Arsenie Boca, la începutul anilor 1940
Este considerat de mulţi credincioşi drept „ultimul sfânt al
românilor“. Duhovnicul Arsenie Boca şi-a dus viaţa printre fapte
considerate miracole de cei care le-au văzut şi vorbe cu tâlc,
balansându-se între renumele profetic şi durerile simţite în temniţele
comuniste.
„Într-o zi, oamenii i s-au plâns: «Părinte, nu mai avem nisip de
construcţie, ce ne facem? Numa dacă s-ar abate râul ăsta din loc, am mai
putea găsi ceva nisip…». Părintele s-a dus în deal, pe apă, la vreo
douăzeci de metri, şi s-a lăsat în genunchi. A făcut rugăciunea câteva
ore. Şi, vă jur!, asta am văzut-o cu ochii mei, spre seară, apa a intrat
în pământ şi a ieşit puţin mai încolo, lăsând la suprafaţă un nisip
fin, strălucitor ca argintul. Muncitorii s-au închinat cu toţii,
speriaţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. «Rugaţi-vă, postiţi şi veţi
putea şi voi!», le-a spus tuturor.“
Astfel de istorii, precum cea spusă de muncitorii care lucraseră la
refacerea mănăstirii din localitate, puteau fi auzite, la Prislop, pe 28
noiembrie 1989. Atunci, toţi cei prezenţi acolo, proveniţi din toate
zonele ţării, înfriguraţi de la vremea de afară şi extenuaţi de
lipsurile unui regim politic ce mai avea de supravieţuit mai puţin de o
lună, participau la ceva mai mult decât o înmormântare.
Senzaţia era că România a pierdut un sfânt, o persoană în relaţie
directă cu divinul, un făcător de minuni. Din sicriu, trupul lui Arsenie
Boca trăda perioadele lungi de interogatorii, anchete şi întemniţări,
al căror subiect fusese încă din anii 1950.
Despre miracole
Cum şi-a câştigat însă renumele acest duhovnic care, pentru o uriaşă
parte a credincioşilor din România, reprezentase, vreme de decenii,
speranţa că religia şi credinţa vor intra din nou în legalitate şi
firesc? O parte dintre răspunsurile la această întrebare pot fi
exemplificate prin două momente ale vieţii sale.
Mai întâi, printr-o întâlnire, din decembrie 1988, dintre Boca şi
ucenicul său, Preasfinţitul Daniil Stoenescu. Părintele ar fi plâns şi
ar fi spus, profetic: „Îmi pare rău pentru voi. Frica e de la diavol…
Îmi pare rău pentru voi. Vor cădea mulţi dintre cei aleşi. Vă vor pune
impozite, taxe şi alte dări. Nu veţi mai putea fi sfinţi… Acum nu mai e
timpul sfinţilor. Acum începe timpul mucenicilor“.
Un al doilea exemplu se găseşte pe pereţii bisericii de la
Drăgănescu, Giurgiu, pictată în întregime de Boca, după ispăşirea
suferinţelor din temniţele comuniste. Într-una dintre picturi figurează
moartea martirică a Sfântului Ştefan cel Nou, tot la 28 noiembrie, şi al
cărui destin seamănă izbitor cu cel al lui Arsenie Boca.
Miracolul este ceea ce privirea ştiinţei nu poate cuprinde, se
explică în cărţile de misticism. Pentru Boca însă, aşa cum reiese din
spusele şi cărţile sale, supranaturalul nu avea nicio legătură cu vreo
separare între intelect şi sentiment, ci devenea însăşi o parte
fundamentală a „adevăratei vieţi“: cea condusă sub numele Domnului.
„Fă-te ca focul!“
29 septembrie 1910. Într-o gospodărie de pe vârful unui deal, în Vaţa
de Sus, judeţul Hunedoara, se năştea Zian Boca, fiul lui Iosif Boca şi
al Cristinei. Aproximativ 19 ani mai târziu, în curtea Liceului „Avram
Iancu“, din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an,
acelaşi Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se
numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, „Gorunul lui Zian“. Acel
gorun există şi astăzi.
După absolvirea Institutului Teologic din Sibiu, Mitropolitul Nicolae
Bălan îl trimite pe tânărul Zian, cu bursă, la Academia de Arte
Frumoase din Bucureşti. Tot aici va urma şi studii de medicină,
dezvoltând o pasiune pentru ştiinţe, ce-l va cuceri până la moarte.
Zian este hirotonit pe 19 septembrie 1929 şi, după terminarea
Academiei de Arte Frumoase, îşi începe ucenicia în monahism, petrecând
trei luni la Sfântul Munte Athos. Se spune că acolo ar fi dat de un
duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la
măturat nu eşti bun!“, la care tânărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e
de mine, la ăsta stau!“.
Amintindu-şi relaţia cu primul său duhovnic, Boca avea să exclame mai
târziu, întrebat cum ar trebui să fie un călugăr: „Măi, nu toţi cei din
lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc… Unii
dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De
vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!“.
Se întâmpla în 1940, când cel transformat din Zian în Arsenie (în
greacă: „cel plin de bărbăţie“) era trimis la Sâmbăta de Sus, judeţul
Braşov, pentru a intra în adevărata viaţă monahală. Iar din acest loc,
începe destinul celui considerat de mulţi, astăzi, drept „ultimul sfânt
al românilor“.
“Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare
decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” Arsenie
Boca, duhovnic.
„Această căciulă a mitului nu vreau să o port“
Arsenie Boca (primul preot din stânga), în timpul unei slujbe la Sâmbăta de Sus
În iunie 1939, Zian Boca intră în obştea Mănăstirii
Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. Un an mai târziu, este
tuns în monahism şi primeşte numele de Arsenie, iar la 10 aprilie 1942
este hirotonit preot. Este începutul a ceea ce istoria ortodoxismului
din România avea să numească „Mişcarea de reînviere duhovnicească de la
Sâmbăta“.
