Din dragoste pentru Pămant

Există o teorie destul de populară în lume, care susţine că Pământul este o fiinţă vie; putem să vorbim cu Pământul, să-l iubim, să-i mulţumim pentru că ne extragem din el cele necesare vieţii. Putem să vedem adesea şi răspunsurile Pământului la felul în care noi ne comportăm cu el; scuturările vulcanilor, schimbările de climă, răvăşirile anotimpurilor ar putea fi doar cateva dintre aceste răspunsuri, pe care noi avem doar să le vedem, să le interpretăm şi să corectăm cauzele care le-au generat. Inteligenţa divină a aşezat pe Pământ plante de leac, pomi, mări şi oceane, izvoare cu ape bune de băut, animale şi păsări şi peste toate, – cum spune Biblia – l-a pus stăpan pe om. Ţăranul păstrează, încă, în adâncul inimii şi al minţii sale comuniunea cu Pământul şi, la fel ca Ion al lui Rebreanu, e în stare să şadă în genunchi din dragoste pentru Pământ. Am văzut această imagine terifiantă miercuri, într-un sat din Vaslui; ţăranii îngenunchiaţi, ţinându-se de mâini doar ca să-şi apere Pământul. ”Nu era pământul lor, era proprietatea altcuiva”, ar spune unele voci! Dar, nu-i chiar aşa. Dacă pe proprietatea sa un om aduce o bombă şi sfârşeşte prin a arunca în aer câteva blocuri sau câteva sate şi oraşe, atunci ne gândim la proprietate sau la vieţile celor ce depind de acţiunile iresponsabile ale proprietarului? Pământul e casa noastră, e leagănul vieţii şi din pricina asta nu putem face orice cu el; e leagănul copiilor ce abia s-au născut şi al celor ce vor veni pe lume în viitor şi pentru că este aşa, responsabilitatea noastră trebuie să depăşească gândirea comercială şi să excludă orice altă motivaţie, exceptând siguranţa vieţii, atunci când vine vorba despre Pământ.
Această ”fiinţă”, ce ne pare făcută din roci, din bolovani, din aur, gaze, vulcani şi multe alte componente inerte, este – în mod evident – concepută şi creată într-un mod care întrece orice concept avem noi despre inteligenţă. Se poate ca toate aceste ”resurse”, pe care noi ne gandim să le ”mâncăm” într-o bună zi, să le transformăm în bani şi, în cele din urmă, în energie pentru viaţă să fie tocmai sursa echilibrului Pământului însuşi, adică a vieţii noastre. Dacă Pământul este asemeni unui om, căruia, extrăgându-i sângele sau părţi din masa celulară sau vreo două – trei organe, îl poţi îmbolnăvi sau chiar îl poţi distruge? Dacă aceste zăcăminte sunt aşezate inteligent în compoziţia Pământului pentru a menţine viaţa şi condiţiile care o poartă mai departe în acest univers, în această formă excepţională, unică pe care avem privilegiul s-o vedem? Dacă extragem cu inconştienţă ”celulele” vii şi însăşi seva Pământului, dacă intrăm cu bocancii murdari într-o structură despre care ştim încă destul de puţin încât să pretindem că ştim cu adevărat ce facem? Ştiinţa nu ”ştie” când vine un cutremur şi nici de ce vine, ştiinţa ştie că vine un taifun, dar nu ştie să-l liniştească, ştiinţa poate mult, dar şi puţin, în acelaşi timp; ştiinţa e extraordinară în anumite privinţe, dar în altele e ca un copil. Oare ne bazăm ata de mult pe cunoaşterea noastră încat să pretindem că scoatem bani din măruntaiele Pământului fără nici un preţ, fără nici un risc?
Acestea pot părea gânduri simple, gânduri pe care le aude în mintea lui şi ţăranul, şi omul de pe stradă, dar aceste gânduri simple nu sunt decât gânduri de bun simţ, cărora le permitem să ne apară în conştiinţă dacă nu avem motivaţii directe, dacă suntem complet dezinteresaţi şi dacă putem să ne gândim la Pămant cu puţină dragoste şi cu un strop de responsabilitate. Să iubim Pămantul, să ne amintim că el e casa noastră adevărată, e locul unic din Univers, care permite respiraţia, naşterea pruncilor, iubirea şi suferinţa şi, pentru că nu mai cunoaştem în univers un loc la fel ca acesta, să ne înţelegem responsabilitatea şi să-l stăpanim cu inteligenţă şi cu dragoste înainte de orice altceva. Genunchii ţăranilor ne amintesc că iubirea pentru Pămant e felul nostru de a fi conştienţi cu adevărat de măreţia Vieţii, care-i aici, pe acest Pământ şi conştienţi de faptul că noi trebuie să avem grijă de noi, dar şi de vieţile ce vor veni sute şi mii de ani după noi!

 Sursa jurnalul.ro

De ce tot mai greu se mai înţeleg oamenii astăzi?

              Observăm tot mai mult că oamenii se înţeleg din ce în ce mai greu fie că e vorba despre familie, fie de relaţiile cu prietenii sau de serviciu. De fapt, oamenii nu realizează că ceea ce se întâmplă se datorează într-o măsură tot mai mare apariţiei unor grave probleme de comunicare. De ce ne înţelegem tot mai greu? Pe ce se bazează înţelegerea noastră?

             Se întemeiază pe ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de conştiinţă, fie ca experienţă de viaţă. Nu poţi să împărtăşeşti cuiva ceva ce e complet străin de experienţa lui. Nu înţelege! Când vorbim despre ceva anume, ne înţelegem şi vorbim despre acelaşi lucru tocmai pentru că avem aceeaşi experienţă. Sunt două tipuri de experienţe comune. Una ce ţine de ceea ce am fost făcuţi noi, cum suntem construiţi noi. De exemplu, când unui copil îi vorbeşti despre un lucru că e bun sau rău, înţelege foarte uşor, pentru că are ceva în el care îi luminează acel înţeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant, de categoriile bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky încoace, se vorbeşte despre nişte matrici generatoare, constitutive conştiinţei noastre care generează structurile fundamentale de limbaj şi categoriile cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja şi ele nu fac decât să se dezvolte prin experienţă. Copilul are experienţa aceasta a binelui. Ştie, simte şi când îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înţelege. Deci, în primul rând, experienţa comună care ne favorizează înţelegerea dintre noi este ceea ce ţine de ontologic, de onthos, de cum am fost făcuţi noi, de ceea ce suntem noi, chip al lui Dumnezeu.

            Alt lucru care ar trebui să fie comun şi să constituie o punte de înţelegere între oameni este experienţa pe care am avut-o din copilăria noastră şi până în momentul respectivei comunicări. Cu cât această experienţă este mai asemănătoare cu a celorlalţi, cu atât comunicarea va funcţiona mai bine. Avem aici o experienţă rezultată în urma relaţiei noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu bunicii, cu cei din comunitatea în care trăim, a relaţiei cu natura, cu cărţile sau tot ceea ce înseamnă educaţie şi viaţă din copilăria noastră şi până la maturitate.

