Cum ne influenţează sănătatea ştirile proaste şi gândurile rele?

Afecţiunile metabolice şi cardiovasculare, cancerul şi bolile autoimune se răspândesc epidemic în societatea noastră. Desigur, chimizarea alimentelor, poluarea mediului (inclusiv cea electromagnetică) joacă un rol esenţial, alături de schimbarea stilului de viaţă al omului modern – dar, dacă ar fi numai acestea, poate că nu ar fi încă chiar atât de rău. Mai există un factor, iar acesta este esenţial şi adesea declanşator al bolii. Este vorba de factorul psihic, cognitiv şi emoţional.

Stările noastre interioare pot să ne salveze sau, dimpotrivă, să ne condamne la boală şi la moarte într-o societate în care cea mai mare poluare rămâne, desigur, cea noetică şi informaţională, cu mult mai mare decât celelalte condiţii toxice la care suntem expuşi. Scriem aceste rânduri cu gândul că măcar de acele condiţii toxice la care ne expun ştirile media, reţelele de socializare sau mediul virtual, în general, să ne putem păzi, căci riscurile pe care ni le asumăm contaminându-ne mintea şi sufletul cu acestea sunt incalculabile pentru sănătatea noastră.
Pe măsură ce virtualul ocupă tot mai mult din timpul și viața noastră, legăturile personale cu ceilalți încep să ia un caracter tot mai steril, afectând calitatea relaționării față către față. Tot mai adesea auzim de persoane care se simt singure, copleșite sau care își trăiesc viața în mod reflex, fără un scop sau direcție. Și poate nu o dată am fost și noi în aceleași situații.
Gândurile, emoțiile, sentimentele și acțiunile noastre sunt interconectate. Un gând care apare în mintea unei persoane naște în ea o emoție care o va face să acționeze într-o anumită manieră, iar consecințele acțiunii respective vor genera noi gânduri în mintea respectivului om. Acest ciclu ne poate „fura” atenția, mai ales atunci când ne lăsăm copleșiți de gânduri negative, pe care le primim fără să le punem la îndoială, nici o clipă, veridicitatea sau scopul.
Emoțiile și manierele în care alegem să le exprimăm (sau nu!) contribuie, decisiv, la tot ceea ce comprimă tiparele noastre comportamentale și felul în care suntem percepuți de ceilalți. Iar emoțiile nu sunt doar fenomene psihologice efemere, ele ne afectează organismul și starea noastră de sănătate. Și deoarece multe emoții au o natură contagioasă, felul în care noi ne simțim și comportamentele astfel generate afectează și mintea, organismul și sănătatea celor din jurul nostru. Iar acest lucru este demonstrat și de studiile ce arată că persoanele care aleg să privească viața în manieră optimistă, care oferă un sens, trăiesc mai mult timp și sunt mai fericite și mai împlinite sufletește, înconjurate de persoane care împărtășesc acest fel de a trăi.
Gânduri, emoții și neurotransmițători
Fiecare emoție pe care o trăim generează în organism un răspuns chimic. Emoțiile pozitive determină producția de hormoni ai stării de bine: serotonină și dopamină. Emoțiile negative, pe de altă parte, stimulează eliberarea de hormoni ai stresului: cortizol și adrenalină. De exemplu, sentimentul de fericire crește activitatea sistemului imunitar și producția de endorfine, stimulând procesele cerebrale de creștere a conexiunilor dintre neuroni.
Expresia populară „a murit de inimă rea” este dovedită și de raportările medicale care documentează efectele stresului asupra funcției cardiace. Cercetătorii au observat că, atunci când suntem triști, capacitatea noastră de a recunoaște expresiile faciale ale celorlalți este crescută, la fel și funcțiile memoriei (petrecem mai mult timp în gânduri care ne amintesc de evenimente din trecut atunci când suntem triști). În plus, ca urmare a afectării florei intestinale și a sistemului nervos enteric (sistemul nervos din tractul digestiv care controlează procesele digestiei și interacționează cu sistemul nervos central), scade pofta de mâncare. Multe din afecțiunile gastrointestinale – de exemplu colita, sindromul colonului iritabil, gastrita – au la bază disfuncții ale acestui sistem, cauzate de expunerea prelungită la emoții negative (anxietate, frică, stres).
Alte studii au arătat că atunci când, de exemplu, suntem puternic surprinși de un eveniment, acest factor declanșator poate intensifica atât emoțiile pozitive cât și cele negative, cu până la 400%. De aceea, unele persoane preferă să evite astfel de situații. Atunci când cineva se simte bine după un eveniment-surpriză, acest lucru se datorează eliberării neurotransmițătorului dopamină, implicat în generarea unei stări de bine. De asemenea, același eveniment acaparează resursele cognitive ale persoanei, determinându-o să reacționeze involuntar, fie bucurându-se, fie plângând, țipând etc.
Furia acționează direct asupra glandelor suprarenale, determinând eliberarea de adrenalină și cortizol, redirecționarea sângelui de la nivelul organelor abdominale (de exemplu stomac) spre mușchi, dilatarea pupilelor, toate aceste reacții descriind așa-numitul răspuns de luptă sau fugă.
Frica suprastimulează funcția simțurilor noastre, pentru a trimite către creier toate informațiile necesare unei apărări de un posibil pericol. Această încordare este benefică în situațiile de scurtă durată și atunci când ne confruntăm cu un pericol real, concret. Funcția amigdalei, de la nivelul sistemului limbic, este activată, determinând mai departe declanșarea răspunsului de luptă sau fugă sus-amintit.