Arsenie Boca, îmbrăcat într-o reverendă albă, prinsă cu o centură, şi
cu părul tăiat scurt la spate, contrar obiceiului călugărilor din
epocă, devine, la început, duhovnicul a sute de oameni, transformaţi
ulterior în adevărate mulţimi ce invadau curtea mănăstirii din Sâmbăta
de Sus. De la Sărbătoarea Floriilor şi până la sfârşitul verii, mii de
oameni dormeau pe pătură, în curtea aşezământului religios, contribuind,
în timpul zilei, la treburile gospodăreşti din zonă.
Sfidând legile fizicii
Renumele lui Boca se răspândeşte rapid, la început în zona
Făgăraşului, apoi în cea a Ardealului de Sud, ajungând, în curând, în
toată ţara. Imaginea sa este construită pe mărturiile celor care îl
cunoscuseră direct, închegate pe o combinaţie de exaltare şi senzaţia de
a fi atins, chiar şi pentru o secundă, promisiunile din Sfintele
Scripturi. „Îţi dădea impresia că este un cuvios venit din lumea
sfinţilor. Vederea lui te atrăgea şi te cucerea. Ceea ce spunea era ca
şi un cuvânt de Evanghelie“, ne-a spus părintele Ioan Sofonea, din
Sibiu.
La statura de duhovnic cu har, pe care o dobândise din partea
credincioşilor din zonă, contribuie şi câteva istorii personale, redate,
în general, de către cei care i-au fost ucenici în acea perioadă.
Aspazia Oţel Petrescu, deţinut politic pe vremea comuniştilor,
povesteşte cum l-a văzut pe părinte sfidând legile fizicii: obişnuia să
ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă
lumânare.
Tot Aspazia l-a văzut pe Arsenie Boca, într-o noapte, purtând prin
furtună o lumânare aprinsă. „Era de groază, bubuia furtuna, iar sălciile
pur şi simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din
sfeşnic o lumânare groasă şi ne-a ţinut-o nouă, să avem lumină. La
vijelia aia, flăcările lumânării se învolburau în toate felurile, se
ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul
de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Apoi mi-a spus: «Ţine şi tu
lumânarea asta şi nu te mai mira atât». La mine, lumânarea s-a stins
imediat. «Vezi, a adăugat, trebuie să înveţi să ţii o lumânare în
furtună». Îmi vorbea codificat părintele, dar eu nu ştiam încă. El se
referea la cei 14 ani de puşcărie care aveau să vină peste mine. Despre
acea furtună şi acea lumină vorbea“, a povestit Aspazia Petrescu.
Miracolele de pe munte
Părintele Oprea Crăciun, cel care a trecut în nefiinţă anul trecut,
are o altă istorie de acest fel. „Un om din sat a adus-o la părinte pe
fiica sa, de 16 ani, care suferea de paralizie infantilă. Părintele
Arsenie l-a trimis acasă şi a dus-o pe fată într-o chilie, unde un
călugăr bătrân se ocupa de ea, îi dădea de mâncare şi apă cu care să se
spele. În timpul zilei, o cărau cu roaba la noi, care munceam prin
curtea mănăstirii, ca să nu stea singură. Într-o zi, am văzut roaba
intrând în interiorul mănăstirii. Şi, o oră mai târziu, am văzut fata,
ieşind în picioare, sprijinindu-se de braţul părintelui Boca.“
Renumele lui Boca se răspândeşte în toată ţara şi în toate cercurile
sociale. Este vizitat de Regele Mihai, Ion Antonescu şi Lucian Blaga. Cu
acesta din urmă are următoarea conversaţie: „Fericit eşti, părinte, că
ai ajuns un mit“, i-ar fi spus poetul şi filosoful. „Maestre, această
căciulă a mitului nu vreau să o port“, ar fi replicat Boca, întrerupt
imediat de Blaga: „Ba o să o porţi, pentru că neamul românesc are nevoie
de aşa ceva“.
Sute de femei umplu zilnic curtea mănăstirii, îngrijorate de situaţia
soţilor, plecaţi pe front. Acelaşi părinte Oprea Crăciun povesteşte cum
Boca nu avea timp să vorbească în tihnă cu fiecare în parte, însă le
spunea: „Tu pune o cruce după casă. Tu pune pachet, că soţul tău e
rănit, dar trăieşte. Şi, când au sosit scrisorile, s-a văzut că spusele
părintelui fuseseră întru totul adevărate“.
Umorul unui părinte
Arhimandritul Paisie Tinca a ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu în 1945,
când avea doar 16 ani. Căuta liniştea sufletească. Aici a deprins
tainele bisericii şi a urmat Seminarul Teologic din Cluj şi apoi
Facultatea de Teologie din Sibiu. Spune că este un om care greu se
impresionează, dar că părintele Arsenie Boca i-a atins sufletul.
„Părintele Arsenie era un om deosebit. Stăteam cu el de vorbă de câte
ori putea, pentru că era foarte ocupat. Mi-a rămas în minte un lucru
pe care mi l-a spus el: «Măi, acelaşi duh e şi în mine, şi în
tine». Mi-aduc aminte că atunci când am venit la mănăstire am ţinut post
40 de zile numai cu apă şi pâine şi m-am slăbit tare. Am fugit în
pădure şi părintele m-a adus înapoi. M-a întrebat: «Dar cine ţi-o spus
să posteşti?». Eu am spus că poruncile bisericii spun să ţii toate
posturile. Şi mi-a spus zâmbind: «Dacă vei mai posti aşa îţi trage
clopotul, ai noroc să eşti tânăr»“, ne-a povestit părintele Paisie.
„Citea“ oamenii după trăsăturile ochilor
Părintele Paisie confirmă miile de oameni care veneau la Arsenie Boca
pentru spovedanie şi pentru un sfat. „Foarte multă lume venea la el.