          Necazul pentru lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai puţin o experienţă cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi şi părinţii noştri a intervenit cineva, între noi şi lume – natură şi ceilalţi oameni – s-a interpus ceva şi chiar între noi şi noi înşine s-a ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din ce în ce mai mult, experienţa omului societăţii mediatice este configurată televizionar, adică prin televizor şi internet. Care este problema?

În momentul în care a apărut televiziunea, justificarea acesteia era aceea că reflectă realitatea, un fel de oglindă în care se concentrează ce este mai semnificativ din lumea care ne înconjoară. În timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată că lumea tv sau lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a lumii reale, şi, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind realitatea. Aceasta când nu este o pură ficţiune. Apare însă un alt fenomen: lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii virtuale. Asta pentru că evenimentele politice se construiesc la televizor şi în general un eveniment care nu e reflectat mediatic e ca şi cum nu ar exista. Oamenii se îmbracă după cum văd la televizor, îşi alcătuiesc agenda discuţiilor cotidiene tot pe marginea actualităţii mediatice şi împărtăşesc majoritatea părerilor dominante în opinia publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari sociologi ai comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii îşi construiau imaginea interioară despre lume în baza experienţei din familie, comunitate, biserică şi şcoală, astăzi, această imagine este configurată eminamente prin interacţiunea cu mass-media. Omul modern, hrănindu-se într-o măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale, ajunge ca în sângele lui să circule tot mai mult ideile sau reprezentările acesteia despre lume.

Şi mi se va spune din nou că nu este nici o problemă, că lumea a evoluat, încât noua experienţă umană e mult mai bogată şi mai intensă. Aceste idei şi altele asemănătoare se vehiculează în retorica justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală este aceea că una este realitatea, şi alta reprezentarea mai mult sau mai puţin fidelă a ei. În spatele realităţii, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu întotdeauna se află raţiunile, logoi, prin care acestea sunt ţinute în existenţă de energiile dumnezeieşti. Acestea, prin împărtăşire, ne hrănesc, ne bucură sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin toate aceste raţiuni simple, naturale, mintea omului urcă către izvorul lor, către Unul Dumnezeu.

             În spatele lumii virtuale însă, se află un conglomerat de reprezentări ale unor mulţimi de subiecte de conştiinţă: scenografi, regizori sau autori anonimi de pe internet. Astfel că experienţa omului mediatic, în loc să afle un numitor comun în zidirea lui Dumnezeu, în raţiunile pe care El le-a pus în creaţie, în Adevăr, aceasta va fi împrăştiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune, care reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundaţi într-o lume care nu este reală, cu mintea plină de tot felul de naraţiuni, în limbaj duhovnicesc, idoli de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi tot mai dificil să comunice cu cei de lângă el. Problema este una dintre cele mai importante cu care se confruntă şi se vor confrunta psihologia şi psihoterapia zilelor noastre. Conflictele, divorţurile, însingurarea sunt urmările logice ale pierderii reperului comun, a adevărului pus de Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de referinţă a comunicării şi înţelegerii dintre noi. În acest context, singura soluţie pe care o văd este revenirea la relaţiile tradiţionale ale omului cu natura, cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, păzirea minţii în faţa bombardamentului informaţional şi, desigur, recuperarea în viaţa noastră a dimensiunii psihoterapeutice a vieţii în Biserică. Experienţa Absolutului, a unităţii adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a împrăştierii în legiunea de naraţiuni şi opinii care sfâşie trupul umanităţii, şi chiar al Bisericii lui Hristos în zilele noastre.

 Autor: Bioetician, dr Virgiliu Gheorghe

Surs: Ziarul Lumina

10 lucruri pe care NU trebuie să le spui copilului

Cele mai grele cuvinte, cele mai mari dezamăgiri le avem mai ales de la cei pe care îi iubim. În virtutea acestei iubiri, ne permitem să fim uneori incredibil de duri.

Într-o zi, din nu mai ştiu ce motive, eram nu supărată, ci furioasă, iar când copilul a venit să mă întrebe dacă ieşim şi noi pe afară, am răcnit cu toată mânia pe care o aveam în mine: „Dispari! Lasă-mă în pace, nu vezi că am treabă!?“
Nu, chiar nu vedea, a venit doar să întrebe ceva. El nu ştia la ce mă gândeam, nu era problema lui, însă a primit efectul furiei mele.
Un răcnet care l-a speriat, care l-a făcut să se teamă de mine, de ceea ce aş putea face, de necunoscut; poate a crezut că din vina lui sunt supărată, poate chiar a început să se teamă de mine, mama lui, care, din senin, poate deveni furioasă, care este imprevizibilă, pe care nu se poate baza.

1. Lasă-mă, nu mă deranja!
Orice părinte are nevoie uneori de o pauză, de un timp pentru el sau pentru o treabă importantă pe care o face la un moment dat, dar a spune copilului de multe ori sau zilnic „lasă-mă, am treabă!“ îl va face să creadă că nu mai are niciun rost să îţi vorbească, deoarece va fi mereu respins.
Dacă se obişnuieşte să nu îţi spună lucruri când este mic, la adolescenţă nici atât nu va mai dori să îţi vorbească.
De mici, copiii ar trebui să ştie că părinţii lor au mereu timp pentru ei. Dacă chiar eşti foarte ocupat sau stresat, spune-i copilului: „Mami/tati are ceva de terminat acum, aşa că te rog mult să stai un pic liniştit, să te joci câteva minute, iar când termin mă joc cu tine“.


2. Mişcă-te mai repede!
Program supraîncărcat, trafic aglomerat, restaurant plin, somn insuficient… Majoritatea părinţilor copiilor care au început să facă singuri lucruri (să se spele, să se îmbrace, să mănânce etc.) spun aceste cuvinte copiilor lor.
Cât de des şi pe ce ton spuneţi copiilor aceste cuvinte? Dacă aţi devenit nervoşi, le spuneţi ţipând! Vom face copilul să se simtă vinovat că noi ne grăbim, însă nu îl vom motiva în niciun caz să se mişte mai repede.
Mai degrabă ne luăm un timp în plus pentru ca şi copilul să ţinp pasul sau îl anunţăm din timp ce are de făcut.

3. Eşti atât de…
… agasant, nu eşti sănătos la cap, atât de timid, eşti rău, mincinos, tâmpit, nesimţit, dezordonat etc. Etichetele pe care le punem copiilor sunt scurtături către schimbarea copilului în sensul pe care îl dictează etichetă.
Copiii mici cred ceea ce li se spune fără a pune nimic sub semnul îndoielii, mai ales dacă afirmaţiile vin de la părinţi, bunici sau de la persoane pe care le apreciază – bone, educatoare. Etichetele negative devin în acest fel profeţii autoîmplinite, aceste afirmaţii subminând încrederea în sine.
Chiar şi etichetele care par pozitive (şmecher, isteţ) pot să destabilizeze copilul, stabilindu-i nişte aşteptări nepotrivite sau inutile. Afirmaţiile dure (prost, leneş, ratat) taie foarte adânc.

