Fenomen incredibil intr-un oras american

Un nor de praf inalt de 600 de metri si lung de 100 de kilometri, care se deplasa cu peste 50 de kilometri la ora, a facut ca orasul american Phoenix sa para, pret de cateva ore, un oras fantoma, scrie Daily Mail.

Aceasta este prima furtuna de praf de anul acesta din SUA, care a lasat 9.000 de locuinte fara curent electric si a provocat inchiderea aeroportului international din Phoenix pret de 20 de minute. Cunoscut drept "haboob", cuvantul din araba pentru "vant puternic", un astfel de nor de praf se produce cu precadere in Africa sahariana, insa el poate fi intalnit uneori si in Orientul Mijlociu, Australia si in Phoenix.

Poreclit "bunicul furtunilor de praf", haboob-ul este un fenomen rar, intalnit numai in regiuni aride si semi-aride, care consta in ridicarea particulelor de praf sau nisip aflate in suspensie, pe fondul cresterii intensitatii vantului.

ACTA nu moare

Cei care cred că respingerea acta de către parlamentul european reprezintă un război câştigat de societatea civilă se înşală. E doar o bătălie. Adevărata miză este controlul politic asupra internetului, iar rolul Hollywood-ului este supralicitat.
Aşa cum toată lumea a aflat, controversatul tratat cunoscut sub abrevierea ACTA (Anti-Counterfeiting Trade Agreement) a fost respins de Parlamentul European, deşi organismele executive europene au fost mai degrabă de partea adoptării înţelegerii. La începutul acestui an, Comisia Europeană a cerut Curţii Europene de Justiţie să examineze documentul şi să decidă dacă prevederile acestuia sunt sau nu în conflict cu drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Parlamentul însă n-a vrut să amâne votul, aşa că s-ar putea să nu aflăm niciodată punctul de vedere al CEJ.
Este, fără îndoială, o victorie importantă a societăţii civile la nivelul unui întreg continent. Au fost numeroase demonstraţii împotriva
ACTA, s-au trimis numeroase petiţii semnate de milioane de oameni din (foarte probabil) toate ţările europene, dar şi de pe alte continente. Eu cred că, de fapt, argumentele contestatarilor (unele prea tehnice, altele prea patetice) au impresionat foarte puţini politicieni. Ceea ce i-a mişcat a fost amploarea protestul şi convingerea că acesta poate fi exploatat în plan politic. Desigur, putem să vorbim de populism, dar de data aceasta a fost cu folos.
Istoria documentului începe prin 2009, când politicieni americani au încercat să “internaţionalizeze” legislaţia privind drepturile de proprietate intelectuală sub masca unei înţelegeri comerciale. Una dintre mizele importante era protejarea câştigurilor marilor companii americane din zona divertismentului, dar şi alte domenii, printre care se disting industria informatică şi cea farmaceutică. Problema iniţială a fost totala lipsă de transparenţă la elaborarea documentului. Practic, s-a lucrat în secret, toţi participanţii la discuţiile iniţiale fiind sub ameninţarea unor clauze de confidenţialitate.
Fiind considerat o simplă “înţelegere executivă” în domeniul comercial (şi nu o iniţiativă legislativă propriu-zisă), nu avea nevoie nici de ratificarea legislativului american şi nici de o dezbatere publică, aşa că nici una dintre organizaţiile civice cu activitate în domeniu n-a avut şansa să-şi exprime punctul de vedere. Iar când primele informaţii “s-au scurs” şi au fost publicate de Wikileaks, reacţia acestora a fost virulentă şi a reprezentat de fapt sâmburele protestului la scară globală.
S-a vorbit foarte mult despre ameninţarea dreptului la viaţă privată, despre libertatea internetului, despre pericolul cenzurii, despre rolul de “poliţie” proactivă rezervat furnizorilor de servicii internet şi despre multe alte aspecte controversate ale documentului. Pentru că cei mai vocali oponenţi au venit din zonele IT, s-a creat impresia că ACTA se referă doar la internet şi s-a trecut cu vederea peste alte subiecte extrem de importante, cum ar fi cele legate de întărirea legislaţiei cu privire la brevete, cu implicaţii importante în industria farmaceutică. Grupuri de activişti britanici au atras atenţia că ACTA poate să ucidă oameni, pentru că firmele farmaceutice ar fi descurajate şi mai mult să producă medicamente generice, care nu sunt protejate de patente. Organizaţia “Médecins sans Frontières” a susţinut la rândul ei acest punct de vedere.
E adevărat că, datorită valului protestatar, termenii tratatului au fost îndulciţi, astfel că o mulţime de “shall” (cu sensul de obligativitate) s-au transformat în “may” (cu sensul de opţional), dar se vădeşte că nu a fost suficient. Deşi ACTA este un tratat comercial, aplicarea ar fi implicat modificări legislative, aşa că omiterea unei dezbateri publice în primele faze ale redactării a fost păcatul cel mai mare. Aici merită amintit faptul că proiectele legislative americane SOPA/PIPA au fost la rândul lor respinse, dar nu trebuie să ne imaginăm că războiul s-a terminat.
Aceasta a fost doar o bătălie şi, sub o formă sau alta, iniţiative asemănătoare vor mai urma. Deja se pune problema unui tratat comercial între Uniunea Europeană şi Canada, concretizat într-un document numit CETA (Comprehensive Economic and Trade Agreement). Acesta este mult mai amplu decât ACTA şi, de fapt, cuprinde prevederile din ACTA ca un capitol. O analiză comparativă realizată de profesorul canadian Michael Geist pune faţă-n faţă textele şi, dacă documentele n-ar fi de domeniu public, sigur ne-am gândi din nou la plagiat.
Realitatea este că internetul a devenit un vector politic de importanţă majoră, iar după episodul Wikileaks lumea politică şi-a stabilit agenda: internetul trebuie controlat. Hollywood-ul are un lobby puternic, dar senzaţia comună este că bat la uşi deja deschise.

Secretul mişcării pentru drepturile homosexualilor: pedofilia

Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin! Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare decât să smintească pe unul dintre aceştia mici.

(Luca 17:1-2)

An de an, homosexualii din lumea „civilizată” manifestează în centrele marilor oraşe occidentale pentru a-şi celebra tristele victorii: înaintarea frontului Sodomei şi Gomorei în inima unei societăţi care, din ce în ce mai puţin, se poate recunoaşte sau chiar autodefini ca şi creştină.

Anul acesta, homosexualii din România au avut un motiv în plus să sărbătorească: noul Cod Penal, căruia nici nu i-am mai spune „românesc”, liberalizează în chip mascat pedofilia, coborând până la 13 ani vârsta la care sunt pedepsite abuzurile sexuale ale minorilor. Măsura nu face decât să legalizeze tacit uriaşele reţele internaţionale de trafic de copii, pentru care ţara noastră este o ţintă importantă.

Copiii, copiii, copiii – ce au homosexualii cu copiii noştri?

Căutând „tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” aici, pe pământ, lumea modernă nu cinsteşte nicio altă vârstă mai mult decât vârsta tinereţii; nu există într-însa om mai aclamat decât adolescentul şi dorinţele lui, nici fiinţă aparent mai protejată decât copilul.

Ultimele evenimente ne confirmă însă că nu există categorii umane mai vulnerabile în epoca modernă decât copilul şi adolescentul. Sufletele şi trupurile lor au devenit parcă un câmp de bătălie pentru soarta lumii acesteia. Aşa cum am văzut în nr. 3 ale revistei noastre, dacă drumul de la legalizarea avortului la legalizarea şi normalizarea experimentelor ştiinţifice pe embrioni umani şi pe copii nenăscuţi este unul foarte scurt, realizat în decurs de numai câţiva zeci de ani, calea de la legalizarea şi normalizarea homosexualităţii în societatea contemporană la dezincriminarea şi normalizarea pedofiliei are loc într-un ritm tot mai alert.

