebuie să-mi schimb viaţa. N-aş fi făcut-o pentru nimeni, nici măcar pentru familia mea! Ar fi fost imposibil, pentru că eram orb, nu vedeam nimic.

Probabil aşa e oricine care nu-i cu Dumnezeu: este orb. Dacă Dumnezeu – pentru rugăciunile cuiva care-l iubeşte şi suferă pentru el – nu-l luminează puţin, ca să se aprindă în el scânteia aceea care te face să-ţi dai seama că nu eşti bine, dacă Dumnezeu nu face asta, nimeni nu poate să facă asta. Şi nici eu.

– E ceva special în parohia „Toți Sfinții” din Bruxelles, parcă sunteţi o mare familie. Care ar trebui să fie rolul parohiei pentru formarea duhovnicească a creştinilor?

– Cred că parohia e locul în care te poţi pregăti pentru viaţa veşnică. În parohie înveți să porţi neputinţele altora, ai ocazia să te rogi pentru oameni, să nu te rogi numai pentru tine ‒ într-un cuvânt, să-ţi deschizi inima, ca să-i primeşti pe toţi în ea, nu s-o ţii numai pentru tine. Când eu mă iubesc aşa de mult pe mine, când inima mea-i plină de mine, greu să mai primesc şi pe alţii. De asta e bună parohia, că aşa, încet, încet, înveţi se te mai laşi pe tine şi să-i iei şi pe ceilalţi în inima ta. Nu știu unde altundeva mai poţi să înveţi lucrul ăsta, nu știu alt loc unde să fii cu aşa de mulţi oameni, aşa de des împreună, să-i vezi şi pe ei afectaţi de boli, de necazuri, de probleme: boli în familie, boli ale celor apropiaţi, rude care mor, lipsuri materiale… Îi vezi că sunt apăsaţi de griji şi e singura posibilitate în care să pot să-i primesc şi să încerc să le port neputinţele lor, să port durerile lor. Aşa, cât pot.

– Cum e să te rogi pentru altul?

– Când te rogi cu adevărat pentru altul, mult har vine asupra ta. Dar asta pot s-o spună cei care se roagă mult pentru alţii şi primesc har.

Claudia: Noi am beneficiat foarte mult de rugăciuni şi multe ni s-au „deblocat” în viaţă, de când avem fraţii din parohie. Avem şi nişte fraţi mai rugători decât alţii – şi ştim asta! Ei sunt ascunşi, acolo, bineînţeles, dar Părintele spune, – spre consolarea noastră, care nu suntem aşa de avansaţi cu rugăciunea – că fiecare mădular în Biserică își are rolul lui şi că, într-adevăr, unii sunt mai rugători, ăsta e darul lor.

Toţi trebuie să ne rugăm, dar să nu deznădăjduim dacă nu ajungem la măsuri prea înalte cu rugăciunea, pentru că poate că avem altfel de lucrare fiecare dintre noi. Şi asta ne bucură şi pe noi în ultimul timp, că măcar putem să fim şi noi de folos ‒ cu unele lucruri, noi; cu alte lucruri, alţi fraţi. Şi vedem aşa, împreună, cum se realizează: cum se mută fraţii în case noi, pentru că i-au ajutat ceilalţi; cum se vindecă unii, pentru că ceilalţi s-au rugat pentru ei; cum trec supărări între fraţi, şi multe alte lucruri, de toate felurile…

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăsean

Sursa: Revista Familia Ortodoxa/august 2019