Sfârşitul Noii Ordini Mondiale

Revoltele de la începutul secolului 21 au schimbat lumea în care trăim. Acum, în perioada de după războaie eşuate şi dezastre economice, presiunea pentru o alternativă socială nu poate face altceva decât să crească, relatează Guardian.co.uk.

La sfârşitul verii din 2008, două evenimente într-o succesiune rapidă semnalizausfârşitul Noii Ordini Mondiale.

 În august, statul client al SUA, Georgia, era distrus de un război scurt, dar sângeros,după ce trupele ruseşti au atacat teritoriul contestat al Osetiei de Sud.

Fosta republică sovietică era favorita nonconservatorilor de la Washington. Preşedintele său autoritar a făcut un lobby puternic pentru ca Georgia să adere la expansiunea estică a NATO. Vice-preşedintele american Dick Cheney a denunţat răspunsul Rusiei ca pe un act de “agresiune” care “nu poate trece neobservat”. George Bush, care abia lansase un război catastrofal în Irak, a declarat că “invazia unui stat suveran” de către Rusia este “inacceptabilă în secolul 21”.

Odată ce luptele s-au încheiat, Bush a avertizat Rusia să nu recunoască independenţa Osetiei de Sud. Rusia a făcut exact acest lucru, în timp ce navele de război americane nu puteau face altceva decât să navigheze pe Marea Neagră. Conflictul a reprezentat un punct de cotitură în plan internaţional. După două decenii în care SUA a dominat lumea ca un adevărat colos, anii puterii americane necontestate se terminau.

• Modelul capitalismului neoliberal s-a dărâmat

Trei săptămâni mai târziu, un al doilea eveniment, cu efecte şi mai lungi, ameninţa inima sistemului financiar global dominat de SUA. Pe 15 septembrie, criza creditelor a izbucnit odată cu colapsul unei bănci de investiţii, care era a patra ca dimensiune de pe teritoriul american.

Falimentul Lehman Brothers a împins lumea occidentală în cea mai profundă criză economică de la cea din anii ’30.

Primii zece ani ai secolului 21 au zguduit ordinea internaţională, iar anul 2008 a fost punctul de cotitură. Odată cu sfârşitul războiului rece, marile întrebări politice şi economice au fost lămurite, cel puţin aşa ni s-a spus. Democraţia liberală şi capitalismul pieţei libere au triumfat. Socialismul a devenit istorie.

În 1990, George Bush Senior a inaugurat o Nouă Ordine Mondială, bazată pe supremaţia militară şi dominaţia economică occidentală necontestată a SUA. Aceasta trebuia să fie o lume unipolară fără rivali. Puterile regionale ar fi îngenuncheat în faţa noului imperiu global. Istoria în sine a ajuns la final.

Însă, între atacul Turnurilor Gemene şi căderea Lehman Brothers, acea ordine globală s-a prăbuşit. Doi factori erau cruciali. Până la sfârşitul unui deceniu de luptă armată, America a reuşit să îşi expună limitele, în loc să convingă lumea de măsura puterii sale militare. Iar modelul capitalismului neoliberal care a domnit în mod suprem, timp de o generaţie, s-a dărâmat.

• Înfrângerea SUA cu propriile arme

Reacţia SUA la evenimentele de la 11 septembrie a fost cea care a distrus senzaţia de invicibilitate a primului imperiu din lume, cu adevărat global. Răspunsul calculat extrem de greşit al administraţiei Bush a transformat atrocităţile din New York şi Washington în cel mai de succes atac terorist din istorie.

Nu numai că războiul lui Bush a eşuat din cauza propriilor săi termeni, împânzind terorişti pe întreg globul, dar campaniile americane de ucidere, tortură şi răpire a făcut ca Occidentul să se îndoiască de statutul Americii ca şi apărătoare a drepturilor omului. Însă, invazia britanică-americană a Afganistanului şi Irakului a dezvăluitincapacitatea gigantului mondial de a-şi impune propria voinţă asupra unor popoare ţintă, care erau pregătite să riposteze. Aceasta a devenit o înfrângere strategică pentru SUA şi cei mai apropiaţi aliaţi ai săi.

Acest momentul a fost primul eveniment din cele patru schimbări decisive care au transformat lumea, într-un mod de o importanţă crucială.

Al doilea eveniment a fost dat de urmările prăbuşirii din 2008 şi declanşarea crizei ordinii capitaliste dominată de Occident, ceea ce a grăbit declinul relativ al SUA.

Aceasta a fost o criză fabricată în America şi adâncită de către costurile vaste ale războaielor sale multiple. Iar cel mai devastator impact a fost asupra acelor economii a căror elite au investit cu mult entuziasm în ortodoxia neoliberală a pieţelor financiare liberalizate şi în puterea corporativă nestingherită.

Un model lacom de capitalism băgat cu forţa pe gâtul lumii ca şi singura modalitate de a conduce o economie modernă, la un cost de “balonizare” inegală şi degradare a mediului, a fost salvat de la colaps doar de cea mai mare intervenţie a statului din istorie. Gemenele nefaste ale neoconservatorismului şi neoliberalismului au fost încercate şi testate până la distrugere.