Nu numai evenimentele cele mai recente, ci şi studiile ştiinţifice şi istoria mişcării homosexuale ne arată că, încă de la începuturi, aceasta a avut în agendă susţinerea pedofiliei. Am putea spune chiar că pedofilia este o componentă esenţială a mişcării homosexuale, fără de care aceasta, în mod practic, nu s-ar putea perpetua. Pentru că ce altceva înseamnă propaganda pro-homosexualitate din şcoli, de la cea mai fragedă vârstă, decât coruperea sufletelor copiilor prin educaţie, pentru a face din trupurile lor altare ale patimii sodomiţilor? Bineînţeles, pretextul este unul democrat: lupta împotriva discriminării minorităţilor sexuale, egalitatea de şanse şi libertatea de conştiinţă! Dar oare ce alt sens ar putea avea educaţia homosexuală în şcoli, decât câştigarea de adepţi?

Legalizarea tacită a pedofiliei

O simplă incursiune în istoria mişcării homosexuale şi în istoria legislativă a Occidentului ne va arăta că ceea ce campania pro-homosexualitate din mass-media a încercat să ascundă cu cea mai mare grijă este tocmai susţinerea pedofiliei.

Peste tot în lume, acolo unde propaganda pro-homosexualitate şi-a impus agenda după cel de-al Doilea Război Mondial, una dintre principalele cerinţe a fost tocmai cea a anulării sau coborârii vârstei consimţământului sexual – de altfel, principala ţintă a grupurilor de pedofili care au acţionat şi acţionează în umbra mişcării homosexualilor. Cerinţă care, de regulă, a şi fost îndeplinită: în ţările în care homosexualii au primit drepturi, vârsta consimţământului sexual a scăzut dramatic şi a fost, în general, adusă la acelaşi nivel – atât pentru heterosexuali, cât şi pentru homosexuali.

Cehia | Până în 1961 actele homosexuale erau interzise. Noul Cod Penal, introdus în acelaşi an, dezincrimina homosexualitatea, dar stabilea vârsta consimţământului sexual la 18 ani. În 1990, însă, vârsta consimţământului sexual a fost egalizată pentru homosexuali şi heterosexuali la 15 ani.

Estonia | Până în 1992 legea interzicea actele homosexuale, dar, după ieşirea din URSS, homosexualitatea a fost legalizată, iar vârsta consimţământului sexual pentru homosexuali a fost stabilită la 16 ani, iar pentru heterosexuali la 14 ani. Vârsta consimţământului sexual a fost egalizată în 2001, pentru ambele categorii, la 14 ani.

Finlanda | Legea interzicea actele homosexuale până în 1971, an în care ele au fost dezincriminate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 18 ani pentru homosexuali şi la 16 pentru heterosexuali. În 1998, legea egalizează vârsta consimţământului sexual la 16 ani pentru ambele categorii.

Ungaria | Până în 1961 legea interzicea actele homosexuale, dar, din acest an, ele au fost dezincriminate şi vârsta consimţământului sexual stabilită la 20 de ani, pentru a fi coborâtă apoi la 18 ani, în 1978. În 2002, Curtea Constituţională stabileşte vârsta consimţământului sexual la 14 ani, pentru toate persoanele.

Letonia | Actele homosexuale erau interzise până în 1992, când Parlamentul le legalizează şi stabileşte o vârstă a consimţământului sexual la 18 ani pentru homosexuali. În 2001, legea egalizează vârsta consimţământului sexual la 16 ani, pentru toate persoanele.

Lituania | Actele homosexuale erau interzise până în 1993, când sunt legalizate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 17 ani pentru homosexuali. În 2004, legea egalizează vârsta la 14 ani, pentru toate categoriile.

Serbia | Legea interzicea actele homosexuale până în 1994, când ele au fost dezincriminate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 18 ani pentru homosexuali şi 14 ani pentru heterosexuali. În 2006, Codul Penal stabileşte aceeaşi vârstă, indiferent de categorie, la 14 ani.

Spania | Vârsta consimţământului sexual este una dintre cele mai scăzute din lume: în 1995, ea a fost stabilită la 12, pentru a fi apoi ridicată, în 1999, la 13 ani.

Traseul legislativ este acelaşi şi pentru Cipru, Slovacia, Slovenia, Suedia, Marea Britanie.

Sursa: wikipedia.org

articolul: Age of Consentv

Oriunde propaganda homosexualităţii îşi face simţită prezenţa, pedofilia o urmează ca o umbră fidelă, în ciuda eforturilor de marketing pe care liderii mişcării homosexuale le fac pentru a ascunde acest fapt – cel puţin pentru moment.

În SUA, Camera Reprezentanţilor a votat o lege – pentru care s-a făcut un puternic lobby de către grupările homosexuale din întreaga ţară – ce liberalizează (dezincriminează) în mod tacit pedofilia. Legea pedepseşte instigarea la ură împotriva „minorităţilor sexuale” şi include în mod tacit, dar intenţionat, pedofilia în definiţia „minorităţilor sexuale”. La cererea expresă a reprezentaţilor Partidului Republican de a exclude pedofilia de sub umbrela minorităţilor sexuale, iniţiatorii proiectului de lege, membri ai Partidului Democrat, au refuzat explicit (cf. sitului traditionalvalues.org).

Aceeaşi dezincriminare tacită a pedofiliei a avut loc şi în Tratatul de la Lisabona, text ce se doreşte a fi o Constituţie a Europei.

Nu în ultimul rând, reprezentanţii la ONU ai homosexualilor sunt şi cei mai mari susţinători ai „drepturilor sexuale” ale copiilor. O menţiune specială merită Olanda, ţară care a conferit homosexualilor cele mai multe drepturi şi în care există un partid al pedofililor (ce a primit autorizaţie de funcţionare, în virtutea libertăţilor democratice) şi chiar câteva publicaţii pedofile. În această ţară, cei ce au dus o campanie puternică pentru recunoaşterea „drepturilor sexuale” ale copiilor au fost tocmai grupările de homosexuali: Asociaţia pentru Integrarea Homosexualităţii şi COC, obţinând cea mai scăzută vârstă a consimţământului sexual – 12 ani. Aici copiii pot fi abuzaţi în mod legal, pentru că legea permite sexul între copii şi adulţi dacă părinţii copiilor sunt de acord. (cf. F. York şi R. Knight, p. 5)

Iată ce spune unul dintre reprezentanţii homosexualilor din COC: „Eliberarea pedofiliei trebuie să fie considerată ca o problemă a homosexualilor, aşa încât vârsta consimţământului sexual ar trebui anulată. Prin recunoaşterea afinităţii dintre homosexualitate şi pedofilie, COC le-a dat homosexualilor adulţi posibilitatea de a deveni mai sensibili la dorinţele erotice ale membrilor mai tineri de acelaşi gen, lărgind astfel identitatea homosexualităţii” (cf. S. Baldwin, p. 278).

Astfel, toate datele arată că, prin susţinerea scăderii vârstei la care copiii pot fi abuzaţi sexual în mod legal, mişcarea homosexualilor nu face decât să sprijine pedofilia!

Studiile arată că băieţii molestaţi de homosexuali în copilărie au cele mai mari şanse să devină, la rândul lor, homosexuali – de altfel, majoritatea celor ce molestează copii au fost molestaţi în copilărie.

(cf. S. Baldwin, pp. 278-282, T. Dailey, pp. 1-8).

