Duhovnicul cel bun

Motto: Să ne rugăm să aflăm şi noi duhovnic bun
şi, după ce l-am aflat, să-l ascultăm

La hramul Schimbării la Faţă, la Schitul Sihla veneau foarte mulţi creştini pentru că ştiau că în fiecare an au obicei să vină preoţi duhovnici cu mare renume ca Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Profesor Constantin Galeriu de la Bucureşti şi alţii de la Seminarul Mânăstirii Neamţ. Eu pe atunci nu ştiam de aceasta, însă m-am nimerit acolo în anul 1978, la începutul lunii august.

După hram, pe la orele 15, am văzut pe ceardacul chiliei Părintelui Paisie aproximativ 15-20 de credincioşi care aşteptau să meargă să se mărturisească. Eu, fiind obişnuit cu cozile de la magazine din acea vreme, am întrebat:
- Ce se dă aici?
Mi s-a răspuns:
- Aşteptăm la părintele pentru spovedanie.
La auzul acestui cuvânt creştinesc pe care îl uitasem de mai bine de 30 de ani, am suspinat adânc şi în aceeaşi clipă am simţit dorinţa arzătoare de a merge să mă mărturisesc, deşi nu făcusem acest pas din copilărie. Devenisem nerăbdător, nu puteam să stau liniştit ca toţi ceilalţi să aştept, ci mă tot duceam încoace şi încolo, apoi iar mă întorceam să văd câţi mai sunt până am răms eu ultimul. Doream ca după mine să nu mai fie nimeni pentru a avea timp să stau de vorbă cu Părintele Paisie atât cât am eu nevoie pentru a-i spune, aşa cum mă pricep, tot ce am de spus.
Dar pe mine mă apăsa pe inimă o mare greutate ştiind că eu n-am mai săvârşit această Sfântă Taină de mai bine de 30 de ani. Iar atunci, la acea dată, simţindu-mă nepregătit, mă temeam că voi fi respins.

Am intrat tăcut, împins parcă de cineva din spate, ca un om ce nu ştie ce vrea. Dar simţeam purtarea de grijă a lui Dumnezeu Care mă îndemna mereu:
"Nu te teme, nu te ruşina, ai curaj, spune aşa cum poţi şi Părintele Paisie, omul lui Dumnezeu, te va înţelege, iar pe urmă te va ajuta să spui tot ce ai pe suflet. Nu mai da înapoi că această clipă din viaţă n-o mai întâlneşti."

Aşa am făcut. După ce am intrat i-am spus:
- Părinte - nu ştiam să folosesc alte cuvinte de adresare mai potrivite - vă rog să mă iertaţi că am venit nepregătit, mai întâi pentru că eu nu m-am gândit niciodată că eu o să mă aflu azi aici spre a-mi mărturisi păcatele, că voi fi în starea în care mă aflu. Am văzut şi eu nişte persoane ce aşteptau, dar n-am ştiut ce aşteaptă până ce nu i-am întrebat, apoi mi-am zis: ce-ar fi să merg şi eu? Aşa am ajuns să stau de vorbă cu sfinţia voastră. Vă rog să mă ajutaţi spunându-mi ce să fac, ce să citesc şi după cât timp pot veni să fac o adevărată mărturisire.

În acest timp Părintele Paisie, cu o privire blândă şi plină de dragoste, se uita în ochii mei pătrunzându-mă până în adâncul inimii pentru a se convinge că cele spuse de mine corespundând realităţii. Astfel, după o grea tăcere de circa zece secunde (mi s-a părut mai mult de zece minute), Părintele Paisie mi-a răspuns cu voce blândă şi cu o privire plină de bunătate nemaintâlnită de mine până atunci:
- Nu pleca! Stai să te mărturiseşti acum. Te voi ajuta eu întrebându-te aşa cum voi şti, nădăjduind la mila şi la ajutorul Darului lui Dumnezeu.
- Dar eu de mai bine de 30 de ani nu m-am spovedit, sunt străin complet de credinţă, de rugăciune, de post, nu ştiu care sunt păcatele.
- Nu-i nimic.

Sfinţia sa a avut o carte după care m-a întrebat. Ce mi s-a părut deosebit a fost că la păcatele pe care le cunoşteam îmi dădea şi sfaturi şi exemple cum să mă îndrept. Nu ştiu dacă este bine să spun câtă transpiraţie a curs de pe mine şi nu ştiu dacă în toată viaţa mea am vărsat atâtea lacrimi. Mărturisirea a durat cam două ore, iar când s-a terminat aş fi dorit să mai stau, să nu mai mai despart de sfinţia sa. Acel timp, cel mai frumos din viaţa mea, nu voi reuşi, oricât m-aş strădui, să-l descriu aşa cum s-a petrecut în realitate.

Cert este că n-am ştiut cum am ieşit pe uşă şi cum am coborât cele aproape o sută de trepte improvizate de la chilia sfinţiei sale până jos la biserică. Am avut impresia că am zburat, că nu am pus picioarele pe pământ, aşa de uşor mă simţeam.

Astfel, de la acea mărturisire şi până la sfârşitul vieţii am rămas fiul duhovnicesc al Părintelui Paisie. Mai, târziu, când am devenit foarte apropiat sufleteşte, l-am întrebat:
- Părinte Paisie, atunci când m-am spovedit pentru prima dată la sfinţia voastră nu m-aţi lăsat să plec pentru a mă pregăti ca orice creştin.
La care Părintele Paisie mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze:
- Frate Petru, să-I mulţumeşti totdeauna lui Dumnzeu că te-a ajutat de ai ajuns până la mine. El ţi-a călăuzit paşii, El ţi-a pus în gând hotărârea de a face această spovedanie. Dacă te lăsam să pleci, erai un om pierdut pentru că cel rău îţi punea piedici ca să nu mai vii. Aşa că dă-i slavă lui Dumnezeu în toate clipele vieţii tale şi în rugăciunile frăţiei tale să nu mă uiţi şi pe mine, păcătosul."

Îmi amintesc de multe întâmplări legate de Părintele Paisie. Odată ne-am pornit iarna să urcăm de la Sihăstria la Sihla. Era zăpadă foarte mare, dar noi eram mai tineri şi ne-am încumetat să plecăm la drum. Înaintam greu prin nămeţi şi mereu trecea altul în facă ca să facă pârtie. Când am ajuns pe la jumătatea drumului, am auzit nişte lupi care urlau în dreapta noastră, nu departe. Nu mai aveam ce face, nu ne mai puteam întoarce, ne-am făcut cruce şi am mers mai departe rugându-ne. Cred că Dumnezeu, prin rugăciunile Părintelui Paisie, ne-a scos la capăt. Când am ajuns la Sihla, Părintele Paisie ne aştepta şi ne-a zis:
- Voi ştiţi prin ce primejdie aţi trecut?!