Ţinea predicile la altarul din pădure. În special, părintele Arsenie le
spunea oamenilor trecutul lor. Am găsit în bibliotecă un caiet cu
schiţele părintelui. Erau desenaţi ochi ai oamenilor. Şi apoi scria că
trăsătura cutare arată ceva din viaţa omului respectiv. Veneau mulţi
oameni bolnavi care, după ce discutau cu el, se simţeau mai bine. A fost
un om foarte muncitor. Până să vină el, mănăstirea a fost 100 de ani în
ruină. El a ridicat-o, cu oamenii din sat. Pe toţi îi punea la muncă.
Era dur cu cei care erau aşa, mai încrezuţi, dar şi cu cei care vroiau
să rămână la mănăstire şi nu călcau precum un călugăr, după cum spunea
chiar el“, adaugă părintele Paisie.
“Studiul e una – îl pot face toţi. Acoperirea cu viaţa însă o pot
face din când în când abia câte unii, unde şi unde, câte unul într-o
sută de ani.” Arsenie Boca, duhovnic.
Anii vieţii nu mai au răbdare: plecarea din Braşov
Aurica Tinca, sora părintelui Paisie, a ajuns la Mănăstirea
Brâncoveanu pe când avea doar 25 de ani. A plecat special de la Braşov
pentru a-l cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, stareţul aşezământului.
Au trecut de atunci aproape 70 de ani, iar sora Aurica este tot la
mănăstire. A rămas aici pentru că aşa i-a cerut părintele Arsenie Boca.
„Eu atunci locuiam la Braşov, la o familie germană. Am auzit că multă
lume mergea la Sâmbăta să îl cunoască pe părinte. Am zis să merg şi eu.“
Sora Aurica îşi aduce aminte cu drag de întâlnirea cu părintele
Arsenie Boca. „Era foarte muncitor şi mereu ocupat. El a ridicat
mănăstirea. Toată piatra care este aici el a adus-o de la râu. Lua
oamenii din sat şi munceau tot timpul. M-am dus şi eu să ajut şi de
fiecare dată mă trimitea la bucătărie. Nu înţelegeam de ce. Odată mi-a
spus «Eu vreau să te cruţ». Probabil că mă văzuse cât eram de slabă.
Venea multă lume la părinte. Era foarte iubit. Un an am stat cu el la
Sâmbăta. Apoi, în 1948, când l-au trimis la Prislop, le-a spus
măicuţelor să se ducă la Bistriţa. M-am dus şi eu la el şi i-am spus să
mă trimită şi pe mine. Mi-a spus: «Pe tine nu te trimit. Rămâi să stai
aici, să rabzi anii vieţii». Şi am rămas, dacă aşa a spus părintele“,
ne-a spus sora Aurica, ajunsă acum la 93 de ani.
Izvorul, loc de pelerinaj
Nu departe de mănăstire, la vreo 500 de metri, se află izvorul
denumit după părinte. Sute de oameni vin aici în fiecare zi şi iau apă.
Se spune că părintele a lovit cu toiagul în pământ şi aşa a izvorât apa,
care are proprietăţi vindecătoare. Unii istorici spun însă că izvorul a
existat mereu acolo şi că părintele l-a curăţat şi a sfinţit apa.
„Mereu venim să luăm apă de aici. Cam o dată pe lună. Se spune că te
vindeci de boli, dar trebuie să crezi cu adevărat ca minunea să se
înfăptuiască“, spune Filofteia Corbu, 47 de ani, venită din Agnita. „Am
auzit şi am citit multe despre părinte. Am venit aici să ne rugăm în
linişte, să luăm apă de la izvor şi să ne tămăduim“, a spus Maria Bălan,
51 de ani, venită tocmai din Vaslui.
Încep anchetele
În anul 1943, la izvorul Văii Sâmbăta, lângă un povârniş aproape
vertical, părintele Arsenie Boca terasează stânca. În interiorul
masivului, scobeşte o deschizătură pe care o lărgeşte în interior, cu
intenţia de a realiza o chilie în inima muntelui. Plănuia să se retragă
acolo, să lase mănăstirea pe mâna altcuiva, să-şi dedice restul vieţii
rugăciunii.
N-a mai apucat. Chilia există şi astăzi, ba chiar a devenit loc de
pelerinaj, când vremea o permite, însă, pe lângă mulţimile de oameni
care-l trăgeau înapoi, către spovedanii, sfaturi sau slujbe, Boca mai
avea o problemă. Mult discutată şi niciodată pe deplin elucidată,
această problemă se lega de modul în care două regimuri politice
diferite, cel monarhist şi cel comunist, vedeau în el o ameninţare, prin
prisma presupuselor relaţii legionare.
Arsenie Boca s-a apărat întotdeauna cu acelaşi argument: lipsa
distincţiilor între orientarea politică a oamenilor care îi solicitau
sfatul, însă, când la Bucureşti a ajuns informaţia potrivit căreia la
Sâmbăta de Sus ar fi fost ascunşi legionari urmăriţi de autorităţi, Boca
a intrat în dizgraţia celor care, până atunci, îi călcaseră pragul ca
invitaţi de marcă.
Dacă regimul monarhist s-a rezumat la atenţionări, când comuniştii au
preluat puterea, Boca a devenit automat „persona non grata“. Atitudinea
comuniştilor a fost susţinută şi de o serie de predici ale lui Arsenie
Boca, în care noii deţinători ai puterii politice vedeau potenţial
pericol: „Lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate. Credincioşii,
deşi mai puţini ca număr, nu vor putea fi suprimaţi de puterea numerică a
celor lepădaţi de credinţă, atâta timp cât vor sta strânşi în jurul
Bisericii“.
Este anchetat de mai multe ori, între 1945 şi 1948, la Râmnicu
Vâlcea, Braşov şi Făgăraş. În final, pentru a-l salva, Mitropolitul
Nicolae Bălan îl aduce, pe 25 noiembrie 1948, la Prislop, în judeţul
Hunedoara. Credea că îl poate proteja, însă adevăratele probleme ale lui
Boca abia urmau să înceapă.