Homosexualitatea şi pedofilia: o istorie secretă

Faptul că pedofilia constituie o componentă esenţială a mişcării homosexualilor o dovedeşte prezenţa în rândurile sale a Asociaţiei Pedofililor Americani (NAMBLA) încă de la începuturile existenţei ei. Astfel, „Platforma drepturilor homosexualilor”, adoptată în 1972 de Coaliţia Naţională [Americană] a Organizaţiilor Homosexuale, prevedea ca ţintă anularea tuturor legilor ce guvernează vârsta consimţământului sexual şi, acolo unde nu este încă posibil, continua micşorare a vârstei. David Thorstad, reprezentant atât al mişcării pentru drepturile homosexualilor cât şi al NAMBLA, a stabilit atunci în mod clar obiectivele mişcării: „Ţinta ultimă a mişcării de eliberare a homosexualilor este obţinerea libertăţii sexuale pentru toţi – nu numai drepturi egale pentru homosexuali şi lesbiene, ci, de asemenea, libertate de exprimare sexuală pentru tineri şi copii” (cf. F. York şi R. Knight, pp. 3-4).

NAMBLA a fost, de altfel, mereu prezentă la marşurile homosexualilor din Statele Unite. Asociaţia a fost şi un membru activ al Asociaţiei Internaţionale a Lesbienelor şi Homosexualilor (ILGA), un ONG recunoscut de ONU ca reprezentând comunităţile de homosexuali din întreaga lume. La presiunea internaţională, ONU a fost nevoită să excludă ILGA în 1995 din cadrul său, tocmai pentru că aceasta refuza să renunţe la grupările pedofile (1). Una dintre principalele activităţi ale Asociaţiei Internaţionale a Lesbienelor şi Homosexualilor a fost şi este tocmai cea de a promova „dreptul fiecărui individ, indiferent de vârstă, de a-şi explora şi dezvolta propria sexualitate”, după cum ea însăşi afirmă (cf. S. Baldwin, pp. 272-273).

Iată, aşadar, că principala organizaţie a homosexualilor din întreaga lume susţine pedofilia!

Mai mult decât atât, publicaţiile homosexualilor din Statele Unite, printre alte genuri din cele mai diverse, abundă de articole care susţin pedofilia drept o formă de exprimare a „iubirii” dintre majori şi minori. Astfel, principalele ziare şi reviste ale mişcării homosexualilor din SUA, Advocate, Edge, Metroline, The Guide şi The San Francisco Sentinel au publicat nenumărate articole care susţin asociaţia pedofililor, NAMBLA, şi abuzarea sexuală a copiilor (cf. S. Baldwin, p. 274).

Journal of Homosexuality, principala publicaţie academică a homosexualilor din SUA, a publicat un număr dublu intitulat Intimitatea masculină intergeneraţională (o denumire academică sub care încearcă să se ascundă pedofilia), în care se afirma că părinţii ar trebui să-l perceapă pe pedofilul care îl „iubeşte” pe copilul (băiatul) lor „nu ca pe un rival sau competitor, nu ca pe un hoţ al proprietăţii lor, ci ca pe un partener în creşterea băiatului, care trebuie acceptat în casa lor” (cf. S. Baldwin, p. 274).

În 1995, revista americană Guide a mişcării homosexuale afirma în paginile sale: „Putem fi mândri că mişcarea homosexuală a primit în cadrul său puţinele voci care au avut curajul să spună cu glas tare că copii sunt în mod natural sexuali şi că merită dreptul să-şi exprime sexualitatea cu oricine aleg să o facă… Trebuie să ne ascultăm profeţii! În loc să ne fie teamă de a fi etichetaţi pedofili, trebuie să declarăm cu mândrie că sexul este bun, inclusiv sexualitatea copiilor… Trebuie să o facem de dragul copiilor!” (cf. S. Baldwin, p. 274).

În acelaşi timp, cercetările ştiinţifice nu fac decât să confirme această apropiere între homosexualitate şi pedofilie. Statisticile arată că rata homosexualilor pedofili care molestează băieţi este mult mai mare decât aceea a pedofililor obsedaţi de sexul opus.

În lumina acestor dovezi, faptul că propaganda homosexualităţii este tot mai prezentă în şcoli şi că, în unele ţări, homosexualii au dobândit dreptul de a adopta copii, ar trebui să tragă puternice semnale de alarmă cu privire la pericolul molestării copiilor de către homosexuali. Şi aceasta, sub acoperirea legii! În acest fel este, de fapt, legalizată pedofilia, iar copiii vor rămâne fără nici cel mai mic sprijin al legii, pradă traficanţilor de carne vie din întreaga lume. Deja există tot mai multe semnale că membrii unor asociaţii de homosexuali recunoscute de lege molestează copii.

Studiile ştiinţifice arată că homosexualitatea nu este înnăscută, aşa cum în mod mincinos insinuează propaganda homosexuală, ci ea comportă grave probleme psiho-fizice şi de comportament.

(cf. S. Baldwin, pp. 278-282, T. Dailey, pp. 1-8).

Ipocrizia societăţii moderne contemporane este aceea că, deşi la suprafaţă stabileşte nenumărate legi de protejare a copiilor în faţa pedepsei, a bătăii venite din partea părinţilor, în ascuns ea promovează „eliberarea sexuală” şi „drepturile sexuale ale copiilor”, legiferând de facto pedofilia. După cum ne anunţă deja vârfurile acestei fărădelegi generalizate, pedofilia va deveni următoarea ţintă în planul de distrugere a fiinţei omeneşti create după chipul şi asemănare a lui Dumnezeu. Oare îndepărtarea copiilor de proprii părinţi nu ar putea favoriza transformarea copiilor în victime uşoare pentru pedofilii care-i pot nenoroci pe viaţă?

Însă înainte de a încerca să-i protejăm prin măsuri legale pe copii, n-ar trebui oare ocrotiţi copiii noştri într-un cămin iubitor şi stabil, în care pâlpâie flacăra duhului comuniunii iubitoare dintre soţi – bărbat şi femeie, aşa cum i-a vrut şi i-a făcut Dumnezeu dintru început?

Propriu omului modern e patima cu care încearcă să-L omoare pe Dumnezeu, în el şi în afara lui, pasiunea cu care încearcă să distrugă orice i-ar aduce aminte de Dumnezeu în relaţiile cu oamenii şi în societate, strâmbându-I legile şi proclamând fărădelegea. Omul modern a pus, iată, în inima lui şi în inima cetăţii lui viţelul de aur – „pofta trupului şi trufia vieţii” (I Ioan 2:16)!

Omul poate explora două căi, în faţă îi sunt deschise două abisuri: abisul dragostei dumnezeieşti, care va şterge la sfârşit orice lacrimă din ochii noştri dacă L-am căutat pe Hristos, dacă am urmat calea Lui – calea Crucii – şi dacă am lucrat poruncile Lui cele dătătoare de viaţă, sau abisul căderii de la Faţa Lui cea preadulce în hăul lipsei de sens – unde „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:48) – pentru că ne vom fi făcut sălaş diavolului şi slugilor lui.

Astfel, omul se angajează încă din această viaţă pe calea aleasă dintre cele două abisuri, încât starea noastră viitoare nu va fi decât o urmare firească a stării de aici: a ceea ce am căutat, a ceea ce am urmat, a ceea ce am iubit. De aceea, „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui.” (Apocalipsă 22:11-12)

Agresiuni chimice asupra ÎNTREGII populaţii a României!

- Deşi nu mai trăim într-o dictatură, în anumite chestiuni se pare că nu avem de ales. Cum ar fi de exemplu obligarea întregii populaţii de către guvernul acestei ţări să consume la masă numai sare iodată.

Magazinelor le este interzisă desfacerea altor sortimente de sare decât cea cu iod. Chiar sarea pentru murături, aşa numita sare mare, neprelucrată, se găseşte din ce în ce mai greu şi nu stă pe rafturile magazinelor. Comercianţii se tem de represaliile echipelor de control ale autorităţilor.