Cu o lună înainte de sfârşit, pronia dumnezeiească a făcut ca să merg la Părintele Paisie care era într-o stare destul de grea. Mi-a dat binecuvântarea să mă călugăresc şi să-i port numele şi a adăugat următoarele cuvinte:
- Frate Petru, eu plec. Ce se va întâmpla în lume şi în mânăstire, numai Dumnezeu ştie ... (eu cred că ştia ce se va întâmpla, dar a evitat să mărturisească ca să nu înţeleg greşit şi să mă smintesc). Tu să ai grijă de un singur lucru: să nu vorbeşti pe nimeni de rău şi să nu judeci, că vei avea mari necazuri şi ispite. În cazul în care te vei afla într-un grup unde se vorbeşte de rău, să încerci să schimbi vorba în bine. Dacă nu poţi sau nu reuşeşti, să fugi, căci altfel vei fi martor la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu pentru vorbitul de rău al celor pe care i-ai auzit.
Acesta a fost ultimul cuvânt pe care mi l-a lăsat Părintele Paisie.

Petru

(acest fragment a fost extras din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 332-334
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Sursa:paisieolaru.blogspot.ro

Imaginea răului pe care o promovează Halloween-ul nu poate conduce decât la sporirea violenței, a infracţionalităţii şi a criminalităţii

Zilele trecute, un grup de 28 ONG-uri reunite sub titulatura de Coaliția pentru Familie și Constituție au acuzat Ministerul Educației Naționale de nerespectarea Legii Educației Naționale, pentru că permite și promovează sărbătorirea Haloween-ului în scolile românești.
            În acest context, l-am contactat pe domnul Virgiliu Gheorghe, cunoscut biofizician și specialist în cercetări psihosociale și comunicare, pentru a ne explica însemnătatea și simbolistica Halloween-ului.
            Domnule Virgiliu Gheorghe, cum apreciaţi introducerea acestei sărbători pe agenda activităţilor instituţiilor de învăţământ din România?

            În primul rând, cred că ar trebui să ne punem problema scopului, a sensului sau a beneficiului pe care îl va avea pentru educaţia copiilor români, pentru societate în ansamblul ei, promovarea manifestărilor Halloween. Aceasta pentru că pe parcursul istoriei, orice sărbătoare a jucat un anumit rol în cultura, în religia, în definirea identităţii şi viaţa popoarelor.
           De pildă, sărbătorile creştine, contribuie la întărirea, la consolidarea relaţiei omului cu Dumnezeu, cu sfinţii şi evident cu întreaga învăţătură a Bisericii Creştine care are ca centru iubirea aproapelui, milostenia, fapta cea bună în general. Deci sărbătorile creştine trimit la modelul Dumnezeului-Om Hristos şi a tuturor care i-au urmat model de dragoste şi jertfă pentru ceilalţi.

            Mai existau sărbătorile legate de ciclul natural al anotimpurilor agricole sau pastorale care erau oarecum neutre din punct de vedere moral, deşi imprimate de tot felul de superstiţii şi concepţii magice; avem, desigur, şi sărbătorile care celebrau evenimente istorice importante ale poporului respectiv care consolidau relaţia omului cu trecutul poporului său şi, nu în ultimul rând, sărbătorile păgâne dedicate tot feluri de zei. Acestea din urmă, având ca scop atragerea simpatiei a ajutorului zeului respectiv, erau marcate de tot felul de ritualuri prin care erau evocate actele fundamentale ale zeului, ca şi comportamentul moral sau social pe care acesta îl reprezenta în mod exemplar. Deci ca şi în creştinism, sărbătoarea închinării la aceşti zei readucea în conştiinţa oamenilor poruncile zeului respectiv, care uneori nu erau deloc morale şi inofensive. De pildă la sărbătorirea lui Dionisos se îmbătau şi se dedau orgiilor. Iar la alţi zei cum ar fi Baal, se aduceau jertfe copii cât mai mici, prunci.

           Deci mie mi se pare că atunci când se introduce sau se promovează o sărbătoare – eveniment central în viaţa unui popor – este esenţial de investigat care este schimbarea pe care acesta o va aduce în mentalităţi, în raporturile sociale şi chiar în Weltanschauung-ul acelui popor.

Dar Halloween-ul este perceput ca un prilej de relaxare, de distracţie. Copiii se deghizează, se vizitează, primesc bombonele…

           Aşa este promovat mediatic, dar cea mai mare parte a mass-media, s-a demonstrat din păcate în ultimii ani, nu are criterii etice, ci doar mercantile. Câştigul dictează morala. Iar Halloween-ul este un eveniment care anual creşte audienţa, deci câştigurile. Waldemar Sezer, profesor de informatică la Universitatea Sao Paulo din Brazilia observa că legile acestui mediu conduc la paradoxul că evenimentele cele mai grozave, moartea cea mai tragică sunt cele care cresc cel mai mult audienţa. Deci dacă media se întreţine prin horor şi divertisment, este de înţeles în această logică de ce promovează hallowen-ul în măsura în care o fac. Problema cea mai mare este aceea că instituţiile educaţionale nu înţeleg faptul că oricare sărbătoare vine cu o panoplie de elemente simbolice care generează anumite comportamente şi mentalităţi.

           Deși pare o joacă, ca orice manifestare rituală, mimesisul are ca efect actualizarea și consolidarea unei relații psihologice între individ și realitatea mitologizată. Cercetările din domeniul fenomenogiei religiilor au demonstrat că pe parcursul participării implicării în scenariul mitului respectiv, individului chiar i se imprimă acele stării mentale sau sufletești care caracterizează persoanele mitologizate. E ca și cum s-ar produce un transfer de energie psihomentală între personajul mitologizat și subiect. Aceasta explică faptul că participarea la sărbătoarea Halloween induce o stare psihologică în care excitația și fascinația sunt asociate cu un sentiment de spaimă mai mult sau mai puțin intens în funcție de gradul implicării. În acest context individul în mod firesc urmează actele proprii personajelor în pielea cărora a intrat. Așadar, dincolo de bombonele, este evident pentru oricine că imageria răului pe care o promovează Halloween-ul nu poate conduce decât la sporirea comportamentului violent, a infracţionalităţii şi a criminalităţii, adică faptele proprii duhurilor necurate pe care Halloween-ul le invocă.