4. Nu eşti în stare de nimic!
„Nu pot să cred că ai făcut aşa ceva“, „Era şi timpul să faci asta“, Nu faci nimic ca lumea“, „Puteai mai mult“ sunt afirmaţii care rănesc.
Învăţarea este, în general, un proces de încercări repetate; copilul nu s-a născut învăţat şi nu are un manual de calitate în dotare pentru a şti ce e bine şi ce nu şi cât de bine ar trebui făcute lucrurile pentru a mulţumi pe toată lumea.
Mai ales pe părinţii veşnic nemulţumiţi, pentru care orice face copilul e prea puţin. Chiar dacă copilul a făcut exact aceeaşi greşeala şi ieri, comentariul tău depreciativ nici nu îl ajută, nici nu îl face să înveţe să facă mai bine acel lucru.

5. Mai bine nu te mai făceam!
Dacă ai apucat să spui vreodată acest lucru copilului, înseamnă că trebuie să consulţi urgent un psiholog.
Nu numai pentru tine (care nu ştii să te controlezi şi ai deja probleme grave de comportament dacă ai fost capabilă să spui asta), dar mai ales pentru copilul tău, pe care l-ai traumatizat cumplit cu aceste cuvinte.
Te-ai gândit oare ce simte copilul care aude aceste cuvinte de la persoana în care are cea mai mare încredere din toată lumea?

6. De ce nu poţi să fii şi tu ca…?
Poate părea motivant să ai o rudă sau un prieten ca exemplu de comportament („Uite ce frumos desenează cutare, ce frumos se poartă X, cum ştie să îşi lege şireturile Y, Z nu mai bea din biberon, de ce nu poţi şi tu să faci asta?“).
Prin comparaţie, copilul care nu face aceste lucruri se va simţi prost şi va vrea să le facă şi el. Aproape întotdeauna, comparaţiile îşi ratează scopul.
Copilul tău este el însuşi , nu X, Y sau Z. Într-un fel, e normal ca părinţii să îşi compare copiii între ei sau cu ai altora, să găsească un cadru de referinţă pentru nivelul achiziţiilor psihomotorii ale acestora.
Dar – în niciun caz – nu lăsa copilul să te audă făcând asemenea comparaţii! Fiecare copil are ritmul lui de creştere şi dezvoltare, temperamental lui, personalitatea lui.
A-ţi compara copilul cu altcineva este ca şi cum i-ai spune copilului că ţi-ai dori ca el să fie altcineva sau altcumva. Aceasta le subminează încrederea în sine.

7. Te omor cu bătaia
Cu variaţiunile pe aceeaşi temă: „Te rup cu bătaia, îţi rup urechile, te arunc pe geam, te dau cu capul de pereţi…“.
Ameninţările, rezultate de obicei din frustrările părinţilor, sunt rareori eficiente. „Dacă nu faci asta, te bat/te omor/te dau afară etc.“
Problema este că orice ameninţare ai profera, dacă nu o duci la îndeplinire, îşi pierde valoarea. Şi asemenea ameninţări nu pot fi duse la îndeplinire!
De aceea, nu face ameninţări absurde, pe care nu le poţi pune în aplicare. Ameninţarea cu bătaia este cel mai ineficient mod de a schimba un comportament la copil.
Cu cât copilul este mai mic, cu atât mai mult timp îi trebuie pentru „a-şi învăţa lecţia“ atunci când greşeşte.
Studiile arată că şansele ca un copil de doi-trei ani să repete greşeala pe care a făcut-o puţin mai devreme sunt de peste 80% – indiferent de metoda de pedeapsă folosită pentru acea greşeală.
Nici chiar pentru copiii mai mărişori nu există o strategie de disciplinare cu eficienţă garantată.


8. Să nu plângi!
Variaţiuni: „Nu fi trist!, Nu fi bebeluş! Nu ai motive să fii trist/ să-ţi fie frică!“. Dar copiii, mai ales cei mititei, sunt suficient de trişti sau supăraţi ca să plângă, deoarece ei nu ştiu să îşi asocieze eficient cuvintele cu sentimentele, acesta este mijlocul lor cel mai eficace de a-şi exprima sentimentele negative.
Ei devin supăraţi, chiar înfricoşaţi. A le spune să nu mai fie astfel nu îi face să se simtă mai bine, ba chiar le transmitem mesajul că emoţiile lor sunt greşite, că nu e bine să simtă lucrurile acestea.

9. Las’ că vezi tu când vine taică-tu!
Acest clişeu nu este numai o formă de ameninţare, ci şi o formă penibilă de disciplinare. Ca să disciplinezi eficient, trebuie să iei tu însăţi atitudine, imediat!
Disciplinarea amânată rupe legătura între acţiunea copilului şi consecinţele acesteia, iar eficienţa se pierde. Până vine părintele “bau-bau” acasă, copilul a şi uitat ce prostie a făcut.
Mai mult, agonia anticipării şi aşteptării pedepsei este mai cumplită decât pedeapsa însăşi pentru greşeala făcută de copil. Apoi, pasând pedepsirea în îndatorirea altcuiva, îţi subminezi autoritatea.
La ce bun să o ascult pe mama dacă oricum nu îmi face nimic? Există părinţi care preferă să îl prezinte pe celălalt ca „poliţistul rău“ pentru a nu se pune rău cu copilul, dar pierderile reale sunt mult mai mari – în termeni de încredere şi chiar de afecţiune. Dacă nu acum, când va fi adolescent!

10. Bună treabă! Ce copil bun!
Ce poate fi în neregulă cu aceste expresii?! Sunt nişte întăriri pozitive, sunt încurajări, nu? Singura lor problemă este că sunt nişte expresii vagi, nespecifice. Dacă spunem „Bravo! Bună treabă!“ pentru orice lucru mărunt pe care îl face copilul, remarca va deveni lipsită de semnificaţie. Un simplu refren.
Nu va mai fi motivat să facă şi eforturi reale pentru a realiza lucruri importante, deoarece toate sunt răsplătite cu „bună treabă“. Laudă cu adevărat numai realizările care presupun un efort din partea copilului, nu acţiunile pe care le face de nu ştiu câte ori zilnic.
Laudă comportamentul, nu copilul! Nu e deştept, cuminte, frumos, bun numai pentru că nu a dat mâncare pe jos sau pentru că a terminat un puzzle.