           Totul a început pe la sfârşitul anilor ’90, cu nişte reclame aparent nevinovate, care îmbiau cetăţenii “deştepţi” să consume sare iodată.

           S-a constatat probabil că impactul reclamei a fost aproape nul şi, ca atare, în 2002, guvernul condus de domnul acela care a fost ieri-noapte internat la penitenciarul Rahova, a introdus o hotărâre de guvern care sună exact ca o reglementare de tip nazist sau stalinist şi care impune consumul exclusiv de sare iodată.

           E vorba de vestita HG 568/2002, un act normativ stupefiant pentru o ţară a libertăţilor democratice, cum se trâmbiţează până la înroşirea ţevii că ar fi România, şi care stabileşte şi dozele de iod “necesare”, dar şi cele mai stricte îngrădiri – iată, când se doreşte cu adevărat, se poate! – cu privire la producerea, importul şi comercializarea sării alimentare. Şi nu numai! Căci e cuprinsă şi sarea din alimentaţia animalelor, dar şi cea din industria alimentară!

          Iată cum sună articolul 3 al sus-numitului text de act normativ:

”În România, în alimentaţia oamenilor, hrana animalelor şi industria alimentară se utilizează numai sarea iodată”!

          Documentul dictatorial a intrat în vigoare şi a fost ulterior întărit prin HG 1904/2006, care măreşte doza minimă de iod pe kilogramul de sare. Incredibil, nu-i aşa? 

         O măsură cu iz de experiment de tip “Auschwitz”

         Ni se spune că măsura a fost luată în sprijinul bolnavilor de tiroidă, mai ales a celor cu guşă endemică.

         Numărul cazurilor noi era estimat, la momentul introducerii hotărârii de guvern amintite, la circa 10.000 pe an, mult prea redus pentru a justifica o agresiune chimică asupra ÎNTREGII POPULAŢII A ROMÂNIEI.

         Se vorbeşte acum de un milion de bolnavi, adică 5% din populaţia ţării, ceea ce este iarăşi prea puţin pentru a supradoza cu iod şi derivaţi toţi ceilalţi 95%. Bineînţeles că acestor bolnavi li se pot pune la dispoziţie alte mijloace de a compensa deficitul de iod.

         În schimb, sprijinul statului pentru bolnavii de tiroidă nu se face simţit şi în cazul medicamentului Euthyrox, a cărui criză de la sfârşitul anului trecut a fost trecută cu vederea de reprezentanţii autorităţilor. Sigur că această dublă măsură trezeşte suspiciuni în privinţa scopului real urmărit de autorităţile româneşti.

         Pe de altă parte, rapoartele oficiale arată că numărul de cancere tiroidiene a crescut alarmant de la instituirea acestei măsuri cu iz de experiment de tip Auschwitz.

         Au existat de altfel numeroase denunţuri ale textelor acestor acte normative, inclusiv din partea unor medici endocrinologi de renume.

         Prof. dr. Pavel Chirilă, autorul unei iniţiative privind adresarea unei petiţii către Guvernul României pentru eliminarea acestui act normativ, consideră că iodarea este un atentat la sănătatea românilor.

         Inutil: măsura este în vigoare şi în ziua de azi.

         Pentru că vocile împotriva iodării au prins a se face din ce în ce mai auzite, anul acesta a apărut şi un specialist care se pronunţă pentru: profesorul Constantin Dumitrache, de la Institutul Parhon.

        Ceea ce e important de reţinut însă, indiferent care din cei doi specialişti are dreptate, este că iodarea este obligatorie, ceea ce încalcă drepturi fundamentale precum cel la liberul arbitru, eliminând posibilitatea de a alege.

         Un asemenea act este nul de drept, căci contravine în mod flagrant Constituţiei.

         Pasta de dinţi, altă “bucurie”! 

         Un al doilea exemplu este cel nereglementat atât de strict de guvernul României, cel al fluorului din pasta de dinţi şi în alte produse de larg consum.

         Există un război al informaţiilor şi asupra utilizării acestui compus pe o scară atât de extinsă în uzul uman. Se afirmă că produsul este mai mult nociv decât ajutător, că de fapt studiile iniţiale privind acţiunea farmacologică a fuorurii de sodiu au fost comandate şi plătite de industriaşii din domeniul siderurgic, unde compuşii de fluor sunt reziduali şi se strângeau în veritabile halde de steril, drept urmare s-a găsit năstruşnica măsură de a fi vânduţi ca ceva deosebit de util. Studii moderne arată nocivitatea unor cantităţi uşor mărite de fluor sau compuşi fluoruraţi prezente în organismul uman.

        Ei bine, în pofida acestui fapt, practic nu există nici o şansă pentru cumpărătorul român să găsească o pastă de dinţi fără fluor în marile magazine, adică în locurile în care românii îşi fac de obicei aprovizionarea.

        Marii retaileri, precum Carrefour, Kaufland, Metro etc. oferă spre vânzare numai sortimente de pastă de dinţi cu fluor sau săruri de fluor. Din mai mult de zece sortimente ale acestui produs prezent pe rafturile acestor magazine nu există absolut nici unul fără fluor!

        Cu mare greutate, prin anumite farmacii, se pot afla nişte paste de dinţi româneşti, făcute de SRL-uri care nu spun mare lucru şi ale căror preţuri, desigur, ţinând cont de raritatea produsului, tind spre domeniul astronomic.

         De fapt, cine are nevoie de aceşti halogeni?

         Noi, românii, putem fi bucuroşi că nu avem parte şi de fluorizarea apei potabile, precum americanii.

În schimb, la noi e utilizată clorinarea, ca metodă de tratare a apei, deci ne confruntăm tot cu un compus halogenat. În unele ţări se practică metoda tratării apei prin ozonare, ceea ce e cu mult, mult mai sănătos sub toate aspectele, dar probabil şi mai scump.

        Am menţionat şi clorul ca problemă pentru că există temeri, nici pe departe lipsite de temei ştiinţific, potrivit cărora produşii halogenaţi (halogenii sunt elementele din grupa VII-A a tabelului periodic al lui Mendeleev – fluor, clor, brom, iod, astatiniu) sunt folosiţi pe şest ca mijloc de obţinere a “păcii sociale“, având efecte de calmare, de inducere a docilităţii, a apatiei, a indiferenţei în populaţie.

         E posibil să existe chiar şi studii în acest sens, care, dacă au confirmat o astfel de ipoteză, probabil zac ascunse şi acoperite de tone de praf prin cele mai ferite arhive guvernamentale ori private.

          Dacă ne gândim la efectul bromurii folosite şi de armata română până în 1989, efect de altfel recunoscut în comunitatea ştiinţifică şi nu numai, fireşte că temerile încep să devină oarecum întemeiate, chiar şi pentru sceptici…

          Un lucru este cert, orice chimist poate confirma: halogenii sunt elemente chimice foarte reactive, deci ionii acestora, sărurile, sunt veritabili agresori chimici ai organismului.

          Da, ca organisme, funcţionăm şi cu sare, căci o avem dizolvată ca electrolit în fluidele vitale, dar asta nu înseamnă că putem pune semnul egal între sarea noastră organică şi cea pe care unii o consumă în cantităţi apocaliptice. De asemenea, nu putem echivala sarea de sodiu, NaCl cu alţi derivaţi halogenaţi: ioduri, fluoruri şi, de ce nu, bromuri!

          Iată de ce putem constata că protecţia statului asupra cetăţenilor, aşa cum este ea garantată prin Constituţie, tinde să fie contrazisă de legislaţia inferioară Legii Fundamentale şi să transforme organismul statal, din protector, în oponent.

          Din nefericire, acum, în 2012, la 23 de ani de la dărâmarea regimului comunist, această tendinţă devine din ce în ce mai clară pentru cetăţeanul de rând.