             Dar Halloween-ul a fost introdus ca sărbătoare chiar în Biserica Catolică, pentru a alunga spiritele rele, şi lucrul acesta îl cred foarte mulţi din cei care acceptă această sărbătoare. Cum vă explicaţi acest lucru?
             În primul rând, este vorba de o sărbătoare celtică închinată prinţului morţii şi prietenilor lui, deci avem de-a face cu o sărbătoare păgână pe care probabil la un anumit moment Biserica Catolică a încercat să o îmblânzească suprapunând-o cu Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Ea oricum nu avea valenţele de astăzi în trecut, şi chiar dacă în Biserica Catolică ea ar fi fost dezvoltată într-un sens compatibil cu cel din zilele noastre acesta nu este un argument. Când, adeseori, în mass-media se critică Biserica, se aduc în discuţie inchiziţia şi cruciadele sângeroase din unele locuri din lume, uitându-se că acest lucru a avut loc numai în catolicism, nu şi în Ortodoxie, şi numai într-o anumită perioadă de timp. Însă, paradoxal, când se doreşte promovarea unei sărbători cu evident caracter păgân ni se impune ca argument principal că este creştină, deci bună pentru că a fost recunoscută la un moment dat şi în Biserica Catolică.
              Dacă Halloween-ul a fost ceea ce este astăzi în trecut nu ştim, însă oricum discuţia este lipsită de sens atâta timp cât Biserica Catolică, de ani de zile ca şi anul acesta se delimitează de manifestările acestei sărbători, atenţionând asupra caracterului magic şi malefic în ultimă instanţă al acestora.
Şi privind alungarea spiritelor rele?
              Este de bun simţ faptul că duhurile rele nu pot fi izgonite de alte duhuri rele sau de oameni care îndeosebi le invocă. Vrăjitorii nu se închină lui Dumnezeu, iar duhurile morţilor, ce pot face ele împotriva demonilor? Lumea lui Halloween este mai curând o lume infernală, deci prietenoasă duhurilor rele, locul în care acestea petrec şi se odihnesc.
             Este vorba de o confuzie totală de ordin axiologic care ţine mai curând de ideologia relativizării adevărului. Ceea ce insinuează sărbătoarea în chip simbolic este faptul că duhurile rele ar putea conferi o putere asupra vieţii şi morţii, puterea de a stăpâni, de a produce durerea altora în mod evident o imagerie luciferică în care Lucifer este celebrat în mod disimulat. Faptul că Haloween constituie una dintre cele trei sărbători ale Bisericii lui Satan, spune totul. Mie mi se pare că avem de-a face cu o gravă problemă etică atunci când impunem în mentalul colectiv o sărbătoare, aceeaşi sărbătoare în care sataniştii aduc o închinare specială lui Satan, tocmai pentru că ei o recunosc ca fiind propria lor sărbătoare.
              Unele costume sunt cu totul nevinovate, iar copiii nu ştiu nimic de coincidenţa despre care vorbiţi. În aceste condiții, cum i-ar putea vătăma sărbătoarea?
             Coincidenţă ar fi în cazul în care costumele ar reprezenta pe îngeri şi pe sfinţi, iar sataniştii şi-ar asuma această sărbătoare, însă în momentul în care acestea închipuie pe vrăjitori şi demoni, duhurile fantomatice ale morţilor sau cine ştie ce monstru nu mai poate fi vorba de coincidenţă. Acest repertoriu vestimentar sau fantasmatic ţine evident de lumea lui Satan. Vătămarea poate că nu este evidentă la vârstele în care totul nu este decât o, să spunem, nevinovată joacă, dar perspectivele incubării acestei imagerii pe care copilul şi-o asumă nu sunt deloc inofensive.
              Există o mulţime de studii desfăşurate în Statele Unite în care se arată că de Haloween cresc spargerile cu minim 25%, sporesc consumul de alcool şi droguri şi cresc rata criminalităţii. Într-un studiu realizat în Boston s-a constatat că, pe parcursul a patru ani, în noaptea de Haloween criminalitatea este mai mare cu 50% decât în toate celelalte momente ale anului.

               De asemenea, privind perspectiva inofensivă pe care o au tinerii, relevant este studiul în care se arată că la întrebarea ce a-ţi vrea să faceţi în noaptea de Halloween, cei intervievați au ales, într-un procent de 80%, răspunsul “să omor un om”. Spiritul acestei sărbători este într-adevăr viu şi dictează nu înmulţirea binelui, a păcii şi a dragostei între oameni, de care lumea de astăzi se pare că are nevoie tot mai mult, ci un spirit malefic al lucrării răului dus până la uciderea aproapelui.
               Toate aceste fapte cred că ar fi de ajuns ca să ne punem problema în ce măsură societatea românească, şcoala românească care se confruntă tot mai mult cu problema violenţei are nevoie de introducerea sărbătorii şi manifestărilor de Haloween.
               Care apreciaţi că va fi viitorul sărbătorii Halloween în societatea românească?
              Depinde foarte mult de noi, de fiecare dintre noi, pe fondul uriaşei confuzii axiologice în care s-a ajuns. Mai cu seamă părinţii care sunt interesaţi de educaţia şi viitorul copiilor lor ar trebui să conştientizeze şi să reacţioneze. Mijloacele mediatice nu ştiu în ce măsură vor ajuta la stoparea fenomenului, pentru că divertismentul şi violenţa aduc bani şi de asemenea, sărbătoarea aceasta procură câştiguri imense industriei de consum care este interesată direct să o promoveze. Şcoala românească însă nu ştiu ce alegere va face. Ori va opta pentru o măsură raţională care ia în considerare argumentele şi cercetările pe care le-am citat anterior, refuzând să se mai implice în organizarea manifestărilor Haloween, ori va înclina să-și asume acest fenomen din ignoranţă sau sub presiunile seculare. În cel de-al doilea caz, nu ştiu cum va putea rezista în faţa opoziţiei a tot mai mulţi părinţi, a legii fundamentale a ţării şi a legislaţiei proprii Ministerului Educaţiei, care nu permit o educaţie contrară principiilor etice. Vreau să cred însă că va birui raţiunea.