Sursa: baby.unica.ro

Un portret de sfânt: Părintele Dimitrie Bejan

Mărturisitori - Pr. Dimitrie Bejan

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

Din acea perioadă de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni. Fiu de răzeş, licenţiat în litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui D. Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate  ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere. În 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață. A fost din nou arestat, fără să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit. L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi aproape golită în 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii. În 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din '61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de “trăire legionară în defavoarea comunismului” sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă. Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începuse reeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frute cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (...) În orice caz, preotul Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri. În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar despre persecuția bisericii în România și se scria de prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și preotul Bejan. De la eliberarea sa până în 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu. După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (...) La 21 septembrie 1995 a murit regretat de toată aşezarea. Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu. În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. Preotul Dumitru Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani. Am scris de el, de drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 august 1964 din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea. MAI a cerut Mitropoliei Iași să fie numit preot paroh la biserica din Ghindăoani în județul Neamț unde a slujit cinci ani și jumătate. În 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie în 24 de ore a fost trimis în orașul natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu DO în casa familiei. Ca preot în Ghindăoani i s-a făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu DO în Hârlău, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci preotul Dumitru Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (...) Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii. (Aurel Sergiu Marinescu - Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pag. 279-284) * Titlul mărturiei este citat în forma originală, așa cum a fost dat de memorialist. Faptul că autorul a văzut în părintele Bejan un sfânt este cu atât mai mult de luat în seamă ținând cont că opinia memorialistului despre clerul Bisericii Ortodoxe din timpul comunismului este una extrem de critică. În acest sens, a se vedea paginile 331-332 din același volum. Părintele Dimitrie Bejan - ”Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter” Autor: Ioan Ianolide    Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter. A fost preot militar pe frontul de Răsărit. Şi-a început lupta cu ateismul în lagărele de soldaţi români din U.R.S.S., când a refuzat să intre în divizia Tudor Vladimirescu, formată din românii care acceptaseră reeducarea cu scopul de a reveni în ţară. În 1948 a fost trimis spre judecare la Bucureşti. A trecut prin mai multe închisori din ţară. După eliberare, a continuat să fie urmărit, persecutat şi torturat (Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 330) Părintele Dimitrie Bejan - un mare erou al vieții noastre creștine și naționale  Autor: Pr. Iustin Pârvu    Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe ”batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase... Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară. Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău. Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă. (Pr. Justin Pârvu - Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 347-348) Sursa: FERICIŢI CEI PRIGONIŢI

De ce rezistă mierea câteva mii de ani fără să se strice? Cercetătorii au descifrat secretul

Arheologii din vremurile noastre au descoperit numeroase lucruri surprinzătoare în mormintele egiptene. Printre bijuteriile şi celelate comori ascunse în aceste locuri misterioase se numără şi vase conţinând miere ce datează de acum câteva mii de ani şi care continuă să fie bună de mâncat în ciuda trecerii timpului.

Există alte câteva alimente care se păstrează bune, în stare crudă, pentru o perioadă lungă de timp: sarea, zahărul şi orezul uscat sunt câteva dintre ele. Totuşi, miere este specială: ea rezistă trecerii timpului şi se menţine într-o stare complet comestibilă; poate că nu am dori să gustăm orez crud sau să mâncăm sare, însă putem să desfacem o urnă cu miere de acum câteva mii de ani şi să ne bucurăm de ea, fără a o pregăti în vreun mod special, ca şi cum ar fi veche de o zi. Mai mult, longevitatea mierii îi conferă şi alte proprietăţi (cum ar fi cele medicinale) pe care alte alimente cu o durată lungă de viaţă nu o au. Acest lucru ne face să ne întrebăm - ce anume face mierea să fie un aliment atât de special?

Răspunsul este unul aproape la fel de complex ca aroma mierii: este vorba de mai mulţi factori ce lucrează într-o armonie perfectă pentru a obţine acest efect.

Primul motiv se datorează compoziţiei chimice a mierii. Mierea este, în primul rând, un zahăr. Zaharurile sunt higroscopice, termen ce înseamnă că în starea lor naturală conţin foarte puţină apă, dar că o pot absorbi cu uşurinţă din atmosferă dacă nu sunt acoperite. „Mierea, în forma ei naturală, conţine foarte puţină umiditate. Într-un astfel de mediu foarte puţine bacterii sau microorganisme pot supravieţui, astfel că mor”, explică Amina Harris, director executiv în cadrul Honey and Pollination Center de la Institutul Robert Mondavi al Universităţii California. Explicaţia lui Harris dezvăluie un element important al longevităţii mierii: pentru ca mierea să se strice, este nevoie să fie ceva în interiorul său care să se strice. Într-un astfel de mediu neplăcut, organismele nu pot supravieţui suficient de mult în miere pentru a avea oportunitate de a „strica” acest aliment.

De asemenea, mierea este extrem de acidă. „Are un pH ce se găseşte undeva între 3 şi 4,5, aproximativ, iar acest acid va ucide aproape orice doreşte să crească în miere”, mai spune Harris. Astfel, bacteriile şi alte organisme care scurtează durata de viaţă a alimentelor sunt nevoite să caute o altă gazdă, căci speranţa de viaţă în miere este foarte scăzută.

Totuşi, mierea nu este singurul aliment higroscopic. Melasa, spre exemplu, un reziduu ce provine din extragerea zahărului din sfeclă, este extrem de higroscopică şi totodată este acidă (însă mai puţin ca mierea, având un pH de 5,5). Totuşi, deşi rezistă mult, melasa se strică în cele din urmă.

De ce o formă de zahăr se strică, iar mierea rezistă pentru totdeauna? Albinele joacă şi ele un rol.

Nectarul, materialul colectat de albine pentru a face mierea, este în mod natural foarte bogat în apă (ce reprezintă 60%-80% din masa totală a nectarului). În procesul producerii mierii, albinele joacă un rol important în eliminarea apei, ele bătând din aripi pentru a usca nectarul. Pe lângă bătăile aripilor, albinele mai au o contribuţie la longevitatea mierii. În stomacul albinelor există o enzimă ce poartă numele de glucozoxidază. Atunci când albinele regurgitează nectarul din gură pentru a produce mierea, această enzimă se amestecă cu nectarul şi îl descompune în două elemente: acid gluconic şi peroxid de hidrogen. „Peroxidul de hidrogen este celălalt element care acţionează împotriva tuturor elementelor nocive care s-ar putea dezvolta în miere”, explică Harris.

Din acest motiv, mierea a fost folosită de-a lungul secolelor ca remediu medicinal. Pentru că este aşa de groasă, pentru că respinge orice fel de microorganism şi deoarece conţine peroxid de hidrogen, mierea reprezintă bariera perfectă împotriva infecţiilor în cazul rănilor. Tăbliţele sumierene din argilă descriu cea mai veche folosire documentată a mierii în scopuri medicinale, relatările din acea perioadă arătând că mierea era folosită în 30% dintre reţete. De asemenea, egiptenii antici foloseau mierea în scopuri medicinale în mod regulat, producând alifii pentru afecţiunile de piele şi de ochi. „Mierea era folosită pentru a acoperi o rană, o arsură şi alte probleme similare, deoarece nu permitea niciunui microorganism să se dezvolte, fiind astfel un bandaj natural”, explică Harris.