• Avântul altor state

 Eşecul acestora a accelerat creşterea Chinei, a treia schimbare a începutului secolului 21. Nu numai că această creştere uimitoare a ţării a scos din sărăcie sute de milioane de persoane, dar modelul său de investiţii “a scos” Occidentul din criză,creând o nouă putere centrală globală. Acest lucru a crescut libertatea de manevrare pentru statele mai mici.

Creşterea Chinei a lărgit spaţiul pentru valul de schimbare progresivă care a cuprins America Latină, cea de-a patra schimbare la nivel mondial. De-a lungul continentului, guvernele socialiste şi social-democratice au fost propulsate la putere, atacând nedreptatea economică şi rasială, construind independenţa regională şirecuperând resursele de la controlul corporativ. Două decenii după ce am fost asiguraţi că nu există alte alternative la capitalismul neoliberal, America Latină crea aceste opţiuni.

Aceste schimbări de moment au venit, bineînţeles, cu nişte costuri uriaşe. SUA vor rămâne, în viitorul apropiat, puterea militară care domină într-un mod copleşitor, iar înfrângerile parţiale din Irak şi Afganistan au fost plătite cu vieţi şi cu o distrugere la o scară colosală. Multipolaritatea vine cu propriile riscuri de conflict.

Modelul neoliberal a fost discreditat, dar guvernele au încercat să îl relanseze prin programe de austeritate sălbatice. Succesul Chinei a fost “cumpărat” la un preţ ridicat în inegalitate, drepturi civile şi distrugere a mediului. Iar elitele latino-americane sprijinite de America au rămas determinate să inverseze câştigurile sociale, aşa cum au reuşit prin lovitura de stat violentă din Honduras în 2009.

Astfel de contradicţii au copleşit şi revoltele revoluţionare care au curpins lumea arabă în 2010-2011, determinând o nouă schimbare de proporţii globale.

Cu mult înainte de 2008, modelul “pieţei libere” a fost obiectul unui atac feroce:neoliberalismul dădea putere unor bănci şi corporaţii inexplicabile, susţineau militanţii globalizării anti-corporative, alimentând sărăcia şi nedreptatea socială şi eviscera democraţia, iar acest aspect a fost nesustenabil atât din punct de vedere economic, cât şi ecologic.

Criticii au avertizat că privatizarea serviciilor publice va costa mai mult, va reduce salariile şi condiţiile, şi va alimenta corupţia. Este exact ce s-a întâmplat. Iar în Uniunea Europeană, unde privilegiul corporativ şi ortodoxia pieţei erau încorporate în tratat, rezultatele au fost dezastruoase. Combinaţia de sisteme bancare liberalizate cu o uniune monetară nedemocratică, dezechilibrată şi dezinflaţionistă pe care criticii au privit-o întotdeauna ca pe ceva care risca să se destrame, era un dezastru gata să se producă. Căderea economică a fost  declanşatorul.

• Presiunea pentru adevărata schimbare de-abia a început

Chiar şi după Irak şi Afganistan, războiul terorii a fost continuat prin atacuri de drone ce au ucis civili din Pakistan şi până în Somalia. Puterile occidentale au jucat rolul decisiv în răsturnarea regimului libian, acţionând în numele protejării civililor, care apoi au murit într-un război civil degenerat de forţele NATO, în timp ce Siria distrusă de conflicte era ameninţată de o intervenţie, iar Iranul de un atac cu toate forţele.

Iar în timp ce neoliberalismul a fost discreditat, guvernele occidentale s-au folosit de criză pentru a încerca să îl consolideze. Nu numai că locurile de muncă, salariile şi beneficiile au fost reduse cum nu s-a mai întâmplat vreodată, dar privatizarea a fost extinsă şi mai mult. Ceea ce era nevoie era o presiune socială şi politică suficient de puternică pentru a răsturna clasamanetul puterii.

Repulsia faţă de o elită discreditată şi faţă de proiectul său social şi economic sortit eşecului, s-a adâncit lent după 2008. În timp ce povara crizei era aşezată pe umerii majorităţii, răspândirea protestelor, loviturilor şi a revoltelor electorale a demonstrat căpresiunea pentru adevărata schimbare de abia a început. Respingerea puterii şi lăcomiei corporative a devenit de bun simţ în această eră.

Istoricul Eric Hobsbawm a descris prăbuşirea economică din 2008 ca şi“echivalentul de dreapta a căderii zidului Berlinului”. Acest aspect se referă la urmările crizei ordinii neoliberale, pe măsură ce nevoia reconstrucţiei economiei distruse pe o bază mai democratică, mai  egalitară şi mai raţională a început să dicteze forma unei alternative durabile.

Atât criza economică, cât şi cea ecologică a cerut un drept de proprietate socială, o intervenţie publică şi o modificare a bogăţiei şi puterii. Viaţa reală se îndreptă în direcţia soluţiilor progresive.

Revoltele din primii ani ai secolului 21 au deschis uşa posibilităţilor unui nou tip de ordine globală şi a unor schimbări sociale şi economice autentice.

Însă, aşa cum comuniştii au învăţat în 1989, iar campionii capitalismului au descoperit 20 de ani mai târziu, nimic nu este stabilit vreodată.

Sursa: Financiarul.ro