“Mă priveau doi ochi albaştri, incontestabil doi ochi albaştri de
om, dar privirea aceea nu avea final, nu avea fund, un fundal.” Aspazia
Oţel Petrescu, scriitoare.
Anchetele Securităţii, detenţia şi umilirea
Arsenie Boca, la Prislop, în judeţul Hunedoara
Pe 25 noiembrie 1948, Arsenie Boca ajungea la Mănăstirea Prislop, din
Ţara Haţegului. Călugării greco-catolici, prigoniţi de regimul
comunist, lăsaseră locul în paragină. Iniţial, mănăstirea trebuia să fie
una de călugări, însă, până la urmă, este transformată într-un
aşezământ pentru măicuţe, sub conducerea stareţei Julieta
Constantinescu, numită Zamfira, după călugărire. Arsenie Boca îşi reia
titulatura de preot duhovnic.
Mulţimile ce-l urmau orbeşte la Sâmbăta de Sus încep să-şi facă
apariţia şi în Hunedoara, iar Securitatea se pune în mişcare. Pe numele
lui Boca este închegat un dosar de urmărire, numărul 564, pe a cărui
copertă, colonelul Gheorghe Crăciun scria: „A se strânge
material compromiţător contra lui Arsenie Boca“, adăugând apoi, într-un
raport separat: „Arsenie Boca este un element ostil şi duşmănos
regimului, care caută să deruteze oamenii de la muncă, infiltrându-le în
suflet misticismul şi fanatismul, speculându-le în acelaşi timp
ignoranţa. Faţă de cele de mai sus s-au luat măsuri pentru a se face o
reţea informativă serioasă în mediul acestuia, în sensul de a trimite la
el elemente bine instruite, eventual travestite, care să caute a-l
compromite (…) Mutarea lui Arsenie Boca în altă parte nu rezolvă
problema, atâta vreme cât nu e compromis“.
Din rapoarte rezultă că Arsenie Boca era urmărit pas cu pas, zi şi
noapte, prin prieteni sau simpli observatori, în biserică sau pe stradă,
în atelier sau în intimitate. Întreaga sa viaţă era recompusă: la ce
oră a ieşit din casă, cum era îmbrăcat, în ce tramvai s-a suit, ce loc a
ocupat, cine a trecut pe lângă el. La dosar există delaţiuni de la
apropiaţi ai părintelui, de tipul: „Fachiristul Arsenie Boca“ sau
„Paranoic, voia şi el să aibă aureola de mare duhovnic“. Când materialul
informativ a fost suficient, Securitatea s-a pus în mişcare.
Privind spre cer, nemişcat
Pe 16 ianuarie 1951, la ora 5 dimineaţa, 10 securişti spărgeau uşa
chiliei în care dormea Arsenie Boca. Părintele este trimis, fără
judecată, la muncă, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru mai bine de
un an.
Eliberat în aprilie 1952, Boca revine la Prislop, însă pentru scurt
timp: este din nou arestat şi anchetat la Timişoara, Jilava şi Oradea.
Două mărturii datează din această perioadă, ambele reproduse în
documentarul „Părintele Arsenie Boca, Omul lui Dumnezeu“, în regia lui
Nicolae Mărgineanu.
Prima îi aparţine părintelui Nicolae Bordaşiu, de la Biserica Sfântul
Silvestru, din Bucureşti. „Eram închis la Timişoara. Într-o dimineaţă,
un gardian m-a trimis cu tineta spre spălător. Am trecut pe culoarul
lung, iar la capăt am văzut geamurile deschise. În general, în timpul
programului, geamurile erau închise, însă acum probabil că cineva le
uitase aşa, sau lăsase să se aerisească. Iar peisagiul pe care l-am
văzut de acolo… Orice deţinut visează să vadă cerul liber de la
fereastră. Şi l-am văzut, într-adevăr. Iar în peisajul oribil de jos, în
curtea închisorii, stătea Arsenie Boca, privind şi el spre
cer, nemişcat.“
Un alt preot, Viorel Trifa, redă spusele unui fost gardian, angajat
la una dintre închisorile la care fusese deţinut Boca. „I-au spus
părintelui să le spună ceva despre Dumnezeu, ca să-i facă să creadă. Şi
părintele le-a spus că la al doilea rând de porţi ale închisorii, se
află două femei. Le-a descris, cu lux de amănunte, ce avea fiecare în
desagă. Cei doi gardieni au fugit şi le-au scotocit femeilor în saci. La
întoarcere, au reclamat la conducerea închisorii că printre deţinuţi se
află un părinte care vede prin ziduri.“
Singur pe drum
Arsenie Boca este eliberat după alte şase luni. Se întoarce, din nou,
la Prislop. În luna mai 1959, printr-o decizie a Episcopiei Aradului, i
se interzice să mai poarte haina monahală şi să slujească la altar ca
preot, pedepse aplicate, în mod normal, celor vicioşi sau cu grave
abateri disciplinare.
Scena este descrisă de măicuţa Celestina, cea care a adunat zicerile
lui Arsenie Boca din cartea „Seminţe duhovniceşti“: „Părintele a ieşit
din altar şi, în faţa iconostasului, ne-a citit hârtia pe care o primise
cu o zi înainte: trebuia să părăsească mănăstirea în 48 de ore, fiindcă
era un element dăunător vieţii monahale de la Prislop! Să nu poată face
nici măcar Paştile cu noi! Ce câini! Însă Dumnezeu şi părintele n-au
voit aceasta şi, pe când ne tânguiam noi, a venit în grabă o maică să ne
spună că avva (n.r. – duhovnicul) a căzut de pe o scară şi şi-a rupt
câteva coaste! Voia Domnului, voia părintelui! A mai rămas astfel cu noi
avva încă două săptămâni, până când au venit câţiva indivizi îmbrăcaţi
la costum, cu o căruţă, să-l ia“.