Mai mult, atunci când mierea nu este stocată într-un borcan, ea absoarbe umezeala. „Pe măsură ce absoarbe apa din rană, care altfel ar fi permis infectarea, mierea eliberează o cantitate foarte mică de peroxid de hidrogen. Această cantitate este exact ceea ce avem nevoie -- este suficient de redusă încât stimulează vindecarea”, spune Harris. De altfel, mierea este folosită în acest scop şi astăzi: compania Derma Sciences comercializează în spitalele din întreaga lume MEDIHONEY, plasturi şi bandaje acoperite cu miere ce stimulează vindecarea.

Ultimul factor ce explică longevitatea mierii este faptul că este ţinută în vase închise. Deşi mierea este un superaliment, ea nu este supranaturală: dacă o veţi ţine neacoperită într-un mediu umed, ea se va strica. „Cât timp capacul este pus şi nu se adaugă apă, mierea nu se va strica. Dacă adăugaţi apă, însă, mierea se poate strica. De asemenea, dacă desfaceţi capacul, apa poate pătrunde în vas şi poate duce la stricarea mierii”, explică Harris.

Aşadar, dacă doriţi să stocaţi mierea pentru sute sau mii de ani, faceţi ce fac şi albinele şi ţineţi mierea sigilată.

Sursa: Descoperă

Din tainele Pesterii Sfantului Apostol Andrei

Puţini dintre cei care se află în drum spre sau dinspre litoralul românesc ştiu că la doar 60 de kilometri de Constanţa se află cristelniţa poporului român, locul în care acesta a fost botezat întru Hristos de Apostolul cel dintâi chemat al Domnului: Sfântul Andrei. Majoritatea dintre noi îl cunoaştem doar din cărţile de circulaţie rutieră dar, din păcate, puţini sunt cei care au încercat să-l simtă şi spiritual printr-o vizită, mai scurtă sau mai lungă la acesta acasă: Peştera Sfântului Andrei.

• “Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos” (Ioan 1, 41)

Conform izvoarelor bisericeşti, Sf. Apostol Andrei a fost din Betsaida, orăşel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona din Galileea şi fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Dar, dacă a auzit, a doua zi după Botezul lui Iisus în Iordan, pe dascălul său Ioan, arătând cu degetul către Iisus şi zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29), Sfântul Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat după Hristos, zicând fratelui său Petru: “Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos” (Ioan, 1, 41). Şi astfel, l-a tras şi pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune şi Apostolul cel dintâi chemat al Domnului.

La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne spune că, după Înălţarea Domnului la cer şi după Cincizecime, Apostolii au tras la sorţi şi au mers în toată lumea, pentru propovăduire.
Atunci, acestui întâi chemat i-a căzut sorţul să meargă în Bitinia, Bizantia, Tracia şi Macedonia, cu ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre şi Sciţia (adică Dobrogea noastră) şi până în Crimeea. Însă, a umblat în aceste locuri nu în grabă, ci, în fiecare, zăbovind şi răbdând multe împotriviri şi nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos.
Revenind la “trecerea” Sfântului Andrei prin România trei versuri din colinda despre Sfântul Andrei spun aşa:
“Trece-mă şi Dunărea, /
Ca să afle Dacia, /
Că s-a născut Mesia”.

Mai mult, într-una din legendele dobrogene despre Sfântul Andrei sunt pomeniţi regii daci, sub conducerea cărora s-a petrecut marele eveniment al venirii Apostolului în Dacia. Nici un istoric nu a luat vreodată în serios aceste informaţii, de o importanţă uriaşă: le-a fost greu să creadă că omul de rând a putut memora şi transmite faptele, timp de două mii de ani, din generaţie în generaţie.
Cu toate acestea, în cartea lui Dumitru Manolache “Andrei, Apostolul Lupilor” este consemnată următoarea legendă:
“Ci s-a oprit maritu Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura – spune povestea – unde este acum satul Ion Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihnă sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii cari au fost cu el, în călătorie de propoveduire. Mulţime de trudnici şi de daci şi geţi şi alani şi greci şi romani, de pe tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol, iar Andreiu îi învăţa şi îi boteza în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd şi până acum, oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor. Şi precum se vede şi acum, sunt acele izvoare mai mari: Unu-n deal, spre răsărit, /Că acolo-i loc sfinţit, /Unu-n jos, către apus, /Că acolo-i loc ascuns”.
Cine erau aceşti “dregători”, Dura şi Cutusone, şi care erau “plaiurile” lor? Cum Apostolul Andrei a murit în anul 60, vremea în care acesta a ajuns pe pământul dacic trebuie să fi fost cu câţiva ani mai înainte. Nu cu mulţi, spun cercetătorii.

Dar nici un autor antic, nici un izvor cunoscut nu ne spune cine era pe tronul Sarmisegetuzei în acel moment. Ştim numai de la un istoric grec că, mai târziu, în preajma anului 87, bătrânul rege Duras îi va ceda tronul tânărului Decebal, mult mai energic şi mai priceput în faţa ameninţării romane. Este oare vorba despre acelaşi Dura, pomenit de legenda dobrogeană? Fără nici o îndoială.
Dar atunci trebuie să admitem că Duras era, într-adevăr, foarte bătrân, devreme ce tot el era rege şi în vremea apostolatului Sfântului Andrei, adică cu 27 de ani mai înainte. O ipoteză care este susţinută şi de textul uneia dintre tăbliţele de plumb de la Sinaia, în care numele regelui Duras apare alături de cel al lui Fonteius Agrippa.
Acesta a fost un guvernator roman al provinciei Moesia, despre care ştim sigur, dintr-un document latinesc, că a murit în anul 69, în timpul unui atac al dacilor în sudul Dunării. Autorul latin care ne povesteşte această întâmplare nu ne spune ce căpetenie a fost în fruntea dacilor, dar textul plăcii de plumb ne spune clar: regele Dura.
Aşadar, Dura era “dregător” în anul 69, la câţiva ani după moartea apostolului Andrei. Asta înseamnă că putea să fi fost rege, la fel de bine, şi în vremea lui Andrei.
În ceea ce priveşte cel de al doilea nume menţionat de tradiţia populară, Cutusone, existenţa acestuia este confirmată de una din plăcile de la Sinaia: într-una din cetăţile dacice dobrogene domnea un prinţ pe nume Cutezonio!