Asist. univ. dr. Veronica Grădinariu
şi Virgiliu Gheorghe

Sursa: Revista „Familia ortodoxă”

De ce îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii care fac atât de mult rău celorlalţi?

Acum ceva vreme mama îmi spunea într-un anumit context: „Mamă, te întreb şi eu ceva: Dumnezeu nu-i vede pe oamenii ăştia ce fac? Cum îi mai rabdă pământul de atâta răutate?”.  Discuţia era despre cineva care ne-a influenţat negativ viaţa şi despre care ştiam că a făcut rău şi altor persoane. O persoană care stătea într-o anumită funcţie de conducere de mult timp, şi care devenea din ce în ce mai severă cu trecerea timpului.

Acum două săptămâni am fost la înmormântarea bunicului meu la ţară, şi acolo unul din unchii mei, nedreptăţit de un frate mai mic al său îmi spune: „Claudiu, zi-mi şi mie, aşa scrie în Biblie? Să-ţi baţi joc de fratele tău, să iei tot ce are? Unde e dreptatea? Dumnezeu nu vede toate astea?”

Şi eu adesea mi-am pus această întrebare şi uneori mă poticneam şi deznădăjduiam. Oare Dumnezeu doarme? De ce îngăduie ca în mod repetat, ani de zile la rând, un om să facă atât rău altor oameni? De ce nu este pedepsit? De ce nu-i stă nimeni împotrivă?

Teoretic înţeleg, că oamenii sunt liberi şi Dumnezeu le-a oferit această libertate şi prin prisma alegerilor pe care le fac vor primi răsplata lor. Dar totuşi, lumea este continuu, secundă de secundă, observată, protejată şi condusă de Dumnezeu, şi totuşi uneori pare că nu intervine deşi ar putea.

Astăzi citind capitolul 2 din Epistola către Romani am dat peste următoarele versete:

„Pentru aceea, o, omule, oricine-ai fi tu, cel care judeci, eşti fără cuvânt de apărare: fiindcă în ceea ce pe altul îl judeci, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri le faci şi tu, cel care judeci.” (Rm, 2,1)

Să nu mai judecăm, să închidem ochii, oare aste este rezolvarea? Nu!, nu acesta este răspunsul întrebării din titlu, ci versetul care urmează:

„Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr faţă de cei care fac unele ca acestea.” (Rm 2,2)

Deci, deşi suntem indignaţi de răul din jur totuşi trebuie să conştientizăm două lucruri:

1. Şi noi facem răul pe care-l acuzăm în comportamentul altora.
2. Dumnezeu va judeca drept pe fiecare la momentul potrivit, şi nimeni nu-L poate păcăli.

Şi mai este ceva foarte important. Să presupunem că eu aş fi în locul lui Dumnezeu de mâine, şi aş conduce lumea pentru un an de zile. Ce aş face? Aş fi mai tranşant cu răul, l-aş tăia din rădăcină chipurile...

Uităm totuşi că măsurile agresive rezolvă pe moment lucrurile, dar constrângerea nu schimbă răul în bine,  doar iubirea şi iertarea au această putere. Dumnezeu în conducerea acestei lume nu se foloseşte doar de pedepse şi constrângeri ci se foloseşte şi de multă îngăduinţă şi iertare, răbdând şi aşteptând ca oamenii să conştientizeze răul la un moment dat şi să se schimbe.

Dacă eu aş conduce lumea de mâine în locul lui Dumnezeu, cu siguranţă n-aş avea atâta răbdare şi înţelegere pe cât are El cu fiecare om în parte, cunoscându-i orice gând ascuns al inimii.