Dr. Virgiliu Gheorghe este bioetician, secretar ştiinţific al Institutului pentru cercetări psihosociale şi bioetică
 

Sursa: Active News

În drum spre înrobirea totală: Controlul sănătății și al alimentației…

Traim o libertate iluzorica, ce consta in zbaterea intr-o cusca a supravietuirii care, pe zi ce trece, cu fiecare noua lege, devine tot mai mica iar globalizarea la care asistam va insemna un control total, in toate aspectele vietii. Acesta este telul final al Noii Ordini Mondiale: o dictatura militara de tip fascist, cu sclavi robotizati, incipuiti, fara niciun drept… iar noi stam pasivi si le jucam jocul, in inconstienta noastra. Ei au planurile, dar noi le punem in aplicare, prin guvernantii nostri, prin politaii (cainii) nostri, prin organele noastre de control, prin aviatorii nostri, prin medicii nostri, etc, toti acestia fiind cei mai inconstienti, excitati de favorurile de moment de care beneficiaza… Dar pe ei (guvernanti, politai, medici, etc) nu ii afecteaza oare chemtrailurile (otravuri pulverizate din avioane), vaccinurile, alimentatia chimizata si modificata genetic, ingradirea drepturilor, saracia tot mai mare si multe altele? Copiii acestora in ce lume vor trai???… Prin urmare, Noua Ordine Mondiala nu poate fi creata decat in cazul in care populatia ramane adormita, ignoranta si inconstienta cu privire la tertipurile elitei. Este o intrecere intre ridicarea exponentiala a nivelului de constienta umana si metodele de manipulare ce permit mentinerea turmei adormite… Eu sper totusi sa nu ne trezim prea tarziu. Ar fi pacat de noi, ar fi pacat de aceasta minunata planeta…
CONTROLUL SANATATIIIndustria agroalimentara si industria farmaceutica isi dau mana si impartasesc aceleasi interese.  Astfel, Codex Alimentarius va pune in afara legii orice informatie alternativa de sanatate referitoare la vitamine, terapii naturale, suplimente alimentare si tot ceea ce constituie, mai mult sau mai putin, un potential concurent. Din acest motiv, industria farmaceutica distruge, de circa 50 de ani, orice inovatie stiintifica capabila sa aline marile boli de care sufera umanitatea (cancer, SIDA, boli cardiovasculare, diabet, etc). De decenii, suntem in masura sa tratam eficient toate aceste boli, insa procedeele puternice de dezinformare sunt la post pentru a interzice aceste descoperiri populatiei.
Industria farmaceutica nu serveste pentru a vindeca bolile, ci pentru a le perpetua. Cunoscand acum faptul ca scopul il reprezinta un democid mondial, citatul medicului german Matthias Rath prinde sens: “Adevarata natura a industriei farmaceutice este de a castiga bani cu bolile cronice, nu de a se ocupa de prevenirea sau de eradicarea bolii. Trusturile farmaceutice sunt responsabile de un genocid raspandit permanent, ucigand milioane de persoane.”. Elita face bani, omorandu-i pe cei mai slabi. Corpul uman devine un templu bombardat:
* Mijloacele mass-media si intreaga mafie medicala (medici, infirmiere, cercetatori) lauda utilizarea de medicamente cu efecte secundare devastatoare si rezolvarea problemelor psihosomatice cu solutii chimice.

* Darele chimice (chemtrials) degaja in atmosfera produse toxice chimice (fibre chimice din polimeri, aluminiu, BCTP, dibrometan, bariu, toluen, stiren) si biologice (enzime ce influenteaza ADN-ul, globule rosii umane, bacterii, mucegaiuri).
* In laboratoare, se creaza microorganisme noi pe care organismul uman nu este pregatit sa le combata: virusul HIV, gripa aviara, gripa porcina, bacteria mancatoare de carne, virusul Ebola, meningita virala, encefalita virala, bacteria Clostridium difficile, virusul Nilului, boala vacii nebune, boala razboiului din Golf, stafilococul auriu, bacteria Morgellons, febra din valea Rift, insecte purtatoare de diverse boli etc.
* Se injecteaza vaccinuri toxice si ineficiente cu repetitie, de la nastere si pana la moarte. Aceste atacuri repetate cauzeaza probleme atat pe termen scurt (paralizie, convulsii, meningita, moarte), cat si pe termen lung (alergii, sistem slabit, autism). Pe langa produsele foarte toxice pe care le contin, anumite vaccinuri includ si microorganisme (HIV, gripa), permitand astfel genocidurile tinta. In acest mod se depopuleaza un continent intreg (Africa), o tara (Haiti) sau un grup de indivizi indezirabili (autohtoni, handicapati, homosexuali). Treptat, vaccinurile devin obligatorii in numeroase tari. In 2005, Bush a amenintat ca va apela la armata pentru a administra programul de vaccinare, iar pe disidenti ii va izola in lagarele de concentrare pana cand acesti vor accepta vaccinul impus. In cazul unei pandemii (gripa porcina), acest scenariu va putea fi aplicat, permitand autoritatilor sa injecteze boala odata cu vaccinul. Un democid usor si fara varsare de sange. (As mentiona ca in Ungaria, parintii care nu accepta vaccinarea copiilor risca amenzi usturatoare si inchisoare iar in Romania copilul nevaccinat nu este primit in gradinita si in scoala).
* Se mentine populatia la un nivel ridicat de stres (supravietuire economica mai dificila, mediu urban urat, dezumanizat, artificial si prost organizat, violenta urbana permanenta, poluare). Apoi este incurajata consumarea de calmante pentru a indobitoci si intoxica persoanele cele mai stresate.