•  Decebal şi Traian la peştera Sfântului Andrei

Toate aceste informaţii au fost adunate de un avocat pe nume Ion (Jean) Dinu care în anii ’20, strângea legende despre Sfântul Andrei, în satul Ion Corvin, în apropierea căruia se află peştera în care se spune că a poposit apostolul. Una dintre aceste legende este cu totul uluitoare, căci oferă informaţii istorice de cea mai mare importanţă.
Apostolul a găsit, în peştera care astăzi îi poartă numele, o comunitate de preoţi daci. Legendele spun că era o peştera sfinţită, iar preoţii daci sunt numiţi “sfinţi”. Era firesc ca Andrei să apeleze la preoţi locali care, la rândul lor, să răspândească învăţătura cea nouă în rândul oamenilor.
Legenda spune mai departe că cei doi regi, Dura şi Cutusone, s-au mirat când au aflat că preoţii daci au căzut în genunchi în faţa apostolului. Dar nu i-au pedepsit, ci i-au lăsat “să înveţe şi să boteze“. Vremea a trecut, Duras a cedat tronul tânărului Decebal, se apropia pentru daci înfruntarea cu romanii şi punctul de cotitură pentru istoria lor.
O baladă dobrogeană spune că însuşi Decebal, urmaşul lui Duras, ar fi venit la peştera Sfântului Andrei:
“La schitul din tei, /Crucea lui Andrei, /Cine că-mi venea, /Şi descăleca? /Venea Decebal, /Călare pe-un cal, /Sfinţii că-mi găsea, /Cu ei că-mi vorbea, /Dar nu se-nchide/Nici cruce-şi făcea. /La schitul din tei, /Crucea lui Andrei, /Traian că venea, /La slujbă şedea, /Slujba asculta, /Şi îngenunchea, /şi nu se-nchina… /Pe murg călărea, /Şi calea-şi lua, /La cetatea lui, /A Trofeului…”.
Decebal era foarte bine informat cu privire la venirea apostolului şi la lucrarea lui în Dacia Mică şi poate şi în alte părţi ale Daciei, aşa încât este chiar de crezut că s-a dus să viziteze acel loc. Cat despre Traian, cum cetatea sa Tropaeum Traiani, pomenită şi în versuri, era aproape de renumita peşteră, deci nu ar trebui să ne îndoim de spusele baladei.

În ceea ce priveşte sfârşitul Sfântului Andrei, sursele ortodoxe consemnează faptul că după ce acesta a ajuns în zona din jurul Mării Negre s-a retras cu doi ucenici la peşteră, de unde a început să propovăduiască credinţa. Ulterior, acesta a fost în zona Kievului, după care s-a întors în Dobrogea.
Înrăutăţindu-se relaţiile dintre daci şi romani în timpul lui Decebal (97-106), el coboară în sudul Dunării, reuşind să convertească la creştinism şi pe patriciana Maximilia. Dar fratele acesteia, Egheat, mare dregător la curtea imperială, închinător la idoli şi rău la suflet, l-a prins şi, după ce l-au bătut cu bicele de la cai, l-au dezbrăcat în frig şi l-au pironit pe o cruce în formă de X. Patriciana Maximilia, auzind la Roma cele întâmplate, a venit la locul martirajului împreună cu Stratochis, episcop de Pătară (convertit şi el la creştinism de Sf. Andrei), i-au luat trupul, l-au aşezat într-o raclă şi l-au dus în bisericile ferite de persecuţie. Atinse de bolnavii cu credinţă curată, moaştele au făcut minuni, vindecându-i pe aceştia.

În cursul sec. V împăratul Constantin, fiul lui Constantin cel Mare, a depus moaştele în biserica Sfinţiilor Apostoli din Constantinopol. Au fost ridicate de latini în anul 1204 şi duse la Roma. Abia în decembrie 1964 Roma le-a redat Greciei care le-a depus în catedrala metropolitană din Patras. Crucea Sf. Andrei a fost redată Greciei în 1980. În timpul împăratului Constantin, o parte din aceste moaşte au fost trimise şi la Tomis (Constanţa) unde era o puternică mitropolie. Astăzi se găsesc moaşte din trupul Sf. Andrei la mănăstirile Hurezi, Neamţ şi Secu.

•  Peştera Sfântului Andrei – prima biserică creştină de la noi

Preoţii cultului local, numiţi în balada Peştera Sfântului Andrei “sfinţi”, l-au primit cu dragoste în mijlocul lor pe Sfântul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovăduind cuvântul Evangheliei Mântuitorului. Ei i-au oferit găzduire în grota care a fost transformată în prima biserică creştină din România.
De altfel, cel care şi-a închinat destinul studierii vieţii Sfântului Andrei, dr. Ion Dinu a descris prezenţa apostolului la peştera ce-i poartă numele:
“Ci s-a oprit măritul Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dură, unde este acum satul Ioan Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihna Sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii care au fost cu el, în călătoria de propovăduire. Mulţime de trudnici şi de daci şi de geţi şi alani şi greci şi romani de pe tot plaiul au alergat la Sfîntul Apostol, iar Andreiu îi învăţa şi îi boteza în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lîngă schitul său sfînt, care izvoare se mai văd şi pînă acum, oglindind sfinţitul schit şi dînd tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor. Şi precum se vede şi acum, sînt acele izvoare mai mari: Unu-n deal, spre răsărit, /Că acolo-i loc sfinţit, /Unu-n jos, către apus, /Că acolo-i loc ascuns”.
Veridicitatea consemnărilor acestuia este confirmată şi de faptul că la aproximativ 200 de metri de peştera, pe un alt versant al muntelui, se observă şi astăzi urmele vechilor chilii săpate în stâncă, unde tradiţia spune că ar fi locuit ucenicii apostolului.
În afară de aceste dovezi ale prezenţei Sfântului Andrei aici, nu departe de peşteră, se mai văd şi astăzi urmele celor nouă izvoare despre care vorbea Ion Dinu, ale căror ape formau pârăul Cuzgun (“Porumbel”, în turca veche, o evidentă aluzie la primul botez săvârşit aici), în care au fost botezaţi primii creştini de pe aceste meleaguri: Innul, Rimmul, Pimmul, care i-au căzut în genunchi apostolului, după o predică, şi care “s-au mirat foarte, şi dând toate săracilor, au rămas cu apostolul, care i-a hirotonit preoţi şi au trăit mulţi ani în peşterile lor”.
Despre cum a fost descoperită peştera nu se ştiu prea multe, deoarece Dobrogea a fost timp de 400 de ani, până la Războiul de Independenţă din anul 1877, sub stăpânire otomană.