Iată ce spune Sf. Apostol Pavel în continuare:

„Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări?; nu ştii tu că bunătatea lui Dumnezeu te duce la pocăinţă? ” (Rm. 2, 3)

Indignarea această a noastră faţă de oamenii răi este şi o consecinţă a slabei noastre puteri de a ierta şi a avea răbdare cu cei ce ne greşesc.

De ce îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii care fac atât de mult rău celorlalţi? Pentru că are putere să facă asta, pentru că este fără patimă şi răutate, şi nimic din interiorul lui nu-L îndeamnă să se răzbune.

Indignarea noastră vine şi din neputinţa de a face ceva pentru a rezolva lucrurile. Dumnezeu văzând răul făcut de ceilalţi are putere să-i anihileze efectele, şi nimic nu-i stă în cale să reaşeze lucrurile la loc într-o secundă. Totuşi răbdarea şi îngăduinţa Lui au un scop pedagogic foarte înţelept, benefic întregii omeniri.

Indignarea noastră faţă de faptul că Dumnezeu nu-i pedepseşte pe cei răi este indirect o dispreţuire a bogăţiei bunătăţii Lui, a  îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări.

IPS Bartolomeu Anania spune comentând acest verset: „Bunătatea lui Dumnezeu nu e o „slăbiciune“ divină, ci şansa oferită omului de a se îndrepta.”

Iată ce spune în continuare Sf. Apostol Pavel:

„Dar după împietrirea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu,” (Rm. 2,5)

Şi în caz că ne e teamă că Dumnezeu nu ştie ce se întâmplă şi nu răsplăteşte, Pavel spune în continuare:

„Care-i va da fiecăruia după faptele lui: viaţa veşnică celor ce prin stăruinţă'n faptă bună caută mărire, cinste şi nestricăciune, dar urgie şi mânie iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci nedreptăţii i se supun:” (Rm. 2, 6-8)

Un lucru ar trebui să-l ştim, cei ce fac răul şi nu se pocăiesc, nu doar vor ajunge în iadul chinurilor veşnice ci suportă în inimile lor consecinţele păcatului imediat după ce l-au săvârşit: „necaz şi strâmtorare peste tot sufletul omului care face răul, al iudeului mai întâi, şi al elinului; (Rm. 2, 9)

Iar cei ce fac binele, nu doar vor moşteni împărăţia cea pregătită lor de la întemeierea lumii ci vor primi  în sufletul lor imediat harul lui Dumnezeu, care aduce bucurie şi multă linişte: „dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului.” (Rm. 2,10)

Iar în finalul acestui discurs concluzia este clară:

„Căci la Dumnezeu nu există părtinire!” (Rm. 2, 11)

Adică Dumnezeu nu favorizează pe nimeni, ci este bun şi drept şi vrea ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

Pentru a înţelege şi mai bine această discuţie putem reciti pilda cu omul acela care a semănat sămânţă bună în grădina sa iar noaptea vrăjmaşul a venit şi a semănat neghină, iar neghina a crescut şi a început să înnăbuşească sămânţa bună.

La propunerea secerătorilor de a smulge neghina, stăpânul refuză argumentând că în felul acesta va risca şi smulgerea roadelor bune. Tâlcuind pilda Mântuitorul Hristos spune că sămânţa bună sunt fii împărăţiei şi sămânţa rea sunt fii diavolului.

Convieţuirea lor împreună ar trebuie să fie benefică de ambele părţi, cei răi să ia exemplu de la cei buni şi să se pocăiască, iar cei buni să crească în virtuţi încercaţi fiind în relaţiile cu cei răi.

De ce îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii care fac atât de mult rău celorlalţi?

Pentru că îi iubeşte pe cei răi şi le arată iubire pentru a se pocăi de greşelile lor.

Pentru că poate să le dea putere celor buni să treacă peste suferinţele primite de la cei răi.

Pentru că Dumnezeu poate scoate şi din cel mai mare rău, un bine şi mai răsunător.

Pentru că încurcate sunt căile lui şi cu greu de înţeles şi memorat de către noi.

Pentru că numai Hristos are putere să-şi iubească vrăjmaşii...

iar noi putem face asemenea doar prin El, prin harul lui Dumnezeu pe care-l primim în dar.

Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

Obsesia curățeniei

După psihanalistul francez Norbert Sillamy – autor al Dictionarului de psihologie, obsesia este „o afecțiune mentală caracterizată prin apariția de gânduri, sentimente sau conduite care tind să se impună subiectului împotriva voinței lui”.
Cel mai adesea, obsesia pentru curăţenie apare pe fondul unei tulburări psihice, cunoscută sub numele de tulburare obsesiv-compulsivă (TOC). Statisticile arată că între doi şi patru la sută din populaţie are această tulburare, care nu se manifestă doar prin obsesia pentru curăţenie, ci şi pentru ordine, perfecţiune sau pentru păstrarea obiectelor fără valoare.
Lipsa de curăţenie provoacă nelinişte
Pentru o persoană care suferă de TOC, casa nu poate fi niciodată prea curată. Când observă că pe mobilă s-a aşezat praful, nu se poate abţine să nu-l şteargă repede cu o cârpă, iar dacă reuşeşte totuşi să nu reacţioneze imediat, gândul că pe mobilă este praf îl poate determina să se trezească mai devreme dimineaţa doar pentru a face curăţenie.
O persoană care suferă de TOC se va simţi irascibilă şi neliniştită la gândul că în casă nu este curat şi nerăbdătoare să dea cu aspiratorul şi să spele pardoseala. Doar atunci când totul este „lună“ de curăţenie reuşeşte să se liniştească, dar numai pentru puţin timp: până când observă că a lăsat în urmă un obiect necurăţat – şi va căuta insistent să găsească unul.
Perfecţionismul şi nevoia de control marchează acest tip de personalitate. Indivizii cu TOC nu reuşesc să se relaxeze, sunt rigizi şi preocupaţi de reguli şi detalii. Obsesia pentru curăţenie vine de multe ori „la pachet“ cu cea pentru ordine. Obiectele din casă ori de pe biroul de la serviciu au un loc al lor, din care nu trebuie mutate sub nicio formă, hainele din şifonier sunt împachetate meticulos, umeraşele sunt toate aşezate într-un singur sens, cărţile din bibliotecă sunt aranjate după o logică anume (în ordine alfabetică sau în funcţie de dimensiune), iar dosarele nu stau în dezordine pe birou.

TOC duce la depresie
Există mai multe tipuri de nevroze, dar dintre toate, tulburarea obsesiv-compulsivă este cea mai gravă, pentru că este asociată cu cel mai mare risc de depresie. Persoanele care suferă de această tulburare nu reuşesc să o controleze singuri, iar ea va ajunge să le epuizeze psihic. Acest lucru interferează semnificativ cu calitatea vieţii sale şi îi produce un disconfort semnificativ. În plus, persoanele din jur sunt la rândul lor influenţate de comportamentul persoanei obsedate de curăţenie şi resimt şi ele acest disconfort. Tulburarea obsesiv-compulsivă afectează întreaga familie.
Pe langa ideea de ordine si curatenie, obsesivii sunt dominați și de conștiinciozitate, încăpățânare și zgârcenie, tendința de a face liste, de a clasa, ordona. Sintetizand, obsesivul compulsiv considera ca existenta sa gravitează asupra triadei: curățenie-timp-bani.
Obsesia produce stres şi tensiune în viaţa socială
Persoanele cu TOC analizează în cele mai mici detalii relațiile sociale. Uneori comentariile dezinvolte ale unor prieteni, colegi sau membrii ai familiei îi pot înstrăina definitiv. Relația cu o persoana cu TOC poate fi dificilă în condițiile în care aceasta are dificultăți majore în acceptarea incertitudinilor sau are un simț exagerat al responsabilității.
Cum recunoști tulburarea
O persoană cu sindromul obsesiv-compulsiv este foarte ușor de identificat, deoarece are o serie de trăsături foarte puternice:
– nevroză – în situații periculoase, devine extrem de anxioasă;
– impulsivitate – are tendința să se angajeze în activități cu rezultate imediate;
– simț exagerat al responsabilității pentru propriile acțiuni;
– indecizie – are nevoie de foarte mult timp pentru a putea lua o decizie;
– perfecționism – nevoia de a face totul bine, cu orice preț.
Remediile recomandate împotriva acestei tulburări de personalitate sunt în primul rând de natură psihoterapeutică. În acest caz, cea mai preferată de pacienți este terapia nondirectivă, dar poate fi agreată și terapia de grup (mai dificile fiind primele 4 sedințe).
Farmacologia are și ea un cuvânt de spus, anumite medicamente având rezultate bune în cazul acestei tulburări. Totodata, nu trebuie omis faptul că avansarea în vârstă aduce o îngroșare, accentuare a trasăturilor și manifestărilor obsesiv compulsive.
Important de retinut: lucrurile nu sunt atât de simple și de lipsite de nuanță. Știm cu toții că există familii care duc o viata cât se poate de plăcută și de interesantă în case în care domneste o mare harababură, dupa cum există și case puse la punct, în care s-au instalat pentru totdeauna tristețea și nemulțumirea reciprocă.
Sursa: adevarul.ro