„Doamne, dă-mi să lupt!”. Sau despre boala care tămăduieşte sufletul – mărturia unui tânăr bolnav de cancer

“Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!”, spunea Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei. Aceste cuvinte mi-au venit în minte după ce l-am cunoscut pe Radu Gheorghe, un tânăr de numai 24 de ani care suferă de una dintre cele mai înspăimântătoare boli – cancerul. Până acum câţiva ani se putea spune că era un tânăr realizat: absolvise facultatea şi avea un loc de muncă bun, unde lucra cu multă dăruire, fiind apreciat de către colegi şi de către şefi, avea o logodnică şi urma să se căsătorească. Totul a fost frumos până când a aflat de boală! De atunci, viaţa i s-a schimbat complet. Chiar dacă nu mai are acele satisfacţii lumeşti şi acum stă mai tot timpul prin spitale, pentru analize, consultaţii, chimioterapii, radioterapii, perfuzii, Radu este mulţumit că astfel L-a cunoscut pe Dumnezeu. El priveşte boala ca pe o dovadă a dragostei lui Dumnezeu şi, de aceea, gândurile sale se îndreaptă către Mântuitorul Hristos şi cum să împlinească voia Sa cea sfântă. 

M-am bucurat să-l cunosc nu numai pentru faptul că am găsit în el un prieten puternic, care ştie să-şi poarte crucea, dar şi pentru pacea, liniştea sufletească şi căldura pe care ţi le transmite atunci când stai de vorbă cu el.
- Depistarea bolii a început în anul 2006, în urma unei dureri puternice de cap. Înainte nu am mai avut nici o problemă de sănătate. Practic, m-au luat de pe terenul de fotbal şi m-au dus la spital. După ce am făcut investigaţii RMN, mi s-a depistat o tumoare pe creier. Iniţial, medicii au crezut că este un chist, dar în urma biopsiei s-a dovedit că această tumoare era malignă. Pentru un tânăr de 20 ani a fost o lovitură groaznică. Am crezut iniţial că Dumnezeu m-a părăsit. Dar am început să merg mai des la biserică şi să-L caut pe Dumnezeu. Din păcate, nu a durat prea mult… După un oarecare timp de la acel incident, doctorii au spus că sunt vindecat complet, RMN-ul ieşea periodic bine, iar eu am început să neglijez biserica, să neglijez rugăciunea. Şi boala a revenit. După o excursie la munte, am avut nişte dureri de spate, de coloană, care s-au dovedit a fi metastaze osoase. La început, medicii nu au ştiut să spună de unde provin aceste dureri, în cărţile de medicină nu au citit că tumoarea pe care am avut-o la cap ar putea trece la oase. Mi s-a făcut o biopsie şi abia după cinci luni de zile doctorii şi-au dat seama că boala aceasta de care sufăr acum este, de fapt, continuarea bolii din 2006. Atunci am realizat pentru prima dată ce mult greşisem faţă de Dumnezeu! Dumnezeu m-a salvat în prima fază şi mi-a arătat ce trebuia să fac. Din momentul în care mi s-a pus diagnosticul de metastază osoasă, tot ceea ce construisem până atunci s-a năruit într-o clipă – a trebuit să renunţ la muncă, iar logodnica nu a vrut să meargă alături de mine pe acest drum. Eram foarte furios şi am plâns foarte mult.
- Şi necazurile nu s-au oprit aici!
- Mă simţeam foarte rău, aveam nişte dureri insuportabile în oase şi trebuia să fie cineva permanent lângă mine. Au fost zile în care eram practic imobilizat la pat şi în multe nopţi nu puteam dormi din pricina durerii. În acea perioadă şi tatăl meu era foarte grav bolnav, şi în curând s-a mutat la Domnul. Mama este cea care a făcut un efort foarte mare, îngrijindu-ne în acelaşi timp pe amândoi. Pot spune că mângâierea mea aici pe pământ este mama, iar în cer sfinţii.
- Este grea viaţa prin spitale. Unde ţi s-a acordat cel mai bun tratament?
- Doctoriţa oncolog de la Institutul Oncologic mi-a recomandat Fundaţia „Sfânta Irina”, din comuna Voluntari1. Aici, de cum am intrat pe uşă, m-am simţit foarte bine. Mi-au dat o cameră foarte bună şi m-am simţit ca acasă, fiind îngrijit permanent de personalul de acolo. Am stat la Fundaţia „Sfânta Irina” patru luni de zile, timp în care starea mea s-a ameliorat; le sunt recunoscător tuturor pentru felul în care s-au purtat cu mine. M-am împrietenit cu toţi, de la doctori până la infirmiere şi bucătărese. Pot spune că acolo a fost cu adevărat casa mea, refugiul meu în cele patru luni.
- Ai petrecut foarte mult timp prin spitale. Ce te-a marcat cel mai mult?
- Cazurile în care erau implicaţi copii. La Spitalul Bagdasar, unde, în 2006 am făcut operaţia pe creier, am zis că nu pot sta mai mult de cinci zile. Şi după cinci zile am plecat. Acest lucru s-a întâmplat din cauza a ceea ce am văzut acolo: copii mici foarte bolnavi, unii chiar desfiguraţi. Cancerul ăsta este o boală care nu ţine cont de vârstă! Din păcate, nici pe cei mici nu îi iartă. Am văzut o tânără maltratată de părinţi, lovită în cap, cu tot felul de contuzii, care ţipa întruna. A fost mult mai greu pentru mine să suport imaginea acestei fete decât operaţia care mi s-a făcut…
- Suferinţă şi iar suferinţă… De ce crezi că îngăduie Dumnezeu suferinţa pe pământ?
- Sunt mai multe cauze. Prin suferinţă este mântuirea. Spunea un părinte că un om care nu dobândeşte virtuţi se poate mântui doar prin suferinţă, prin mucenicie. Cred că atunci când nu te omoară, suferinţa te face mai puternic.
- Simţi acest lucru la tine?
- Sigur că da. În 2006, când am intrat în sala de operaţii, m-am rugat la Dumnezeu: „Doamne, nu mă lăsa să mor ca un nevrednic şi dă-mi, te rog, putere să lupt!” Şi Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea! Sunt bucuros pentru acest lucru. Doctorii m-au avertizat de toate necazurile care puteau interveni: paralizie, puteam să rămân mut, surd sau orb. Şi atunci i-am cerut acest lucru lui Dumnezeu: să lupt! Încercarea cu operaţia m-a făcut mai puternic. Mi-am zis: „Am trecut peste o operaţie pe creier şi mă las de facultate?” Aşa că am continuat facultatea, am absolvit-o cu note mari, am făcut şi masterul. M-am angajat apoi. Dacă nu aş fi căpătat putere din experienţele prin care am trecut, nu ştiu dacă aş fi reuşit.
- Gândeai la început că Dumnzeu te-a părăsit. Acum mai crezi acest lucru?
- Nu, în nici un caz. Şi regret foarte mult gândirea mea de atunci. Chiar mă căiesc. Niciodată Dumnezeu nu m-a părăsit, niciodată! Eu am fost un copil foarte dorit. Mama mea a avut oarecare probleme la naştere, de-a lungul vieţii am fost aproape de moarte de câteva ori. Însă, de fiecare dată, Dumnezeu şi Maica Domnului au avut grijă de mine. Am scăpat din operaţii, din accidente. De fiecare dată când m-am rugat, chiar şi pentru un lucru aparent nesemnificativ, neimportant, Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi m-a ajutat. Problema este că eu am tot cerut, am tot cerut, dar nu am dat înapoi… Dumnezeu ne cere foarte puţin, în schimb ne dă foarte mult. Experienţele cu boala mea sunt menite să mă întărească – nu neapărat fizic, ci mai ales în credinţă.
- Ţi s-a întâmplat să te gândeşti că poate alţi oameni au păcate mai mari, dar nu trec prin ceea ce treci tu?
- Nu. Ştiu că orice om are păcate, dar în nici un caz nu pot spune că sunt mai puţin păcătos decât alţii. Greşelile trebuie să le recunoaştem în sinea noastră şi să le mărturisim la spovedanie, pentru că nu trece o zi fără ca omul să greşească.
- S-a întâmplat vreodată să cazi în deznădejde?
- De mai multe ori.
- Şi cum ai depăşit momentele?
- Mai greu, pentru că sunt o fire foarte pesimistă. Şi sufăr foarte mult, pentru că mă interiorizez foarte mult.
- Cine te susţine?
- Familia, prietenii şi, bineînţeles, Dumnezeu, Sfinţii Săi, Maica Sa.
- Cum simţi dragostea lui Dumnezeu?
- O simt permanent. De dimineaţă, de când mă trezesc, până seara. De aceea noi, ca oameni, trebuie să-i mulţumim pentru fiecare clipă bună sau rea. La sfârşitul zilei, când merg la culcare, realizez că fără Dumnezeu nu aş fi putut să trec prin încercările cotidiene. Este bine să mulţumim pentru tot, şi pentru bine şi pentru rău.
- Sunt părinţi cu viaţă sfântă, unii trecuţi la Domnul, care compară crucea bolii cu mucenicia. Te-ai gândit vreodată la aşa ceva?
- Nu m-am gândit niciodată. Nu m-aş putea compara niciodată cu sfinţii mucenici care au pătimit atâtea pentru Mântuitorul. Dacă vorbim de mucenicie, pot spune că mucenicie suferă mama mea, prin munca pe care o depune zi de zi, ceas de ceas, pentru mine. Şi prin ceea ce a suferit şi cu tatăl meu. Practic, pot spune că mama împarte aceeaşi cruce cu mine. Dar nu o ducem singuri. Ne ajută Domnul nostru Iisus Hristos.
- Care sunt cele mai grele momente în această cruce a ta?
- Atunci când mă simt singur. Mi se întâmplă noaptea să mă trezesc singur şi să cred că sunt singur. Şi asta mă înspăimântă cel mai tare, singurătatea. De moarte m-am temut foarte mult. Mi-am pus tot felul de întrebări legate de lumea de dincolo. Fiecare zi trebuie trăită după legile creştineşti, făcând voia lui Dumnezeu.
- Cum s-a schimbat relaţia ta cu Dumnezeu prin această suferinţă?
- În bine şi, în consecinţă, mă simt bine sufleteşte. Am un grup de Sfinţi cărora mă rog permanent. Simt că aceştia mă călăuzesc în viaţă, sunt cu mine permanent, mă ocrotesc şi se roagă pentru mine.
- Cine sunt aceşti Sfinţi?
- Sfântul Nectarie, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Nicolae, Sfântul Pantelimon, Sfinţii Doctori fără-de-arginţi Cosma şi Damian şi, mai ales, sfântul meu ocrotitor, Sfântul Gheorghe.
- Ce reprezintă rugăciunea pentru tine?
- Fac mai multe rugăciuni. Dimineaţa îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am putut să mă odihnesc, că am fost liniştit şi că m-am trezit. Apoi este rugăciunea pe care o fac când plec de acasă – şi mă gândesc la ea ca la un scut. În momentul în care plec de acasă şi chem Sfinţii, sfinţii mei prieteni, în momentul în care mă rog la Dumnezeu şi la Maica Domnului să mă întărească şi să mă ajute ca să mă întorc cu bine acasă, atunci eu mă gândesc că mi-am făcut un scut. Îmi dau şi cu mir, şi sunt gata să înfrunt vrăjmaşul. Mă rog şi în cursul zilei, spunând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Seara o închei cu rugăciunea de seară.
- Sunt convinsă că în această luptă a ta te ajută foarte mult şi taina spovedaniei!
- Desigur. Primul lucru pe care l-am făcut în momentul în care am început să lupt cu boala a fost să mă spovedesc. De fapt, ne-am spovedit toţi membrii familiei. După aceasta, lucrurile au început să meargă mai bine. Spovedania a devenit apoi o obişnuinţă. Simţeam că tot ce fac trebuie spovedit.
- Care sunt cele mai mari bucurii?
- În ultima vreme, am ajuns să simt bucurie în clipe la care înainte nici nu m-aş fi gândit că pot să-mi aducă bucurie: în momentul în care primesc o floare, un sfat bun, o încurajare, în momentul în care mă îmbrăţişează un prieten. Şi, bineînţeles, simt bucurie în momentul rugăciunii.
- Ce sfaturi le-ai da celor care se luptă cu boli grave?
- Oameni buni, detaşaţi-vă de gândurile rele, de păcate, lăsaţi în urmă conflictele şi supărările! Viaţa e scurtă, este preţioasă, şi chiar dacă noi nu realizăm cât de importantă este trecerea noastră prin lume, orice facem va conta cu siguranţă la Judecata de Apoi. Pe cei care se luptă cu boala îi îndemn să nădăjduiască întotdeauna la Dumnezeu, să nu-şi piardă niciodată speranţa şi credinţa şi să rămână optimişti.