Ceea ce se ştie sigur însă, este următoarea întâmplare petrecută în anul 1918, an în care un mare avocat din Constantă, pe nume Jean Dinu, în timp ce era în călătorie prin această zonă, în urma unui vis care s-a repetat, a descoperit Peştera Sfântului Apostol Andrei într-o stare deteriorată.
Peştera era înconjurată de pădure, copacii ajungeau până aproape de intrarea în peşteră, intrarea era mult mai mică, iar înăuntru crescuseră buruieni. Nu locuia nimeni aici, în peşteră. După ce a curăţat peştera a construit un mic corp de chilii. Odată cu primele chilii ridicate s-au adunat şi primii călugări. Aceştia slujeau sfintele slujbe în peşteră. Au construit mai apoi turlă deasupra peşterii care la anul 1936, după cum spun unele persoane, avea 40 de metri şi se vedea de la drumul mare. Alţii spun că avea doar 18 metri.
În anul 1943, Episcopul Chesarie Păunescu a sfinţit pentru prima dată peştera. A venit al doilea război mondial şi apoi a fost perioada comunistă, perioadă foarte grea pentru biserica ortodoxă iar comunişti, mai precis ruşii, bolşevicii, au distrus totul aici. Peştera a devenit staul pentru oi. Ţăranii din această zonă îşi adăposteau aici oile când era vreme urâtă.
Perioada mai senină pentru peşteră a venit abia după 1990, atunci când părintele Nicodim Dinca, ctitorul acestei Sfintei Mănăstiri, monah fiind de la mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, împreună cu părintele ieromonah Victorin Ghindaoanu, un preot tot de acolo, cu binecuvîntarea IPS Lucian au început din nou lucrurile de reamenajare a peşterii şi construirea sfintei mănăstiri.
Prin strădania micii obşti de călugări, păstorite până acum de trei stareţi – Sava, Neofit şi Ioachim – şi sprijinite de doi înalţi ierarhi, IPS Lucian şi IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ca şi cu ajutorul substanţial al unor creştini evlavioşi, la Peştera Sfântului Andrei au fost ridicate două biserici.

•  Mănăstirea Peştera Sfântului Apostol Andrei

Pentru cei care ajung pe litoralul românesc şi care doresc să-şi răcorească sufletele nu numai în valurile mării sau sub briza mării, le propunem o mică plimbare de aproximativ 60 de kilometri (socoţi din Constanţa) până la unul dintre cele mai importante aşezăminte ortodoxe din România.
Spunem unul dintre cele mai importante pentru că acolo se găseşte leagănul ortodoxiei romaneşti: Peştera Sfântului Andrei.
Situată la aproximativ 4 kilometri de satul Ion Corvin, mănăstirea cu acelaşi nume include în arealul său trei biserici: o biserică mare, un paraclis şi cea mai veche biserică ortodoxă română construită în piatră.
Ascunsă, la o primă vedere de intrarea zidită, peştera Sfântului Andrei – căci despre ea este vorba – te va cuceri din prima clipă prin surprinzătoarea sa atmosferă de linişte şi pace. Deşi pereţii sunt plini de urme ale pelerinilor care au dorit să-şi marcheze trecerea prin icoane, lumânări şi acatiste depuse în cele mai incredibile locuri, deşi este permanent plină de pelerini, biserica de piatră are încărcătura spirituală neatinsă şi cei care păşesc cu sfială în interiorul său nu pot să nu-şi plece genunchii în faţa icoanei Sfântului Apostol Andrei.
Toţi cei care trec pragul acestei biserici ortodoxe cioplite în stânca unui mic munte împădurit nu pot să nu sesizeze asemănarea cu bisericile scobite în tuful vulcanic al Capadociei turce şi în care o întreagă pleiadă de ucenici ai Sfântului Vasile cel Mare au învăţat de la acesta ce înseamnă apostolatul şi credinţa creştină.
Ceea ce te şochează încă de la intrarea în biserica este, într-o nişă a pronaosului, un pat scobit în piatră despre care tradiţia spune că pe el se odihnea apostolul Andrei. Astăzi, cei aflaţi în suferinţe vin aici pentru a-şi redobîndi sănătatea, petrecând câteva zile şi nopţi pe acest “pat al Sfântului Andrei”.
Spre “altarul” peşterii, pe partea dreaptă, nu poţi să nu remarci imensa icoană donată de biserica de la Maglavit prin care urmaşii lui Petrache Lupu au adus prinos de recunoştinţă Sfântului Andrei şi Peşterii sale.

Prin strădania micii obşti de călugări, la Peştera Sfântului Andrei au fost ridicate şi alte două biserici. Cea mică, situată la câţiva zeci de metri de peşteră, a fost începută în martie 1994 şi finalizată în septembrie 1995, pentru ca la 1 octombrie al aceluiaşi an să fie sfinţită cu hramul Acoperământul Maicii Domnului.
Cu un an înainte de a se sfârşi pictura din biserică mică, a fost demarată construirea bisericii mari care a fost finalizată în 2002 pentru ca pictarea acesteia să demareze doi ani mai târziu.

Cei care vor trece pragul bisericii mari vor avea posibilitatea să se închine şi la o sfântă raclă cu moaştele Sfântului Andrei. Este o cruce în formă de X, în faţa Sfântului Altar, în partea stângă. În centrul crucii se află o părticică din degetul Sfântului Apostol Andrei, adusă de la Mitropolia Trifiliei din Grecia, iar în cele patru laturi ale crucii sunt părticele de sfinte moaşte ale sfinţilor dobrogeni: Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos sfinţii martiri de la Niculiţel, Epictet preotul şi Astion monahul.

În arealul monahal, în afara corpului de chilii, la câteva sute de metri de cele trei biserici se află şi Izvorul Sfântului Apostol Andrei.
Tradiţia spune că atunci cînd Sfîntul Apostol Andrei a ajuns aici, în această zonă nu exista apă. Atunci a lovit cu toiagul în stâncă şi a izvorât apă şi se păstrează Izvorul Sfântului Apostol Andrei ca mărturie până în zilele noastre, nesecînd niciodată.
Şi cum cuvintele nu sunt suficiente pentru a zugrăvi încărcătura spirituală a acestui loc, cei cărora le-am trezit interesul, dacă au drum în zonă şi dorinţa de a-şi pleca genunchi în faţa celui căruia îi datorăm fiinţa noastră creştină, Sfântul Apostol Andrei, le oferim şi coordonatele geografice ale mănăstirii: 44°5′27″N, 27°49′32″E.