De ce persoanele empatice se simt epuizate în preajma oamenilor falşi

Oamenii care au o sensibilitate emoţională mai pronunţată au fost identificaţi în mod oficial în 1991 de către doctorul în psihologie, Elaine Aron
Persoanele empatice sunt mult mai sensibile la emoţii şi diferite comportamente, faţă de majoritatea oamenilor. Ştiu să asculte cu adevărat şi obişnuiesc să fie generoşi cu cei din jur. Fiind foarte atenţi la lucrurile care se întâmplă în jurul lor, de cele mai multe ori pot să vadă direct cine se comportă în mod fals. Preferă să aibă relaţii interpersonale profunde şi sincere şi nu suportă să aibă de-a face cu personalităţi false sau cu două feţe.
De ce persoanele empatice se simt epuizate în preajma oamenilor falşi?
Unei persoane empatice care interacţionează cu una falsă, îi este destul de dificil să nu vadă cu claritate incongruenţele. Nu prea poate doar să observe acest lucru şi apoi să se uite pur si simplu în altă parte, ci intră într-o stare de disconfort. Simptomele pot fi mentale dar şi fizice, cu stări de oboseală, frustrare, mâini încordate şi creşterea ritmului cardiac.
Nu faptul că aceste persoane sunt false este deranjant, ci faptul că acea personalitate proiectată este doar un paravan care ascunde propria suferinţă. Totuşi, nu este deloc uşor sau confortabil să interacţionezi cu ei.
Comportamente şi situaţii care dau de furcă persoanelor empatice
Mai jos sunt câteva situaţii care declanşează un semnal de alarmă în mintea unei persoane empatice:
Nu mai vrei să vorbeşti sau să contribui la conversaţie;
Ai anumite sentimente de vinovăţie pentru că nu doreşti să fii în preajma acelei persoane;
Îţi compromiţi valorile pentru a fi acceptat de cei din jur;
Să oferi complimente lipsite de sinceritate, doar pentru a fi acceptat de cei care le primesc;
Poveşti îmbietoare sau adevăruri cu fundă roşie doar pentru a primi aprobarea celor din jur;
Să te comporţi ca şi cum ai fi mare şi tare, doar pentru a ascunde sentimente de vulnerabilitate;
Să renunţi la modul tău natural de a fi pentru a încerca să te comporţi într-un mod diferit.
Cele mai întâlnite răspunsuri şi reacţii ale persoanelor empatice:
Te străduieşti să formulezi propoziţii, să răspunzi la întrebări legate de tine sau să articulezi cuvintele;
Ţi se face rău fizic după ce ai interacţionat ceva mai mult cu persoane false;
Eviţi de tot să te mai vezi cu persoana respectivă, din cauza faptului că te simţi într-un mod negativ când eşti în preajma ei;
Dorinţa de a vrea pur si simplu să renunţi la tot şi să pleci cât mai repede din situaţie;
Sentimente de teamă şi nelinişte de care scapi doar dacă eşti la distanţă faţă de sursă;
Ca persoană empatică, sunt câteva moduri prin care faci faţă oamenilor falşi
Inevitabil în viaţă vei avea de-a face cu persoane false din când în când. Ca persoană empatică, să fugi pur şi simplu de aceste situaţii nu este o opţiune. Încearcă cele 3 principii cheie de mai jos pentru a-ţi menţine calmul şi a evita reacţii negative când ai de-a face cu persoane false.
1. Aminteşte-ţi să mergi pe calea ta
O situaţie dificilă în care putem pica este cea în care dorim să ajutăm pe toată lumea. Deşi este bine să-i ajuţi pe cei din jur, probabil că este o idee bună să tragi linie în momentul în care ajungi să sacrifici visele la care aspiri. Ideea aici este că există un risc în urma căruia te simţi neîmplinit, gol pe dinăuntru şi până la urmă incapabil de a-i mai ajuta pe cei din jur.
Dacă ajungi să neglijezi dezvoltarea ta şi importanţa de a merge pe propria cale, probabil că a sosit momentul să tragi linia şi să-ţi aminteşti că nu poţi să salvezi pe toată lumea. Dezvoltarea ta şi importanţa de a merge pe propria cale, nu sunt lucruri de neglijat.
2. Exprimă-ţi mereu punctul de vedere
Se întâmplă să apară următoarea situaţie: ca persoană sensibilă, cum poţi să-ţi exprimi mereu punctul de vedere dacă ştii că acest lucru ar putea face rău celui de lângă tine? Ca punct de plecare, dacă spui „nu” unei solicitări, asta nu înseamnă că eşti o persoană rea. Să fii de acord când simţi că nu-i corect, numai pentru a da înapoi mai târziu, nu va face decât să înrăutăţească situaţia pentru amândoi.
Dacă ceva nu-ţi face bine, vorbeşte, spune-o. Dă curs doar situaţiilor în care ambele părţi au de câştigat în final, fără să-ţi fie teamă să spui „nu” când este nevoie.
3. Nu poţi mulţumi pe toată lumea
Să încerci să-i mulţumeşti pe cei din jur poate fi un lucru destul de inofensiv, însă poate ajunge să ne dăuneze destul de mult. Dacă mereu pui deoparte ceea ce ai de făcut sau ceea ce-ţi doreşti, s-ar putea să ajungi să te simţi stors de energie, epuizat şi incapabil să mulţumeşti pe cineva.
Aminteşte-ţi de următorul principiu: dacă nu ai grijă de tine şi nu eşti tu echilibrat şi puternic, este destul de dificil să ajuţi pe cineva.