M-am despărţit de Radu gândindu-mă la un lucru pe care îl ştiu de mică, dar pe care, din păcate, nu îl pun în practică: să-i mulţumesc din tot sufletul meu lui Dumnezeu că sunt sănătoasă. Nu degeaba se spune din bătrâni că sănătatea este cea mai mare bogăţie a omului. Faptul că nu am lucrul pe care mi-l doresc, că cineva m-a rănit printr-o vorbă grea sau că nu am realizat ceea ce mi-am propus într-un anumit moment ar trebui să nu mă mai tulbure, gândindu-mă la oameni ca Radu sau ca mama Mariei. Şi pentru că orice rugăciune contează la Dumnezeu, să-i pomenim în rugăciunile noastre, aşa cum ne îndeamnă şi Sfântul Ioan din Kronstadt: „Când te rogi, încearcă să te rogi mai mult pentru ceilalţi decât pentru tine însuţi, iar în timpul rugăciunii imaginează-ţi foarte viu pe toţi oamenii uniţi cu tine ca într-un singur trup şi pe fiecare ca mădular în parte al trupului lui Hristos, căci noi suntem mădulare unii altora (Efes. 4:25). Roagă-te pentru toţi aşa cum te-ai ruga pentru tine însuţi, cu aceeaşi sinceritate, cu aceeaşi ardoare; priveşte ca pe ale tale suferinţele şi mizeriile lor; ca pe ale tale – ignoranţa duhovnicească, greşelile şi patimile lor; ca pe ale tale – ispitele şi durerile lor, ca şi mulţimea suferinţelor lor”.

Familia creştină pe drumul mântuirii

Foto: Anca Stanciu

Tot mai mulţi credincioşi trec pragul bisericii din curtea Facultăţii de Teologie, a Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad, unde părintele Ştefan Negreanu oficiază slujbele, atât pentru a-l asculta cât şi pentru a-i cere sfaturi legate de diverse probleme cu care se confruntă. Curtea Bisericii se umple duminica de copii, lucru care i-a determinat pe credincioşi să-l numească „părintele copiilor”.

Ce stă la baza unei familii creştin-ortodoxe?