Mănăstirea de la Prislop este închisă, iar măicuţele, obligate să se
întoarcă în lume. Aşezământul devine azil de bătrâni. Iar Arsenie Boca
este din nou pe drumuri, de data aceasta fără haina monahală.“
“Necazurile ne vin pe urma greşelilor noastre. Noi suntem candele
stinse, inimi de iască. Nu vă jucaţi cu focul, câlţi fiind.
Întoarceţi-vă de către trup către Dumnezeu, ca să aibă milă de voi să nu
vă lepede celui viclean.” Arsenie Boca, duhovnic.
În vizită la Prislop, la mormântul duhovnicului
An de an, mii de pelerini vin la mormântul lui Arsenie Boca, la Mănăstirea Prislop
Mănăstirea Prislop pare izolată într-o vale răcoroasă, departe de
civilizaţia cu care ne-am obişnuit, de forfota din oraşe şi de atmosfera
încărcată a acestora. Şi totuşi, în ciuda locului retras în care a fost
ridicată, mănăstirea a devenit, după moartea lui Arsenie Boca, un
adevărat centru de întâlnire al pelerinilor.
În fiecare duminică din apropierea Sărbătorilor de Paşte, mii de
oameni trec pragul mănăstirii. Autocarele cu pelerini încep să sosească
odată cu răsăritul soarelui, iar până la orele prânzului, cei trei
kilometri ai drumului care leagă Silvaşul de Sus de mănăstire sunt
ocupaţi de maşini şi de autocare parcate.
În zilele de sărbătoare, vizitatorii întârziaţi trebuie să îşi lase
autoturismele la o distanţă considerabilă de poarta mănăstirii, pentru a
porni pe jos spre locul de pelerinaj.
Locul de rugăciune
Chiar dacă drumul pare istovitor, răsplata pe care o primesc
pelerinii e pe măsură. „Mănăstirea îi atrage pe creştini datorită lui
Arsenie Boca, părintele care a slujit la mănăstire şi a fost înmormântat
aici. La Prislop vin pelerini din întreaga ţară pentru a se ruga la
mormântul părintelui şi pentru că ştiu de minunile acestuia, şi au
credinţa că vor fi ajutaţi dacă ajung aici“, explică preotul Gabriel
Miricescu.
În curtea mănăstirii, fiecare dimineaţă de duminică e o sărbătoare
trăită la intensitate maximă. Florile aduse de pelerini şi candelele
purtate de aceştia dau această senzaţie. Oamenii aşteaptă zeci de minute
la rând, pentru a depune flori şi a se ruga la mormântul părintelui
Arsenie Boca.
E o linişte deplină în gesturile lor, e o sobrietate întâlnită în
puţine locuri de pelerinaj. Nimeni nu se calcă în picioare, nimeni nu se
grăbeşte să ajungă în faţa celorlalţi la mormântul acoperit de flori al
celui considerat „sfântul Ardealului“.
Răbdarea este cuvântul de ordine al pelerinilor. „Pare destul de greu
să ajungi la mormântul părintelui. Urci până la el şi pare o povară
pentru oamenii bătrâni şi bolnavi, dar ştim că la întoarcere suntem mai
uşuraţi şi pentru că poteca pe care mergem coboară, dar şi fiindcă am
apucat să ne rugăm la părintele Arsenie Boca“, spune Maria, una dintre
vârstnicele obişnuite cu pelerinajele la Prislop.
Mulţi dintre cei care ajung aici păstrează credinţa că suferinţele
lor vor dispărea sau îşi vor găsi liniştea datorită preotului Arsenie
Boca, de numele căruia este legată istoria Mănăstirii Prislop.
Unicul duhovnic
Preoteasa Anişoara Crăciun are 83 de ani şi a fost soţia preotului
Oprea Crăciun din Cinciş (decedat în urmă cu un an), unul dintre colegii
de suferinţă din închisorile comuniste ai părintelui Arsenie Boca.
Anişoara l-a cunoscut pe preotul Arsenie Boca în anii 1950, când
părintele era stareţ al Mănăstirii Prislop, iar calvarul persecuţiilor
din regimul comunist începea să se răsfrângă asupra lui. De atunci,
preotul Arsenie Boca i-a fost duhovnic femeii, iar ceea ce a marcat-o
cel mai mult pe aceasta a fost harul părintelui.
„Pe atunci, oamenii păreau mult mai apropiaţi de credinţă. Îmi
amintesc că veneau la părintele Arsenie Boca să îşi mărturisească
păcatele şi, înainte de a vorbi, el le spunea unora: «Cu care pumn ai
dat în tatăl tău?».Aceia cărora le spunea aşa, recunoşteau şi să căiau“,
povesteşte preoteasa.
Anişoara Crăciun a rămas cu o amintire impresionantă despre părintele
Arsenie Boca. L-a întâlnit pentru ultima dată la Prislop, în vremea
postului Paştelui din 1989, în anul în care preotul a decedat. Femeia
venise să se spovedească şi nu ştia că părintele se află acolo. Maicile
din Prislop au înştiinţat-o de prezenţa duhovnicului, care însă nu mai
purta hainele preoţeşti şi avea barba rasă. Era urmărit şi hărţuit
permanent de Securitate.
„Maicile mi-au spus ca, atunci când o să îl văd, să aplec capul, iar
dacă el va ridica mâna dreaptă, înseamnă că poate sta cu mine pentru a
îmi asculta spovedania. L-am întâlnit şi mi-a făcut semnul. Câteva
minute mai târziu ne-am aşezat pe una din băncile din faţa bisericii şi
am vorbit. Era ora douăsprezece, mă uitasem la ceas. De emoţii, nici nu
mai ştiam ce să vorbesc. Apoi, mi-a spus că el se va retrage în chilie
şi ne-am luat rămas bun, dar mi s-a părut totul ciudat. Parcă trecuseră
doar câteva minute în care am vorbit şi mă miram că a stat atât de puţin
cu mine, deşi nu îl mai văzusem de ani buni. Însă când m-am uitat la
ceas, am văzut că trecuseră aproape trei ore, pe nesimţite“, îşi
aminteşte Anişoara.