Sursa: epochtimes-romania.com

Ce rol au prietenii in procesul de evolutie personala?

Oamenii intra si ies destul de repede din viata noastra…
Dintre cei care intra, unii vin si raman, in timp ce si mai putini sunt cei care isi lasa amprenta de neinlocuit in sufletul nostru.
Acestia din urma sunt cei care ne schimba viata pentru totdeauna!

Fiecare dintre noi am facut parte din diverse cercuri sociale.
Inca de mici am fost inconjurati de alti oameni, cu care ne placea sa ne petrecem timpul liber.
Spre adolescenta am inceput sa atragem langa noi persoane asemeni noua, cu valori si principii comune.
Am inceput sa observam putin cate putin influenta pe care o are fiecare persoana asupra noastra si ne-am adus in atentie modul in care relationam cu ceilalti.
Cu o imagine neclara, multi dintre noi vedem doar partea plina a paharului in relatiile de prietenie si credem ca in fiecare persoana se afla un prieten loial.
Ignoram pur si simplu acele sageti pe care ceilalti le arunca asupra noastra si credem ca anturajul este tot una cu prietenia.
Faptul ca existau in trecutul meu cateva persoane cu care imi petreceam timpul, consumam alcool si eram acceptat, credeam ca inseamna in totalitate o relatie buna de prietenie.
Fara sa imi dau seama, ma invarteam intr-o roata de hamster si nu aveam nici o sansa sa vad alte oportunitati si sa cunosc o adevarata relatie de prietenie.
De evoluat nici nu se punea problema pentru ca faceam de fiecare data aceleasi lucruri.
Cand intampinam probleme, acele persoane dispareau ca prin minune, iar eu credeam ca si asta este un lucru firesc si ca fiecare are momentele lui in care poate sa fie absent, ignorandu-ma in totalitate.
Am inceput sa citesc iar timpul si experienta m-a facut sa inteleg adevarata comoara ce se afla in prietenie.
Cu ce te ajuta implicarea in prietenie?
Implicarea intr-o relatie de prietenie aduce numai beneficii atat tie cat si celorlalti.
Nu ma refer aici la beneficii materiale, ci la acele valori ce nu pot fi cumparate cu bani.
Prietenia si dragostea sunt doua dintre valorile importante din viata fiecarui om, ce iti ofera fericire si siguranta si te ajuta la dezvoltarea ta si in drumul pe care il ai de parcurs spre o viata linistita, cu mult superioara fata de ceilalti.
Un om inconjurat de prieteni se va simti mereu bine.
In el va rasari sentimentul de implinire si realizare, o descifrare a misterului vietii si o bogatie nemasurata si neinlocuibila a firii omenesti.
Odata cu aparitia prietenilor in viata ta, sufletul si universul ti se coloreaza imbracand haine stralucitoare si totul devine mult mai usor decat a fost initial.
Fiecare problema este mult mai simpla, curajul de a lupta si de a merge mai departe este cu mult crescut, iar forta fizica si mentala capata o rezistenta mult mai mare.
Un om fara prieteni este un om sarac din toate punctele de vedere.
Dificultatiile pe care le intampina pe parcursul vietii, singuratatea ce lasa urme adanci in personalitatea si caracterul omului, duce la aparitia unor tulburari in convietuirea omului in societate.
Un om care adesea este singur si lipsit de prietenie, va avea o viata asemanatoare cu cea a unui om grav bolnav, unde suferinta si slabiciunea sunt la ordinea zilei.
Dragostea este vindecatoare pentru sufletul si trupul nostru, iar implinirea sufleteasca este si ea legata de dragostea fata de semeni si iubirea prietenilor nostri.
Un prieten este acela ce te accepta asa cum esti si te iubeste in mod neconditionat.
Cu siguranta ai intalnit extrem de multe persoane ce pretindeau ca iti sunt prieteni, iar la prima incercare s-au spulberat precum nisipul fin in bataia vantului.
Daca nu ai ai inca prieteni adevarati, nu iti pierde speranta si increderea in oameni, pentru ca prietenia adevarata inca exista si este acolo langa tine, gata sa iti zambeasca in orice moment.
Prietenia adevarata te ajuta, te dezvolta si iti arata frumusetea ascunsa din tine.
Un prieten te intelege si cauta solutii impreuna cu tine in problemele existentiale.
Iti celebreaza fiecare succes si se bucura cu sinceritate de fiecare reusita a vietii.