Dănuţ Dudu – Financiarul.ro

Sursa: Glasul Iubirii

Puterea magică a încrederii

Bănuielile, neîncrederea, îndoiala sunt foarte distructive. Când bănuiţi pe cineva, fără a vă da seama, îl împingeţi să facă ceea ce bănuiţi.
Un soţ, de exemplu, o bănuieşte pe soţia sa că a fost în braţele unuia sau altuia şi o acuză că a fost infidelă. În realitate, nu este adevărat, ea protestează, se justifică, dar degeaba, soţul este de o gelozie maladivă şi o interoghează fără încetare asupra celui mai mic gest, îi face scene.
Ce se petrece după un timp? Această femeie, care a vrut să rămână fidelă soţului ei, ajunge să-l înşele şi ea este prima care se miră, nu înţelege cum a ajuns să fie antrenată să comită un adulter. Este foarte simplu: soţul ei a împins-o: da, prin acuzaţiile sale, el a creat condiţii favorabile, a sugestionat- o în planul astral, şi săraca, a sfârşit prin a comite acest lucru.
Cu toate acestea, ea era cinstită, voia să reziste… Atunci vedeţi cum aceşti nefericiţi soţi provoacă chiar căderea propriilor lor soţii! Şi este la fel pentru un bărbat care, forţat să asculte reproşurile soţiei lui că o înşeală, sfârşeşte prin a o face. Doar este necesar ca cuvintele să corespundă realităţii! Câte tragedii şi drame au ca origine îndoiala, bănuielile şi lipsa de încredere! Deci, femeile, bărbaţii sunt creatorii inconştienţi ai binelui şi răului.
Trebuie să ţinem cont de faptul că fiinţa umană posedă două naturi: o natură superioară şi o natură inferioară, şi efectele pe care le produceţi asupra unei fiinţe depind deci de forţele pe care le treziţi în una sau alta din aceste două naturi. Atunci când nu încetaţi să emiteţi bănuieli asupra cuiva, vă legaţi de natura sa inferioară, şi nu numai că o întăriţi, dar primiţi de la ea curenţi, şi, într-o zi, veţi avea aceleaşi defecte şi slăbiciuni ca şi cel asupra căruia aţi fost pornit.
Dacă vă ocupaţi continuu de defectele altora, deschideţi în voi înşivă o poartă pentru a le lăsa să intre şi prin această manieră de a acţiona vă întârziaţi propria evoluţie.Dacă vă veţi decide să nu vă mai gândiţi la defectele cuiva, ci să vă legaţi de virtuţile sale, de spiritul său, fie că o ştie, fie că nu, se vor stabili legături şi curenţi între el şi voi, şi într-o zi veţi ajunge să aveţi calităţile sale.
Când vom cunoaşte această lege mare a schimburilor, a osmozei, a fuziunii, vom înţelege că trebuie să încetăm să ne legăm de slăbiciunile altora, şi din contră, va trebui să căutăm fiinţe foarte evoluate pentru a avea schimburi cu ele.Trebuie să încetaţi să mai trăiţi cu îndoieli, bănuieli.

Mulţi oameni au venit după mine, eu vedeam că sunt doar bieţi oameni cumsecade, dar le-am acordat încredere; unii au lucrat, au învăţat, şi acum îmi dau înapoi din ceea ce le-am dat. Dacă nu le-aş fi dat credit, bieţii de ei, s-ar fi chinuit etern. Fără încredere, nimic nu poate să meargă.
Dacă voi credeţi că, atunci când privesc anumite persoane, eu nu văd slăbiciunile care sunt acolo, marcate pe feţele lor, vă înşelaţi! Eu dau credit la toată lumea, acesta este secretul meu. Graţie acestei încrederi, am reuşit să fac ceva. Dar nimeni nu vrea să mă imite. Nu vreţi să înţelegeţi că încrederea trezeşte tot ceea ce este divin la alţii.
Când aveţi încredere în cineva, chiar dacă este beţiv, vicios, slab, această încredere pe care o manifestaţi îl împinge să se amelioreze pentru a vă arăta că nu v-aţi înşelat asupra nobleţii sale.Încrederea dezarmează fiinţele, dar voi nu vreţi să-i studiaţi puterea.
Evident, din timp în timp, din cauza încrederii voastre, veţi avea câteva surprize, dar în comparaţie cu lucrurile bune pe care le-aţi primit, nu merită pentru acestea să nu aveţi încredere. Într-o ladă de pere sau fructe
sunt totdeauna câteva care sunt stricate, şi pentru aceasta merită să aruncăm toată lada? Printre cei cărora le-am arătat încredere, sunt unii care mi-au făcut mult rau. Da, dar sunt şi mai mulţi care sunt aici pentru
a-mi reda încrederea însutit.
Toţi cei care nu au înţeles rolul magic al încrederii sunt prudenţi, închişi rezervaţi, bănuitori, şi trec ca inteligenţi. Evident, nimeni nu-i va muşca poate, dar nimeni nu-i va iubi. Atunci, nu merită să fii puţin muşcat, împuns, dar pentru a avea în final întreaga lume de partea ta? Poate ca unii nu vor fi la înălţimea încrederii voastre şi vă vor trăda… Cui o să-i spuneţi? Dar, sub pretextul că unii oameni sunt slabi, egoişti, necinstiţi, ingraţi, trebuie să-i dispreţuim şi să-i respingem pe toţi ceilalţi, definitiv? Ei nu, nu este o filozofie bună.

Dacă oamenii ar cunoaşte legile magice, în ciuda nenorocirilor, în ciuda accidentelor, în ciuda rautăţilor şi trădărilor, ei ar continua să aibă încredere, să-i lumineze pe alţii, să-i ajute, să le deschidă comorile întregii naturi. Pentru că, într-o zi, toate creaturile care le-au facut rău vor plânge cu lacrimi amare dându-şi seama că erau pe cale să masacreze pe cel mai mare binefăcător al lor. Da, atunci când se vor vedea cât de josnice au fost, nu vor mai şti unde să se ascundă pentru a plânge.
Când am înţeles acestea, am ales încrederea, dragostea şi răbdarea, iar pe toţi acei care nu se gândesc decât cum să-mi sape mormântul încerc să-i suport şi continui să le dau tot ceea ce am mai bun.
În realitate, nu există o fiinţă mai crudă decât un Iniţiat, pentru că el a găsit cea mai teribilă răzbunare. El îşi spune: “Toţi ceilalţi se răzbună cu critici, acuzaţii, arme, dar acestea nu sunt eficace. Nu te răzbuni cu adevărat pe inamicii tăi căutând să le faci rău, ci continuând să-i luminezi să-i hrăneşti, pentru că într-o zi, când vor înţelege că au fost mârşavi şi ingraţi, nu vor mai şti cum să se scuze şi să-şi repare greşelile.”
Eu am decis o dată pentru totdeauna să nu mă ocup de ceea ce fac oamenii. Mă gândesc că alţii, cei ce i-au trimis pe pământ au ştiut ce trebuie făcut cu ei. Eu nu sunt un judecator şi îmi fac numai treaba mea. Voi, dacă vreţi, ocupaţi-vă de tot ceea ce este inferior şi negativ în alţii, şi veţi vedea rezultatele! În acest timp, eu mă ocup de fiinţa voastra superioară, de Divinitatea care este în voi: vreau să o eliberez, să o hrănesc şi astfel
voi câştiga într-o zi întreg Cerul.
De ce nu v-aţi decide să faceţi ca mine?

Omraam  Mikhael Aivanhov, “Puterea magică a încrederii”

Sursa: Financiarul.ro