Sfinţii părinţi ai Bisericii Ortodoxe, în special Sfântul Ioan Gură de Aur, ne învaţă că biserica cea mică este chiar familia, lucru întru totul adevărat, având în vedere că Mântuitorul spune aşa: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Mica Biserică pune baza Marii Biserici. Dacă o căsnicie se întemeiază pe credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, atunci ea constituie o biserică. La început sunt doi în numele lui Hristos, după aceea vor fi trei, patru, cinci, şase, şapte, după câţi copii va rândui Dumnezeu. De multe ori însă, unii oameni înţeleg prin câţi copii va rândui Dumnezeu, câţi copii vor rândui ei. Aceştia nu pot forma o familie creştină. Se cred creştini, dar se feresc de a avea copii, ceea ce este un păcat foarte mare. Mă refer aici la ferirea propriu-zisă, prin tot felul de mijloace, până la avortul chirurgical sau medicamentos (anticoncepţionalele).

Totuşi, din cauza vremurilor dificile, unele familii se opresc la unul sau doi copii. Inclusiv relaţiile trupeşti din perioada de nefertilitate este păcat înaintea lui Dumnezeu?

Problema este delicată, deoarece priveşte intimitatea familiei. Singura modalitate acceptată de Biserică, de oprire de a avea copii, rămâne înfrânarea soţilor. Însă această abstinenţă între soţi poate fi până la un timp, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel. Este important de subliniat faptul că numai duhovnicul îşi dă seama dacă soţii sunt în stare să se înfrâneze. Abstinenţa, fără încuviinţarea duhovnicului, poate să ducă la alte păcate. Eu văd folosirea perioadei de nefertilitate ca un fel de ascundere după deget şi încercare de a vicleni natura, care este făcută tot de Dumnezeu, o fugă de responsabilitate, căutând doar plăcerea. Familiile care nu se întemeiază pe credinţă vor accepta greu regulile Bisericii.

De cele mai multe ori doar unul dintre soţi se întoarce la credinţă, şi atunci începe o întreagă dramă pentru că aceluia îi este foarte greu. Soţul credincios îi va reproşa mereu celuilalt că nu l-a ştiut aşa, că îşi vrea partenerul înapoi, că este fanatic. Va fi o luptă teribilă, copiii vor balansa între cei doi părinţi, cel credincios încercând să le deschidă sufletul spre tainele credinţei, iar celălalt spre cele ale lumii.

Din fericire, ca duhovnic, cunosc multe familii care au plecat încă de la începutul prieteniei pe principii curat creştine, reuşind să le păstreze şi în căsnicie. Nu recomand căsătoria imaturilor duhovniceşti, care pentru a păstra aşa-zisa armonie în casă, sunt în stare să facă curvii şi crime. Cui foloseşte o astfel de pace? Este un război cu Dumnezeu şi o pace mincinoasă cu lumea. Până nu demult aproape toate familiile îşi îndeplineau îndatoririle creştine, iar acum ne mirăm că mai există astfel de familii.

Prin urmare duhovnicul are un rol destul de important în familie…

Duhovnicul este omul rânduit de Dumnezeu, ca iconom al tainelor Lui, să ajute la mântuirea familiei. În numele lui Hristos dezleagă de păcate, vindecă bolile sufleteşti şi trupeşti, împărtăşind membrii familiei cu merinda Împărăţiei Cerurilor, care este Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Este cel care te învaţă cum trebuie să împlineşti poruncile, particularizând şi învăţându-te să aplici poruncile lui Dumnezeu la viaţa ta. Este foarte bine ca soţii să aibă acelaşi duhovnic, pentru că majoritatea problemelor lor sunt comune, atât sufleteşti cât şi materiale. Este de mare folos ca duhovnicul să cunoască situaţia întregii familii.

Duhovnicul nu ar trebui schimbat; este foarte nesănătoasă o astfel de atitudine. Nu e bine să fugi din preot în preot ca să primeşti dezlegări. În acest caz nu se poate vorbi de duhovnicie. În ceea ce priveşte distanţa, trebuie totuşi să ai un duhovnic cât se poate mai aproape. O duhovnicie la sute de kilometri nu se poate ţine şi nu te ţine, oricât de mult îţi preţuieşti duhovnicul. Poţi să primeşti sfaturi, să te întâlneşti din când în când cu el, dar nu-ţi va mai putea fi duhovnic.

De ce se nasc copii cu infirmităţi fizice sau psihice?

Nici cei ce au copii bolnavi nu trebuie să deznădăjduiască, Dumnezeu nu este iresponsabil. Dacă primim cu credinţă tot ce ne dă, vom avea şi putere să purtăm această cruce. De ce moare omul atâta timp cât Hristos a înviat? Noi ştim că cel ce crede în Hristos nu va muri în veac, ci se va muta de la moarte la viaţă, de la pământ la cer. Dumnezeu a rânduit ca aceste roade ale Învierii să nu fie pe deplin arătate şi împlinite în lumea aceasta. Dacă s-ar arăta, nu ar mai fi o credinţă liberă, am crede din interes, nu am mai avea necazuri sau infirmităţi.

Urmarea firească a păcatelor părinteşti sau strămoşeşti sunt şi aceşti copii care se nasc cu infirmităţi. „Căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.” Se poate şi ca părinţii să trăiască o viaţă creştină şi să ducă o astfel de cruce a suferinţei prin copilul lor.

Totuşi, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, şederea în Biserica lui Hristos care este locul tămăduirilor, al iertării, al dezlegării şi ajută la împuţinarea unor astfel de suferinţe: „Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” Dumnezeu trimite încercări mai ales aleşilor lui (vezi Iov). Nu înseamnă că noi credem într-o „Evanghelie a prosperităţii”, conform căreia dacă eşti om de treabă, împlineşti poruncile, înseamnă că nu vei mai avea nici un necaz, iar dacă totuşi ai, înseamnă că nu ai împlinit poruncile lui Dumnezeu.

Nu este întotdeauna aşa. Dumnezeu ne căleşte prin necazurile pe care ni le dă. Îmi amintesc de un preot de la Sibiu care avea 11 copii. Unul s-a născut bolnav, într-o neputinţă trupească totală. A trăit aşa până la vârsta de 40 de ani, iar când a murit, Părintele a plâns foarte mult pentru că el vedea această trecere ca pe o mare pierdere. Spunea că a plecat Hristos din casa sa. Iată un exemplu de suferinţă întru Hristos şi pentru Hristos.

Ce să facem când se îmbolnăvesc copiii? La ce tip de medicină trebuie să apelăm?

Nu suntem şi nici nu vom fi adepţii renunţării la medicina clasică, aceasta fiind rânduită de Dumnezeu spre vindecarea oamenilor. Bunii creştini trebuie să caute leacuri pentru vindecare când sunt bolnavi, pentru a-şi putea îndeplini datoria lor în viaţa aceasta cât mai bine. Cunoscând părerea mai multor duhovnici mari, precum Preacuviosul Paisie sau Preacuviosul Porfirie din Grecia, sunt încă sub semnul întrebării homeopatia şi acupunctura şi alte practici medicale alternative. Nu trebuie să folosim chiar orice mijloc ca să ne vindecăm trupeşte, dacă acesta ne afectează sufleteşte. De exemplu, bioenergia, magia albă sau neagră, „deschisul Pravilei” te înfrăţesc cu diavolul, nu cu Dumnezeu. Una este vederea duhovnicească, prin care lucrează Dumnezeu, şi alta „deschiderea Pravilei” prin care lucrează diavolul. Ca să ne vindecăm trebuie să căutam medici credincioşi, deoarece Dumnezeu lucrează în mod deosebit prin ei. Dar să nu uităm nici de Sfinţii ocrotitori ai copiilor bolnavi – Simon Zilotul, Stelian, Chir şi Ioan, Damian, Pantelimon – şi de rugăciunile către Maica Domnului.

Cum să educăm copilul?