* Se creaza noi organisme modificate genetic (OMG), care poseda caracteristici diferite de cele ale organismelor naturale. Aceste OMG pot tulbura echilibrul ecologic, pot cauza probleme de sanatate (la plante, animale si oameni) si pot perturba economia agricola. De decenii, laboratoarele secrete fabrica OMG, reusind sa creeze specii complet noi (microorganisme, Chupacabra).
* Multe orase mari ale lumii utilizeaza fluorul in scopul de a diminua cariile dentare. Acestea apeleaza la fluorura de sodiu, una dintre otravurile cele mai toxice, fiind utilizata in otravurile pentru sobolani. O intalnim, de asemenea, in medicamente antidepresive (Prozac, Paxil, Effexor). Utilizata de rusi in gulagurile sovietice, iar de germani in lagarele de concentrare, fluorura de sodiu este o neurotoxina ce cauzeaza hipoactivitate, neimpiedicand cariile dentare, in ciuda a ceea ce se spune.
* Aspartamul se afla in toate produsele alimentare fara zahar. Contine 10% metanol (otrava), 40% acid aspartic (otrava), 50% fenilalanina (otrava) si cauzeaza 92 de efecte secundare din care cateva sunt extrem de nocive. Mai mult, micsoreaza cifra normala de glicemie (nivelul de zahar din sange), creand astfel milioane de noi diabetici, consumatori de aspartam. Otrava ce produce profit!
* Gratie nanotehnologiei (1 nanometru = o miliardime dintr-un metru), s-au inventat molecule noi, modificandu-se proprietatile fizico-chimice ale moleculelor naturale. In felul acesta, au fost create noi cai de transformare a materiei: inginerie moleculara, nanobiologie, nanomedicina si nanoelectronica. Experientele efectuate in cadrul acestor stiinte noi permit o intreaga panoplie de efecte nanotoxicologice. Unii cercetatori cred cu adevarat ca s-a deschis cutia nano-Pandorei.
Cel mai rapid mod de a deveni bolnav este acela de a consulta un medic, acesta fiind format numai inscopul de a-si otravi pacientii si de a-i face sa creada ca acest lucru este pentru binele lor. Medicii se afla printre cele mai indoctrinate persoane din lume, deoarece sunt convinsi de legitimitatea drogurilor, tratamentelor si vaccinurilor pe care le recomanda.
CONTROLUL ALIMENTATIEIDupa cum am putut constata, unul dintre scopurile principale ale elitei mondiale il constituie eliminarea majoritatii populatiei umane. Printre cele mai eficace mijloace de infaptuire a unor exterminari masive se afla controlul calitatii si cantitatii alimentelor. Controland economia unei tari, elita poate forta guvernul sa cedeze imense suprafete de pamant, care vor servi apoi pentru productia de alimente de lux destinata consumatorilor occidentali. Cafeaua, bananele, ananasul, ceaiul, boabele de cacao iau locul cerealelor si legumelor care hraneau populatia locala altadata. In consecinta, aceasta este silita sa se mute in orase sau in lagare de refugiati, sfarsind adeseori prin a muri de foame sau de frig. In zilele noastre, numarul refugiatilor de mediu il depaseste pe cel al refugiatilor politici.
O alta tactica a elitei este aceea de a incuraja hibridarea granelor, manipularile genetice (OMG) si controlul international de pesticide, de erbicide si de seminte. Anumite societati internationale, cea mai cunoscuta dintre ele fiind Monsanto, ii cumpara pe toti marii producatori de seminte, impingandu-i pe cei mai mici spre faliment. Nu mai vand decat seminte hibridizate sau modificate genetic. In acest timp, agricultorii sunt nevoiti sa cumpere semintele oferite de acestea la preturi exorbitante, in loc sa produca propriile lor seminte, asa cum o faceau inainte, utilizand varietati rezistente si adaptate la climatul local. Noile seminte necesita imprastierea de numeroase pesticide si erbicide toxice si costisitoare.

De cateva decenii, elita pregateste un plan numit Codex Alimentarius, pe care intentioneaza sa-l introduca in vigoare, pretutindeni in lume, incepand cu data de 31 decembrie 2009 (in Romania deja e in functiune! Motivul pricipal invocat in introducerea Codex este ca populatia Pamantului este prea mare pentru a putea fi sustinuta natural, doar de agricultura, o aberatie copilareasca avand in vedere ca doar o singura tara ca Argentina poate sa produca pe suprafata sa hrana intregii populatii a lumii!). In Canada, proiectul de lege C-6 supravegheaza punerea sa in aplicare. Poate fi rezumat astfel: 1) disparitia tuturor suplimentelor alimentare naturale (aminoacizi, uleiuri, vitamine, minerale) si inlocuirea lor cu produse sintetice farmaceutice. Acestea din urma vor fi comercializate in doze mici si numai pe baza unei retete medicale; 2) interdictia medicinii alternative; 3) reglementarea agriculturii si alimentatiei animale si interzicerea agriculturii biodinamice; 4) iradierea cu cobalt a intregii alimentatii umane, precum si o multime de alte reglementari teribil de socante.
Dupa unii, aplicarea completa a codexului va cauza moartea a circa 3 miliarde de persoane: un miliard din cauza foametei si doua miliarde din cauza bolilor cauzate de subalimentatie. Daca adaugam conditiile climaterice nefavorabile (seceta, ploi abundente – a se vedea proiectul HAARP), penuria de hrana poate deveni catastrofala. Daca mai punem la socoteala apa potabila toxica (fluor, clor, mercur, pesticide), aditivi alimentari toxici (OMG, aspartam, coloranti), alcoolul, medicamentele si stresul constant din marile orase, putem obtine o imagine de ansamblu a situatiei…

Sursa: terapieinarmonie.ro / gandeste.org

Din dragoste pentru Pămant

Există o teorie destul de populară în lume, care susţine că Pământul este o fiinţă vie; putem să vorbim cu Pământul, să-l iubim, să-i mulţumim pentru că ne extragem din el cele necesare vieţii. Putem să vedem adesea şi răspunsurile Pământului la felul în care noi ne comportăm cu el; scuturările vulcanilor, schimbările de climă, răvăşirile anotimpurilor ar putea fi doar cateva dintre aceste răspunsuri, pe care noi avem doar să le vedem, să le interpretăm şi să corectăm cauzele care le-au generat. Inteligenţa divină a aşezat pe Pământ plante de leac, pomi, mări şi oceane, izvoare cu ape bune de băut, animale şi păsări şi peste toate, – cum spune Biblia – l-a pus stăpan pe om. Ţăranul păstrează, încă, în adâncul inimii şi al minţii sale comuniunea cu Pământul şi, la fel ca Ion al lui Rebreanu, e în stare să şadă în genunchi din dragoste pentru Pământ. Am văzut această imagine terifiantă miercuri, într-un sat din Vaslui; ţăranii îngenunchiaţi, ţinându-se de mâini doar ca să-şi apere Pământul. ”Nu era pământul lor, era proprietatea altcuiva”, ar spune unele voci! Dar, nu-i chiar aşa. Dacă pe proprietatea sa un om aduce o bombă şi sfârşeşte prin a arunca în aer câteva blocuri sau câteva sate şi oraşe, atunci ne gândim la proprietate sau la vieţile celor ce depind de acţiunile iresponsabile ale proprietarului? Pământul e casa noastră, e leagănul vieţii şi din pricina asta nu putem face orice cu el; e leagănul copiilor ce abia s-au născut şi al celor ce vor veni pe lume în viitor şi pentru că este aşa, responsabilitatea noastră trebuie să depăşească gândirea comercială şi să excludă orice altă motivaţie, exceptând siguranţa vieţii, atunci când vine vorba despre Pământ.
Această ”fiinţă”, ce ne pare făcută din roci, din bolovani, din aur, gaze, vulcani şi multe alte componente inerte, este – în mod evident – concepută şi creată într-un mod care întrece orice concept avem noi despre inteligenţă. Se poate ca toate aceste ”resurse”, pe care noi ne gandim să le ”mâncăm” într-o bună zi, să le transformăm în bani şi, în cele din urmă, în energie pentru viaţă să fie tocmai sursa echilibrului Pământului însuşi, adică a vieţii noastre. Dacă Pământul este asemeni unui om, căruia, extrăgându-i sângele sau părţi din masa celulară sau vreo două – trei organe, îl poţi îmbolnăvi sau chiar îl poţi distruge? Dacă aceste zăcăminte sunt aşezate inteligent în compoziţia Pământului pentru a menţine viaţa şi condiţiile care o poartă mai departe în acest univers, în această formă excepţională, unică pe care avem privilegiul s-o vedem? Dacă extragem cu inconştienţă ”celulele” vii şi însăşi seva Pământului, dacă intrăm cu bocancii murdari într-o structură despre care ştim încă destul de puţin încât să pretindem că ştim cu adevărat ce facem? Ştiinţa nu ”ştie” când vine un cutremur şi nici de ce vine, ştiinţa ştie că vine un taifun, dar nu ştie să-l liniştească, ştiinţa poate mult, dar şi puţin, în acelaşi timp; ştiinţa e extraordinară în anumite privinţe, dar în altele e ca un copil. Oare ne bazăm ata de mult pe cunoaşterea noastră încat să pretindem că scoatem bani din măruntaiele Pământului fără nici un preţ, fără nici un risc?
Acestea pot părea gânduri simple, gânduri pe care le aude în mintea lui şi ţăranul, şi omul de pe stradă, dar aceste gânduri simple nu sunt decât gânduri de bun simţ, cărora le permitem să ne apară în conştiinţă dacă nu avem motivaţii directe, dacă suntem complet dezinteresaţi şi dacă putem să ne gândim la Pămant cu puţină dragoste şi cu un strop de responsabilitate. Să iubim Pămantul, să ne amintim că el e casa noastră adevărată, e locul unic din Univers, care permite respiraţia, naşterea pruncilor, iubirea şi suferinţa şi, pentru că nu mai cunoaştem în univers un loc la fel ca acesta, să ne înţelegem responsabilitatea şi să-l stăpanim cu inteligenţă şi cu dragoste înainte de orice altceva. Genunchii ţăranilor ne amintesc că iubirea pentru Pămant e felul nostru de a fi conştienţi cu adevărat de măreţia Vieţii, care-i aici, pe acest Pământ şi conştienţi de faptul că noi trebuie să avem grijă de noi, dar şi de vieţile ce vor veni sute şi mii de ani după noi!