Hunedoreanca este unul dintre pelerinii obişnuiţi ai Mănăstirii
Prislop, iar pentru ea, ca şi pentru mulţi dintre ceilalţi creştini care
ajung aici, mănăstirea se identifică cu imaginea de sfânt a părintelui.
“Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care
m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt
solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi
sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt
străin.” Arsenie Boca, duhovnic.
Mărturia unui pelerin: „Locul în care timpul îşi pierde valoarea“
„Se spune că românii sunt oameni credincioşi, cu frica lui Dumnezeu,
iar numărul mare de enoriaşi întâlniţi la mănăstirile din ţara noastră
mi-a întărit această convingere. Deşi mereu mi-am planificat
călătoriile, ceva sau cineva m-a determinat să plec din senin, singură,
cu trenul de la miezul nopţii, spre judeţul Hunedoara. Nu ştiam foarte
multe lucruri despre locul unde aveam să ajung, dar intuiam că sunt pe
cale să pătrund într-o altfel de lume.
În prezent, Prislopul este o mănăstire de maici, care îngrijesc cu
multă dăruire împrejurimile. Interiorul bisericii este pictat de
părintele Arsenie Boca, fiind foarte diferit de al altor lăcaşe de cult
ortodox. Picturile sunt zugrăvite în culori foarte deschise, iar chipul
Mântuitorului, extrem de luminos, îţi induce o stare de înălţare. În
faţa micuţei biserici se deschide un drum spre un deal ce urcă la
cimitir. Clipocitul unui pârâu te însoţeşte până în vârful dealului,
unde te aşteaptă imaginea unui Colţ de Rai. Uimirea mea venea din faptul
că, deşi în faţa ochilor aveam o mărturie a faptului că toţi suntem
trecători pe pământ, mi se părea ca intrasem pe un tărâm de vis.
Şi, într-un astfel de decor mirific, nu am putut decât să îmi doresc
să tac, să ascult şi să mă rog. Poveştile pelerinilor care veneau la
mormânt erau multe, unii dintre ei aducând doar mulţumiri, alţii
plângând şi cerând ajutor. Dar mărturisirea unei tinere mămici, care
ţinea de mână un băieţel de 2 ani, cu faţa rumenă şi atitudine cuminte,
mi-a atras atenţia. Chipul femeii radia de fericire în timp ce spunea
celor prezenţi că ani de zile încercase să rămână însărcinată prin multe
metode şi tratamente, până când a venit la Prislop şi s-a rugat. La
scurt timp, a rămas însărcinată şi a născut un băieţel, iar acum vine să
îi mulţumească părintelui.
Când am revenit în Bucureşti m-am simţit un alt om. Un om mai calm,
împăcat cu soarta sa şi dornic să le vorbească tuturor de părintele
Arsenie Boca. Am mers pentru prima dată la Prislop în urmă cu patru ani,
iar de atunci am încercat să ajung cât mai des. Acolo intri parcă
într-o altă dimensiune, în care timpul îşi pierde valoarea.“
Ultimii ani: „Nu s-a mai pictat aşa ceva niciodată“
Celebra pictură „Iisus în zeghe“, de la Biserica „Sfântul Elefterie Nou“, din Bucureşti
Arsenie Boca revine în Bucureşti, în iarna lui 1959. Poartă haine
civile, transformându-se, peste noapte, într-un domn elegant, cu
ochelari de soare. Este surprins de angajaţii Securităţii mergând la
cinematograf, la cofetărie, pentru o îngheţată, sau în excursii în
Munţii Bucegi şi la mare.
Pe urmele sale sunt, constant, peste 10 informatori, unii aduşi din
provincie, câţiva dintre ei chiar feţe bisericeşti. Lui Boca îi este
cenzurată corespondenţa, îi sunt refuzate sute de scrisori şi acatiste
şi i se cercetează periodic locuinţa, în lipsa sa.
Este angajat, la Bucureşti, să picteze altarul Bisericii „Sfântul
Elefterie“. Simptomatic pentru situaţia sa din acea perioadă, pe tot
parcursul muncii, Boca poartă un ecuson pe care scrie: „Nu răspund la
întrebări“.
Este angajat la atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din
Bucureşti, iar în 1968 iese la pensie. În acelaşi an, începe pictura
bisericii parohiale de la Drăgănescu, Giurgiu, nu departe de Bucureşti.
Avea să fie ultima urmă majoră a trecerii sale prin viaţă. Astăzi,
biserica de la Drăgănescu este supranumită „Capela Sixtină a Ortodoxiei
Româneşti“.
„E icoana lui!“
Părintele Lucian Petcu, preot la Mănăstirea Drăgănescu, ne-a povestit
că Arsenie Boca a lucrat, vreme de 15 ani, noapte de noapte. Cumva
tipic pentru modul în care modelele culturale din România sunt
răspândite, a trebuit să ajungem în 2007, pentru ca picturile lui Boca
să fie cunoscute.
Cel implicat în aceste descoperiri se numeşte Alexandru-Valentin
Crăciun şi avea, la acel moment, 29 de ani. Crăciun a descoperit, din
întâmplare, într-o carte, o pictură făcută de Boca la Drăgănescu:
„Învierea“. Pictura aceea l-a marcat pentru tot restul vieţii. „Nu s-a
mai pictat aşa ceva niciodată. E o imagine halucinantă. O reprezentare
unică a lui Hristos“, povesteşte tânărul.
Crăciun îşi neagă orice merit în descoperirea picturilor lui Arsenie
Boca şi pune totul pe seama „miracolului“, a revelaţiilor care permit,
din când în când, ca anumite lucruri „să-ţi fie date“. Aşa s-a întâmplat
şi cu o banală vizită la Biserica „Sfântul Anton“, din Bucureşti.
„Era o icoană acolo, ce fusese donată bisericii acum câteva zeci de
ani buni. Mai mult nu ştia nimeni. Şi nici cine era pictorul. Cum
trebuia să-l mai aştept pe părintele paroh, m-am dus să mă închin.