Educaţia începe cu douăzeci de ani înainte de a se naşte copilul, spune părintele Arsenie Boca. În copil se vor aduna toate bunele şi relele pe care le-au făcut părinţii în toată viaţa lor. Acestea vor face parte din bagajul lui ereditar şi educaţional pe care va trebui să-l poarte. Când devin neascultători, avem cuvântul Sfintei Scripturi: „Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale.” Prin aceasta nu trebuie neapărat înţeleasă numai pedeapsa corporală, există şi alte modalităţi de a-l face pe copil să înţeleagă că greşeşte, de a-l face responsabil, de a-l face să aibă frică sfântă de părinţi, dacă învăţăturile lor sunt poruncile lui Dumnezeu, particularizate la viaţa lui. Copiii nu mai ascultă de părinţi, pentru că nici părinţii nu mai ascultă de Marele Părinte, Tatăl Ceresc. În copil se reflectă într-un anumit fel proprii săi părinţi şi relaţia lor cu Dumnezeu.

Cine are grijă de copiii, dacă părinţii lucrează?

Cel mai bine pentru copil este să fie îngrijit de mama lui. Rostul mamei este de a-şi creşte şi educa copiii. Femeia se mântuieşte prin naştere de copii, dar asta nu înseamnă că datoria mamei se termină imediat după naştere. Naştere în sensul biblic înseamnă a aduce un om la măsura de om, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a-I aduce Domnului odrasle sfinte. Sistemul economic foarte constrângător pretinde ambilor părinţi să lucreze pentru a-şi putea întreţine familia. Prin urmare, mama nu mai poate sta cu copilul, iar o bonă niciodată nu poate să înlocuiască ceea ce Dumnezeu lucrează printr-o mamă. O alternativă pentru cei mai mici este grădiniţa cu program prelungit. Sigur că toţi copiii trebuie să intre în sistemul educaţional, dar ce frumos ar fi ca după orele de grădiniţă să-l aştepte pe copil mama. Grădina sfântă şi binecuvântată să fie casa, iar floarea cea mai frumoasă de care are grijă mama să fie chiar copilul. Dacă şi mama şi tata lucrează opt ore sau chiar mai mult, trebuie compensată cumva această lipsă a părinţilor prin credinţă şi dragoste. Dar de obicei, când copilul se întoarce acasă, găseşte nişte părinţi sfârşiţi din cauza oboselii şi a stresului la care sunt supuşi la serviciu.

Această încărcătură negativă se repercutează şi asupra lui şi el va înmagazina toate tensiunile acelea. Numai credinţa poate să detensioneze – o credinţă viabilă, neînfruntată, o nădejde tare şi o dragoste nefăţarnică. Copilul reuşeşte astfel să se odihnească şi să se zidească sufleteşte şi trupeşte prin părinţii săi.

Bunicii mai au vreo obligaţie creştină faţă de nepoţi?

Mai demult, bunicii erau „bonele”. Sigur că trebuie să-şi iubească nepoţii, dar ei nu pot înlocui părinţii, oricât de mult s-ar implica în creşterea lor. Iubirea lor este mare, dar fiecare trebuie să-şi păstreze locul hărăzit de Dumnezeu. Părinţii s-au îndepărtat de locul şi datoria lor din cauza cerinţelor noii societăţi. De multe ori bunicii nu sunt buni creştini, iar dacă părinţii sunt credincioşi, apar tensiuni, deoarece copiii primesc o altă educaţie şi ceea ce într-un fel se câştigă pe o parte, se pierde pe alta. Din păcate, în acest caz se pierde ceea ce este mai important, şi anume credinţa.

Televizorul şi jocurile pe calculator ocupă tot mai mult timpul copilului preşcolar. Ce efecte pot avea asupra minţii sale?

Şederea copilului nesupravegheată şi nelimitată în faţa televizorului şi a calculatorului este extrem de nocivă. Televizorul şi calculatorul îl izolează, îl desocializează, îl rup de biserică, de părinţi şi de fraţi. Mai mult, îl introduc într-un univers virtual, îl obişnuiesc să fie lipsit de iniţiativă şi să dorească să primească totul de-a gata. Descoperirea anumitor site-uri, jocuri, emisiuni, îl încarcă pe copil cu porniri, tentaţii, ispite şi păcate. Pot să afirm cu toată responsabilitatea că moartea sufletească poate veni cu uşurinţă prin intermediul internetului şi al televizorului.

Copiii trebuie supravegheaţi în acest sens, altfel pot pieri sufleteşte. Iar în ceea ce priveşte desenele animate, trebuie făcută o selecţie, deoarece unele sunt cu adevărat nocive, pline de violenţă, hidoase. Ei nu trebuie să stea în faţa televizorului sau a calculatorului ca în faţa unui şuvoi care curge. Când punem mâncarea pe masă, avem grijă să nu fie alterată şi să fie gustoasă; tot aşa să avem grijă şi de ceea ce primeşte copilul vizual sau auditiv.

Un alt exemplu de ispită vizuală este ştrandul, şi chiar şi bulevardul, cetatea. Am putea supăra pe mulţi, dar trebuie să spunem că a expune copilul nudismului parţial sau total, la ştrand, la televizor sau aiurea este un lucru nociv pentru sufletul său, deoarece acesta este ca o ceară moale, pe care se pot imprima cu uşurinţă păcatele, încă din fragedă copilărie.

Având în vedere ispitele lumii contemporane şi păcatele în care cad părinţii şi copiii, mai poate aspira familia la mântuire?

Nu numai că poate, dar trebuie să aspire la mântuire – acesta este rostul vieţii omului. Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu e cu putinţă. Biserica Ortodoxă ne dă în acest sens toate mijloacele de a depăşi obstacolele din calea mântuirii. „Extra Ecclesiam nulla salus” („În afara Bisericii nu există mântuire”). Cei care nu ştiu de Biserică nu se pot numi creştini. A şti de Biserică înseamnă a o frecventa, a te spovedi cel puţin o dată pe lună, a te împărtăşi.

Copiii trebuie să meargă cu părinţii la biserică pentru că şi ei au în aceeaşi măsură nevoie de Dumnezeu, de ajutorul şi de harul său. Dacă nu-i duci de mici, nu vor veni mai târziu. Ei trebuie să fie împărtăşiţi din prima copilărie. Cei care au copii mici ajung mai greu la biserică, dar Dumnezeu primeşte şi aşa osteneala lor. Dacă cei mici se plictisesc, părinţii trebuie să mai stea cu ei în curtea Bisericii, ca să nu-i distragă de la slujbă pe credincioşi.

În ceea ce priveşte împărtăşirea celor mici, trebuie spus că nu poţi să le ceri să nu mănânce de la miezul nopţii până la ora 11; pot să bea puţină apă, să mănânce dimineaţa ca să poată sta liniştiţi la slujbă. Se mai aplică varianta să aduci copilul dimineaţa, să fie împărtăşit cu împărtăşania de la bolnavi. Nu este bine aşa. Copiii trebuie să aibă bucuria împărtăşirii solemne, care îi va motiva să vină la biserică, va suda între membrii bisericii o relaţie de nezdruncinat.

O împărtăşire fugară, rece, nu este benefică pentru suflet. Ea trebuie să fie caldă, aceea primită în timpul liturghiei zilei respective. Ne lovim de lucrurile acestea pentru că am pierdut cultura împărtăşirii poporului lui Dumnezeu, inclusiv a copiilor şi aceasta este o mare dramă şi ameninţă să se transforme într-o mare tragedie.

Interviul cu părintele Ştefan Negreanu a fost realizat de profesoara Manuela Codrean

Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”

Iubire si imbratisare...

În timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”

Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.

De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã. Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea. Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã.

Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.

La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.

Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã. Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.

Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.

Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice. Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.

Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã. Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare. Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient.Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.

Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.

Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã îşi asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã – la urma urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.

De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri.

Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri, le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã temeţi de propriul vostru subconştient, dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detaşat. Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele lor, uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor. 

 Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.

De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“ Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie. Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa mai departe – este greşitã. Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare. 

Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.

Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.

Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om. Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente. Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.