 Sursa jurnalul.ro

De ce tot mai greu se mai înţeleg oamenii astăzi?

              Observăm tot mai mult că oamenii se înţeleg din ce în ce mai greu fie că e vorba despre familie, fie de relaţiile cu prietenii sau de serviciu. De fapt, oamenii nu realizează că ceea ce se întâmplă se datorează într-o măsură tot mai mare apariţiei unor grave probleme de comunicare. De ce ne înţelegem tot mai greu? Pe ce se bazează înţelegerea noastră?

             Se întemeiază pe ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de conştiinţă, fie ca experienţă de viaţă. Nu poţi să împărtăşeşti cuiva ceva ce e complet străin de experienţa lui. Nu înţelege! Când vorbim despre ceva anume, ne înţelegem şi vorbim despre acelaşi lucru tocmai pentru că avem aceeaşi experienţă. Sunt două tipuri de experienţe comune. Una ce ţine de ceea ce am fost făcuţi noi, cum suntem construiţi noi. De exemplu, când unui copil îi vorbeşti despre un lucru că e bun sau rău, înţelege foarte uşor, pentru că are ceva în el care îi luminează acel înţeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant, de categoriile bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky încoace, se vorbeşte despre nişte matrici generatoare, constitutive conştiinţei noastre care generează structurile fundamentale de limbaj şi categoriile cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja şi ele nu fac decât să se dezvolte prin experienţă. Copilul are experienţa aceasta a binelui. Ştie, simte şi când îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înţelege. Deci, în primul rând, experienţa comună care ne favorizează înţelegerea dintre noi este ceea ce ţine de ontologic, de onthos, de cum am fost făcuţi noi, de ceea ce suntem noi, chip al lui Dumnezeu.

            Alt lucru care ar trebui să fie comun şi să constituie o punte de înţelegere între oameni este experienţa pe care am avut-o din copilăria noastră şi până în momentul respectivei comunicări. Cu cât această experienţă este mai asemănătoare cu a celorlalţi, cu atât comunicarea va funcţiona mai bine. Avem aici o experienţă rezultată în urma relaţiei noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu bunicii, cu cei din comunitatea în care trăim, a relaţiei cu natura, cu cărţile sau tot ceea ce înseamnă educaţie şi viaţă din copilăria noastră şi până la maturitate.

          Necazul pentru lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai puţin o experienţă cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi şi părinţii noştri a intervenit cineva, între noi şi lume – natură şi ceilalţi oameni – s-a interpus ceva şi chiar între noi şi noi înşine s-a ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din ce în ce mai mult, experienţa omului societăţii mediatice este configurată televizionar, adică prin televizor şi internet. Care este problema?

În momentul în care a apărut televiziunea, justificarea acesteia era aceea că reflectă realitatea, un fel de oglindă în care se concentrează ce este mai semnificativ din lumea care ne înconjoară. În timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată că lumea tv sau lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a lumii reale, şi, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind realitatea. Aceasta când nu este o pură ficţiune. Apare însă un alt fenomen: lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii virtuale. Asta pentru că evenimentele politice se construiesc la televizor şi în general un eveniment care nu e reflectat mediatic e ca şi cum nu ar exista. Oamenii se îmbracă după cum văd la televizor, îşi alcătuiesc agenda discuţiilor cotidiene tot pe marginea actualităţii mediatice şi împărtăşesc majoritatea părerilor dominante în opinia publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari sociologi ai comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii îşi construiau imaginea interioară despre lume în baza experienţei din familie, comunitate, biserică şi şcoală, astăzi, această imagine este configurată eminamente prin interacţiunea cu mass-media. Omul modern, hrănindu-se într-o măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale, ajunge ca în sângele lui să circule tot mai mult ideile sau reprezentările acesteia despre lume.

Şi mi se va spune din nou că nu este nici o problemă, că lumea a evoluat, încât noua experienţă umană e mult mai bogată şi mai intensă. Aceste idei şi altele asemănătoare se vehiculează în retorica justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală este aceea că una este realitatea, şi alta reprezentarea mai mult sau mai puţin fidelă a ei. În spatele realităţii, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu întotdeauna se află raţiunile, logoi, prin care acestea sunt ţinute în existenţă de energiile dumnezeieşti. Acestea, prin împărtăşire, ne hrănesc, ne bucură sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin toate aceste raţiuni simple, naturale, mintea omului urcă către izvorul lor, către Unul Dumnezeu.