Multi pretind ca iti sunt prieteni, insa tu ai datoria sa observi si sa oferi incredere si prietenie acolo unde sentimentul este reciproc.
Ignora-i pe cei ce te ignora si acorda-le sansa celor ce te iubesc neconditionat sa iti arate acest lucru.
Ce rol au sfaturile prietenilor in viata noastra?
Sfaturile sunt pansamente umede aplicate ranilor deschise prin care trecem in calatoria noastra prin viata.
Un sfat bun la momentul potrivit face cat 1000 de vorbe.
Un sfat sincer de la un prieten bun iti deschide noi orizonturi si optiuni in dezvoltarea ta si te ajuta ca impreuna cu acela sa urci pe o treapta superioara si sa iti duci viata la un alt nivel.
Acorda-i sufletului tau cel mai bun tratament pe care il gasesti, acesti minunati oameni si lasa minunatul sentiment al prieteniei sa se reverse peste intregul corp.
Cred in prietenie adevarata, cred in mine si cred in tine!
Impreuna putem schimba ceva in aceasta lume si impreuna ne putem bucura de oameni minunati.
De ce este esential sa fim ascultati si care sunt consecintele ce apar in cazul in care nu suntem ascultati? 
Ce impact au prietenii asupra noastra?
Cand esti ascultat vezi cu ochii tai ca nu esti singur, chiar daca ai clipe in care crezi ca nu este nimeni acolo sa te ajute.
In momentele in care iti este greu sa te regasesti, tinzi sa crezi ca esti singur, al nimanui, iar comunicarea cu un prieten este benefica si esentiala, bucurandu-te ca cineva are pe langa problemele sale, timp pentru a le asculta si pe ale tale.
Multi, probabil ca si tu, sunt nefericiti pentru ca nu gasesc intelegere si ascultare nici in prieteni, dar nici macar in propria sa familie.
La nivel psihologic se instaleaza un sentiment de singuratate, fapt ce va provoca adevarate dereglari in comportamentul si in subconstientul tau.
Convingerea ca esti singur te va face in timp sa pierzi increderea in oameni si sa te izolezi.
Vei dori sa stai cat mai retras avand impresia ca traiesti intr-o lume total diferita de tine, unde anxietatea si depresia incep sa isi faca simtita prezenta.
Netratate aceste tulburari ajung sa provoace adevarate dereglari, ducand subiectul intr-o stare generala depresiva, scazandu-i drastic increderea in sine.
Daca nu se va actiona la timp in unele cazuri pot avea sfarsit nefericit.
Iata de ce este foarte important sa avem alaturi de noi acesti oameni minunati, ingeri pe pamant numiti intr-un singur cuvant..prieteni.

Sursa: Florin Iacob - blog - „Depaseste Limitele”

Vreau să pierzi tot ce ai ca să devii liber

Poţi să devii un om împlinit sufleteşte doar când scapi de frica de a pierde ceva. Iar de frica de a pierde scapi când pierzi totul şi îţi dai seama ce mult ţi-a rămas.
Ceea ce încercăm noi să facem este să dezvelim înveliş după înveliş şi să pătrundem până la adevărata noastră esenţă, locul în care vom găsi spiritul nostru, vocaţia, iubirea şi toate comorile noastre.
Oamenii caută foarte mult în exterior crezând că acolo este fericirea. Revelaţia se produce când omul obţine măcar o parte din ceea ce credea că îl face fericit şi vede că starea lui interioară nu s-a schimbat deloc. Şi atunci se întreabă, sau ar fi bine să se întrebe, dacă el şi-a dorit lucrurile acelea în primul rând sau i-a fost băgat în cap odată de către alţii că acele lucruri sunt importante, că trebuie să şi le dorească.
Vei observa că părinţii, mass-media, oamenii cu autoritate, şcoala, permanent ţi-au spus ce şi cum să faci.
Atunci îţi dai seama că e important să îţi asculţi vocea interioară şi că ea este cea mai importantă.
Doar că vocea interioară uneori se aude precum foşnetul frunzelor dintr-un copac aflat într-un parc central dintr-un oraş aglomerat.
Aşadar, cum faci atât de multă linişte pentru a auzi foşnetul acelor frunze, şoaptele acelei voci ?
Cred nu doar că trebuie să faci linişte în vocile exterioare, ci să şi faci vocea interioară să vorbească mai tare.
Beethoven spunea la un moment dat ”Dumnezeu şopteşte în urechile oamenilor în timp ce URLĂ în ale mele”.
Vocea interioară, vocea inimii nu este neapărat o voce. Sunt sentimente şi stări pe care le simţi şi poţi încerca să le transpui în cuvinte. Ca de exemplu când inima vorbeşte în Alchimistul lui Paulo Coelho.