Uitându-mă în jur, mi-au căzut ochii pe icoana Sfintei Parascheva. Deşi
fusesem de atâtea ori la biserica «Sfântul Anton», niciodată până atunci
nu observasem icoana. M-am apropiat, m-am închinat… Şi când mi-am
ridicat ochii, am întâlnit privirea sfintei. De obicei, icoana aceea stă
tot timpul în penumbra bisericii. Neluminată, pictura ei pare un pic
ştearsă, învăluită, stinsă. Dar, în după-amiaza aceea, un snop de raze
se strecurase prin vitralii şi bătea din plin pe chipul sfintei.
Scăldată în razele soarelui, icoana parcă mustea de aur şi de lumină! Şi
Sfânta Parascheva avea un chip strălucitor, întărită de soare. Lumina
sfintei se adunase pe chip şi-n privire. «E părintele Arsenie, e icoana
lui!» – mi-am zis deodată, ca într-o transă! N-aveam argumente. Figura
aceea a sfintei îmi amintise de chipul lui Hristos din scena Învierii,
pe care o descoperisem mai demult, într-o carte.“
Boca este redescoperit
Câteva zile mai târziu, Alexandru-Valentin Crăciun mergea cu câteva
fotografii ale icoanei Sfintei Parascheva la Biserica Drăgănescu, la
părintele Lucian Petcu, să îi arate imaginile.Voia o primă confirmare:
era icoana pictată de părintele Arsenie Boca sau nu? Preotul cercetează
icoana, după care o compară cu alta, tot a sfintei Parascheva, din
biserica lui. Era aceeaşi imagine.
Peste câteva luni, Alexandru-Valentin Crăciun publica un mic articol
despre pictura părintelui Arsenie Boca. La Biserica „Sfântul Anton“
încep să vină valuri de oameni, lumea se închină îndelung la icoana
Sfintei Parascheva şi o fotografiază. A fost declanşatorul unei noi
descoperiri a lui Boca: o nouă generaţie intra în contact cu
învăţămintele sale, de data aceasta prin picturi.
Convins că o nouă menire i s-a deschis înainte, Crăciun ajunge la
catedrala „Sfântul Elefterie Nou“. Exista bănuiala că acolo pictase
Boca, în 1959, fresca din absida altarului, cea reprezentând „Maica
Domnului cu Pruncul“.
„Când am intrat eu la Elefterie, era slujbă. Fresca Maicii Domnului
cu Pruncul trona deasupra altarului, uriaşă şi impunătoare. Am privit-o
şi m-am cutremurat! Ce m-a frapat pentru prima oară a fost Pruncul!
Pruncul care priveşte cu braţele deschise ca o cruce, chemând: «Veniţi
la Mine!». Veşmântul Lui mă contraria în chip deosebit. Simţeam că e
ceva acolo, nu înţelegeam prea clar, ceva ce-mi scăpa. Pe urmă, într-o
noapte, s-a mai întâmplat un miracol. Era foarte târziu şi eu eram
într-o stare de surescitare. Şi atunci, brusc, am găsit înţelesul:
veşmântul Pruncului pictat de părintele Arsenie era o zeghe! O haină de
puşcărie!“
Nimeni nu observase asta până atunci: nici preotii care s-au
succedat, nici enoriaşii, nici măcar comuniştii şi securiştii. Sau,
spune Alexandru-Valentin Crăciun, „au văzut şi n-au înţeles“. Ar putea
părea o excentricitate, dar reprezentarea lui Iisus în zeghe şi tuns ca
un deţinut are justificare teologică. Este foarte probabil ca Arsenie
Boca să se fi ghidat după cuvintele din Evanghelia după Matei: „În
temniţă am fost şi aţi venit la Mine“.
Pe de altă parte, fresca respectivă fusese pictată în 1959, atunci
când teroarea comunistă se înteţise, ba chiar însuşi Arsenie Boca fusese
închis. Singura explicaţie „oficială“ a picturii, oferită chiar de
către autor, i-a fost dată mitropolitului Ardealului, Laurenţiu Streza:
„Mie aşa mi s-a arătat Maica Domnului, aşa L-am văzut pe Mântuitorul şi
eu Îi pictez aşa cum I-am văzut eu“.
Picturile şocante
Scena „Învierii“ poate fi văzută la Biserica Drăgănescu
Un alt exemplu al unicităţii raportării lui Boca la pictura
bisericească sunt frescele de la Drăgănescu. Fără a aparţine vreunui
stil de pictură, imaginile expuse sunt profetice. La Drăgănescu, pe
pojghiţa varului de frescă din pronaosul bisericii am regăsit câteva
imagini neobişnuite prin actualitatea lor, mai ales având în vedere că
fuseseră pictate în 1968: Turnurile Gemene incendiate pe 11 septembrie
2001 sau naveta „Discovery“.
Cu litere de un roşu sângeriu, stă scris: „Fărădelegile atrag
pedeapsa pe pământ“. Alături, într-o completare şocantă, par să se
prefigureze toate evenimentele care vor cutremura iremediabil lumea
modernă: terorism, modificare genetică, globalizare.
În centru este scena Învierii, cu un alt mesaj, cel puţin neobişnuit
pentru un astfel de context: „Să nu credeţi că veţi intra după moarte în
Împărăţia în care nu aţi trăit pe pământ“.
Omul modern şi izolarea sa faţă de lumea spirituală, în viziunea lui Boca
Deasupra, apare pictată Apocalipsa, reprezentată prin câţiva
zgârie-nori arzând. O altă scenă inspirată din viaţa modernă ilustrează
celebra chemare la cină: îngerul Domnului îl cheamă pe om la Cina de
Sus, dar el, aşezat confortabil în fotoliu, înconjurat de lux şi
descoperirile tehnicii, îi spune acestuia, prin telefon, că are de
„rotunjit ţarina“, de stăpânit Pământul, de încercat milioanele de
cai-putere ai rachetelor, de populat alte planete. „Avem alte
preocupări“, apare altundeva pe perete.