             În spatele lumii virtuale însă, se află un conglomerat de reprezentări ale unor mulţimi de subiecte de conştiinţă: scenografi, regizori sau autori anonimi de pe internet. Astfel că experienţa omului mediatic, în loc să afle un numitor comun în zidirea lui Dumnezeu, în raţiunile pe care El le-a pus în creaţie, în Adevăr, aceasta va fi împrăştiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune, care reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundaţi într-o lume care nu este reală, cu mintea plină de tot felul de naraţiuni, în limbaj duhovnicesc, idoli de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi tot mai dificil să comunice cu cei de lângă el. Problema este una dintre cele mai importante cu care se confruntă şi se vor confrunta psihologia şi psihoterapia zilelor noastre. Conflictele, divorţurile, însingurarea sunt urmările logice ale pierderii reperului comun, a adevărului pus de Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de referinţă a comunicării şi înţelegerii dintre noi. În acest context, singura soluţie pe care o văd este revenirea la relaţiile tradiţionale ale omului cu natura, cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, păzirea minţii în faţa bombardamentului informaţional şi, desigur, recuperarea în viaţa noastră a dimensiunii psihoterapeutice a vieţii în Biserică. Experienţa Absolutului, a unităţii adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a împrăştierii în legiunea de naraţiuni şi opinii care sfâşie trupul umanităţii, şi chiar al Bisericii lui Hristos în zilele noastre.

 Autor: Bioetician, dr Virgiliu Gheorghe

Surs: Ziarul Lumina

10 lucruri pe care NU trebuie să le spui copilului

Cele mai grele cuvinte, cele mai mari dezamăgiri le avem mai ales de la cei pe care îi iubim. În virtutea acestei iubiri, ne permitem să fim uneori incredibil de duri.

Într-o zi, din nu mai ştiu ce motive, eram nu supărată, ci furioasă, iar când copilul a venit să mă întrebe dacă ieşim şi noi pe afară, am răcnit cu toată mânia pe care o aveam în mine: „Dispari! Lasă-mă în pace, nu vezi că am treabă!?“
Nu, chiar nu vedea, a venit doar să întrebe ceva. El nu ştia la ce mă gândeam, nu era problema lui, însă a primit efectul furiei mele.
Un răcnet care l-a speriat, care l-a făcut să se teamă de mine, de ceea ce aş putea face, de necunoscut; poate a crezut că din vina lui sunt supărată, poate chiar a început să se teamă de mine, mama lui, care, din senin, poate deveni furioasă, care este imprevizibilă, pe care nu se poate baza.

1. Lasă-mă, nu mă deranja!
Orice părinte are nevoie uneori de o pauză, de un timp pentru el sau pentru o treabă importantă pe care o face la un moment dat, dar a spune copilului de multe ori sau zilnic „lasă-mă, am treabă!“ îl va face să creadă că nu mai are niciun rost să îţi vorbească, deoarece va fi mereu respins.
Dacă se obişnuieşte să nu îţi spună lucruri când este mic, la adolescenţă nici atât nu va mai dori să îţi vorbească.
De mici, copiii ar trebui să ştie că părinţii lor au mereu timp pentru ei. Dacă chiar eşti foarte ocupat sau stresat, spune-i copilului: „Mami/tati are ceva de terminat acum, aşa că te rog mult să stai un pic liniştit, să te joci câteva minute, iar când termin mă joc cu tine“.


2. Mişcă-te mai repede!
Program supraîncărcat, trafic aglomerat, restaurant plin, somn insuficient… Majoritatea părinţilor copiilor care au început să facă singuri lucruri (să se spele, să se îmbrace, să mănânce etc.) spun aceste cuvinte copiilor lor.
Cât de des şi pe ce ton spuneţi copiilor aceste cuvinte? Dacă aţi devenit nervoşi, le spuneţi ţipând! Vom face copilul să se simtă vinovat că noi ne grăbim, însă nu îl vom motiva în niciun caz să se mişte mai repede.
Mai degrabă ne luăm un timp în plus pentru ca şi copilul să ţinp pasul sau îl anunţăm din timp ce are de făcut.

3. Eşti atât de…
… agasant, nu eşti sănătos la cap, atât de timid, eşti rău, mincinos, tâmpit, nesimţit, dezordonat etc. Etichetele pe care le punem copiilor sunt scurtături către schimbarea copilului în sensul pe care îl dictează etichetă.
Copiii mici cred ceea ce li se spune fără a pune nimic sub semnul îndoielii, mai ales dacă afirmaţiile vin de la părinţi, bunici sau de la persoane pe care le apreciază – bone, educatoare. Etichetele negative devin în acest fel profeţii autoîmplinite, aceste afirmaţii subminând încrederea în sine.
Chiar şi etichetele care par pozitive (şmecher, isteţ) pot să destabilizeze copilul, stabilindu-i nişte aşteptări nepotrivite sau inutile. Afirmaţiile dure (prost, leneş, ratat) taie foarte adânc.

4. Nu eşti în stare de nimic!
„Nu pot să cred că ai făcut aşa ceva“, „Era şi timpul să faci asta“, Nu faci nimic ca lumea“, „Puteai mai mult“ sunt afirmaţii care rănesc.
Învăţarea este, în general, un proces de încercări repetate; copilul nu s-a născut învăţat şi nu are un manual de calitate în dotare pentru a şti ce e bine şi ce nu şi cât de bine ar trebui făcute lucrurile pentru a mulţumi pe toată lumea.
Mai ales pe părinţii veşnic nemulţumiţi, pentru care orice face copilul e prea puţin. Chiar dacă copilul a făcut exact aceeaşi greşeala şi ieri, comentariul tău depreciativ nici nu îl ajută, nici nu îl face să înveţe să facă mai bine acel lucru.

5. Mai bine nu te mai făceam!
Dacă ai apucat să spui vreodată acest lucru copilului, înseamnă că trebuie să consulţi urgent un psiholog.
Nu numai pentru tine (care nu ştii să te controlezi şi ai deja probleme grave de comportament dacă ai fost capabilă să spui asta), dar mai ales pentru copilul tău, pe care l-ai traumatizat cumplit cu aceste cuvinte.
Te-ai gândit oare ce simte copilul care aude aceste cuvinte de la persoana în care are cea mai mare încredere din toată lumea?

6. De ce nu poţi să fii şi tu ca…?
Poate părea motivant să ai o rudă sau un prieten ca exemplu de comportament („Uite ce frumos desenează cutare, ce frumos se poartă X, cum ştie să îşi lege şireturile Y, Z nu mai bea din biberon, de ce nu poţi şi tu să faci asta?“).
Prin comparaţie, copilul care nu face aceste lucruri se va simţi prost şi va vrea să le facă şi el. Aproape întotdeauna, comparaţiile îşi ratează scopul.
Copilul tău este el însuşi , nu X, Y sau Z. Într-un fel, e normal ca părinţii să îşi compare copiii între ei sau cu ai altora, să găsească un cadru de referinţă pentru nivelul achiziţiilor psihomotorii ale acestora.
Dar – în niciun caz – nu lăsa copilul să te audă făcând asemenea comparaţii! Fiecare copil are ritmul lui de creştere şi dezvoltare, temperamental lui, personalitatea lui.
A-ţi compara copilul cu altcineva este ca şi cum i-ai spune copilului că ţi-ai dori ca el să fie altcineva sau altcumva. Aceasta le subminează încrederea în sine.

7. Te omor cu bătaia
Cu variaţiunile pe aceeaşi temă: „Te rup cu bătaia, îţi rup urechile, te arunc pe geam, te dau cu capul de pereţi…“.
Ameninţările, rezultate de obicei din frustrările părinţilor, sunt rareori eficiente. „Dacă nu faci asta, te bat/te omor/te dau afară etc.“
Problema este că orice ameninţare ai profera, dacă nu o duci la îndeplinire, îşi pierde valoarea. Şi asemenea ameninţări nu pot fi duse la îndeplinire!
De aceea, nu face ameninţări absurde, pe care nu le poţi pune în aplicare. Ameninţarea cu bătaia este cel mai ineficient mod de a schimba un comportament la copil.
Cu cât copilul este mai mic, cu atât mai mult timp îi trebuie pentru „a-şi învăţa lecţia“ atunci când greşeşte.
Studiile arată că şansele ca un copil de doi-trei ani să repete greşeala pe care a făcut-o puţin mai devreme sunt de peste 80% – indiferent de metoda de pedeapsă folosită pentru acea greşeală.
Nici chiar pentru copiii mai mărişori nu există o strategie de disciplinare cu eficienţă garantată.


8. Să nu plângi!
Variaţiuni: „Nu fi trist!, Nu fi bebeluş! Nu ai motive să fii trist/ să-ţi fie frică!“. Dar copiii, mai ales cei mititei, sunt suficient de trişti sau supăraţi ca să plângă, deoarece ei nu ştiu să îşi asocieze eficient cuvintele cu sentimentele, acesta este mijlocul lor cel mai eficace de a-şi exprima sentimentele negative.
Ei devin supăraţi, chiar înfricoşaţi. A le spune să nu mai fie astfel nu îi face să se simtă mai bine, ba chiar le transmitem mesajul că emoţiile lor sunt greşite, că nu e bine să simtă lucrurile acestea.

9. Las’ că vezi tu când vine taică-tu!
Acest clişeu nu este numai o formă de ameninţare, ci şi o formă penibilă de disciplinare. Ca să disciplinezi eficient, trebuie să iei tu însăţi atitudine, imediat!
Disciplinarea amânată rupe legătura între acţiunea copilului şi consecinţele acesteia, iar eficienţa se pierde. Până vine părintele “bau-bau” acasă, copilul a şi uitat ce prostie a făcut.
Mai mult, agonia anticipării şi aşteptării pedepsei este mai cumplită decât pedeapsa însăşi pentru greşeala făcută de copil. Apoi, pasând pedepsirea în îndatorirea altcuiva, îţi subminezi autoritatea.
La ce bun să o ascult pe mama dacă oricum nu îmi face nimic? Există părinţi care preferă să îl prezinte pe celălalt ca „poliţistul rău“ pentru a nu se pune rău cu copilul, dar pierderile reale sunt mult mai mari – în termeni de încredere şi chiar de afecţiune. Dacă nu acum, când va fi adolescent!

10. Bună treabă! Ce copil bun!
Ce poate fi în neregulă cu aceste expresii?! Sunt nişte întăriri pozitive, sunt încurajări, nu? Singura lor problemă este că sunt nişte expresii vagi, nespecifice. Dacă spunem „Bravo! Bună treabă!“ pentru orice lucru mărunt pe care îl face copilul, remarca va deveni lipsită de semnificaţie. Un simplu refren.
Nu va mai fi motivat să facă şi eforturi reale pentru a realiza lucruri importante, deoarece toate sunt răsplătite cu „bună treabă“. Laudă cu adevărat numai realizările care presupun un efort din partea copilului, nu acţiunile pe care le face de nu ştiu câte ori zilnic.
Laudă comportamentul, nu copilul! Nu e deştept, cuminte, frumos, bun numai pentru că nu a dat mâncare pe jos sau pentru că a terminat un puzzle.

Sursa: baby.unica.ro

Un portret de sfânt: Părintele Dimitrie Bejan

Mărturisitori - Pr. Dimitrie Bejan

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

Din acea perioadă de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni. Fiu de răzeş, licenţiat în litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui D. Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate  ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere. În 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață. A fost din nou arestat, fără să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit. L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi aproape golită în 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii. În 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din '61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de “trăire legionară în defavoarea comunismului” sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă. Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începuse reeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frute cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (...) În orice caz, preotul Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri. În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar despre persecuția bisericii în România și se scria de prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și preotul Bejan. De la eliberarea sa până în 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu. După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (...) La 21 septembrie 1995 a murit regretat de toată aşezarea. Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu. În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. Preotul Dumitru Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani. Am scris de el, de drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 august 1964 din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea. MAI a cerut Mitropoliei Iași să fie numit preot paroh la biserica din Ghindăoani în județul Neamț unde a slujit cinci ani și jumătate. În 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie în 24 de ore a fost trimis în orașul natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu DO în casa familiei. Ca preot în Ghindăoani i s-a făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu DO în Hârlău, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci preotul Dumitru Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (...) Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii. (Aurel Sergiu Marinescu - Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pag. 279-284) * Titlul mărturiei este citat în forma originală, așa cum a fost dat de memorialist. Faptul că autorul a văzut în părintele Bejan un sfânt este cu atât mai mult de luat în seamă ținând cont că opinia memorialistului despre clerul Bisericii Ortodoxe din timpul comunismului este una extrem de critică. În acest sens, a se vedea paginile 331-332 din același volum. Părintele Dimitrie Bejan - ”Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter” Autor: Ioan Ianolide    Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter. A fost preot militar pe frontul de Răsărit. Şi-a început lupta cu ateismul în lagărele de soldaţi români din U.R.S.S., când a refuzat să intre în divizia Tudor Vladimirescu, formată din românii care acceptaseră reeducarea cu scopul de a reveni în ţară. În 1948 a fost trimis spre judecare la Bucureşti. A trecut prin mai multe închisori din ţară. După eliberare, a continuat să fie urmărit, persecutat şi torturat (Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 330) Părintele Dimitrie Bejan - un mare erou al vieții noastre creștine și naționale  Autor: Pr. Iustin Pârvu    Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe ”batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase... Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară. Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău. Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă. (Pr. Justin Pârvu - Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 347-348) Sursa: FERICIŢI CEI PRIGONIŢI