70
este locul pe care a fost plasat Arsenie Boca, în 2006, în topul „100 mari români“, realizat de Televiziunea Română.
“Era foarte târziu şi eu eram într-o
stare de surescitare. Şi atunci, brusc, am găsit înţelesul: veşmântul
Pruncului pictat de părintele Arsenie era o zeghe!” Alexandru-Valentin
Crăciun, student la Facultatea de Teologie Bucureşti.
„Caracterul picturilor este unic în lume“
Pictura de la Drăgănescu îţi ia cu siguranţă ochii, însă valoarea ei
artistică este neclară. Mulţi spun că ar fi opera unui geniu, alţii,
precum, criticul de artă ortodoxă Richard Barrett, o consideră
„întortocheată şi neclară“.
Criticul de artă Sorin Albu, din
Cluj-Napoca, ne-a explicat care sunt elementele definitorii ale picturii
duhovnicului. „Arsenie Boca are, cel puţin aparent, un stil de pictură
neo-bizantină. Spun aparent, pentru că stilul său este unic în pictura
românească. O astfel de pictură nu se mai găseşte nicăieri în lume, nu
neapărat datorită stilului de pictură, ci, mai degrabă, prin caracterul
profetic. Din punct de vedere tehnic, Boca foloseşte pasteluri, uneori
în culori vii, alteori estompate, în funcţie de tematică, dar şi stilul
pointilist, adică pictura prin puncte, în vârful penelului. Spre
exemplu, „Învierea Domnului“ este realizată în această tehnică. Sunt mai
multe planuri, prin care îl putem vedea pe Iisus ieşind din mormânt,
dar fiind, în acelaşi timp, înăutru. Mormântul în sine este transparent,
iar asta este o altă tehnică des utilizată de Boca. Priviţi, de
exemplu, aureola dimprejurul lui Iisus: nu este niciodată opacă“, spune
Albu.
Criticul îşi exprimă şi incertitudinile
legate de anumite aspecte ale operei lui Boca. „Ce aş avea de reproşat
este nerespectarea canoanelor iconografiei. Însă nu în sens dogmatic,
ci, mai degrabă, înlocuirea acestora cu o latură de imaterial-spiritism,
ceva de tip new-age. Asta se întâmplă şi în scrierile sale, de exemplu
în „Cărarea Împărăţiei“, unde se pot găsi citate din spiritişti şi
ocultişti luate ca bune, dar şi teme precum preexistenţa sufletului sau
determinismul spiritual“, încheie Albu.
Ce rămâne dintr-un om după zeci de ani de anchete ale Securităţii
În 1969, obştea de maici de la Prislop se reorganizează la Sinaia, unde
Arsenie îşi organizează o chilie şi un atelier de pictură, în care se
retrăgea la răstimpuri. Face plimbări prin zonă şi, o dată pe lună, se
duce la Bucureşti pentru a-şi ridica pensia derizorie. Securitatea nu
renunţă să-l urmărească în mod constant, până la 7 octombrie 1989, cînd
este scos oficial de sub „supravegherea informativă“. În 1988, Boca
suferă un preinfarct şi face o paralizie parţială (faţă şi piciorul
stâng), fiind internat în mai multe rînduri la spital, la Bucureşti. Pe
28 noiembrie 1989, la vârsta de 79 de ani, Arsenie Boca moare la Sinaia,
fiind înmormântat pe 4 decembrie, în cimitirul Mănăstirii Prislop, în
prezenţa unei impresionante mulţimi de credincioşi.
Dan Lucinescu, în cartea sa „Părintele
Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre“, descrie efectul
nenumăratelor ore de anchete şi ani de temniţă, vizibile la momentul
înmormântării: „Degetele mâinilor i-au fost distruse. Arătătorul de la
mâna dreaptă a fost singurul scos din patrafir, în sicriul Părintelui,
pentru a fi sărutat. Pe figura Părintelui, al cărui corp era aşezat în
sicriu, se vedeau pe pomeţii obrazului arsuri circulare, în diametru de
circa doi centimetri, iar pielea feţei avea urmele unor traumatisme“.
Cel care ar putea deveni un sfânt
Arsenie Boca, în ultimii ani de călugărie, la Prislop
Ce rămâne însă în urma lui Arsenie Boca şi, mai ales, cum se va raporta
Patriarhia Română la persoana celui considerat deja, de mulţi
credincioşi, un sfânt? În fapt, în prezent, există mai multe campanii,
declanşate deopotrivă de admiratori şi organizaţii non-guvernamentale,
de canonizare. Care sunt însă şansele reale pentru ca un astfel de
demers să se transforme în realitate?
Mici, s-ar părea, cel puţin pentru moment.
În prezent, la Patriarhia Română nu există o astfel de intenţie de
canonizare, cel puţin una declanşată temeinic.
Radu Preda, teolog, conferenţiar universitar
la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, explică ce ar
presupune o astfel de iniţiativă: „Din câte ştiu şi eu, nu există «pe
rol» niciun demers vizând canonizarea părintelui Arsenie Boca. Există
însă un uimitor curent de evlavie populară, inclusiv printre oameni care
nu l-au cunoscut. De fapt, printre criteriile care trebuie «bifate» în
cazul canonizărilor, cultul local este important. Se adaugă minunile,
verificate din mai multe surse, viaţa exemplară, alte mărturii.
Ortodoxia este mai lentă – şi face bine! – atunci când este cazul să
proclame sfinţi. Cu toate că, aşa cum este cazul celor care au murit sau
au suferit în puşcării mărturisindu-L pe Hristos, indiferent de cauza
politică pentru care au fost condamnaţi de regimul comunist abuziv,
poate că o mai mare prezenţă de spirit nu ar strica. Oamenii au nevoie
de modele“.
“Există un uimitor curent de evlavie
populară, inclusiv printre oameni care nu l-au cunoscut, pentru
canonizarea lui Arsenie Boca.” Radu Preda, teolog.
Sursa:
adevarul.ro