“Pe fiecare om de pe faţa Pământului îl aşteaptă o comoară undeva”, îi spuse inima. Noi, inimile, obişnuim să vorbim puţin despre aceste comori pentru că atunci oamenii nu mai vor să le găsească. Vorbim despre ele numai copiilor. Apoi lăsăm viaţa să-l îndrepte pe fiecare spre destinul său. Dar, din nefericire, puţini urmează drumul care le este trasat, adică drumul Legendei Personale şi al fericirii. Ei cred că lumea este un lucru ameninţător, şi de aceea lumea chiar devine ameninţătoare.
“Şi atunci noi, inimile, vorbim din ce în ce mai încet, dar nu tăcem niciodată. Şi evităm ca vorbele noastre să fie auzite: nu vrem ca oamenii să sufere pentru că nu şi-au urmat inimile.”
― De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-şi urmeze visele? îl întreba flăcăul pe Alchimist.
― Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere.
Începând din ziua aceea, flăcăul şi-a ascultat inima. I-a cerut să nu-l mai părăsească niciodată. I-a cerut ca, atunci când se depărta de visele lui, inima să-i bubuie în piept şi să-i dea semnalul de alarmă. Flăcăul a jurat că de câte ori va auzi acest semnal, avea să-l asculte." - Paulo Coelho

Cum să trăieşti fără frică

Acum că ştii povestea mea destul de în amănunt, am să îţi zic cum am învăţat să trăiesc fără frică şi am să încerc să te învăţ şi pe tine să faci la fel.
Ajuns la aproape 30 de ani, în toate domeniile vieţii făcusem progrese.
Aveam ceva bani, nu mulţi dar nu mai făceam foamea.
Aveam o afacere care funcţiona.
Avem o relaţie de iubire.
Aveam prieteni şi viaţă socială.
Aveam vise de viitor.
Începeam să îmi construiesc o reputaţie.
Şi încet dar sigur, frica de a pierde unul sau mai multe dintre aceste lucruri pentru care muncisem atât de mult, îşi făcea cuib în inima mea.
Ţin minte foarte clar momentul în care îmi era frică să scriu un articol pe blog-ul alfa pentru că mă gândeam că s-ar putea să jignesc unii oameni care vor vedea ce am scris.
Îmi era teamă că îmi voi pierde relaţia, devenisem suspicios şi gelos.
Îmi era teamă că dacă îmi pierd reputaţia nu voi mai vinde cărţi şi nu voi mai avea bani.
Începuse să îmi fie frică să nu pierd lucrurile materiale din viaţa mea.

”Ataşamentul este originea şi rădăcina suferinţei, aşadar este cauza oricărei suferinţe.”

Eu mă ataşam de lucruri exterioare mie asupra cărora nu aveam foarte multă putere de control, dar îmi doream controlul uitând lecţia esenţială pe care viaţa ţi-o predă permanent: singurul control pe care îl poţi avea vreodată este asupra lumii tale interioare.

"Este mai puternic cel care se cucereşte pe sine decât cel care învinge o mie de inamici în o mie de bătălii".

Această frică devenea tot mai puternică şi îmi făcea viaţa un calvar doar din cauza gândurilor şi emoţiilor pe care le aveam permanent, teama ca nu cumva să pierd ceva pentru care muncisem mult şi greu, lucruri în care investisem timp, energie şi suflet.
Viaţa este un profesor minunat.
Peste câteva luni de zile, probabil din cauza felului meu fatalist de a fi în acea perioadă, iubita m-a părăsit, şi am pierdut totul.
Puterea de muncă, relaţia de cuplu, stâlpii pe care mă bazam în existenţa mea până atunci, dispăruseră şi au urmat luni de zile de singurătate şi depresie.
O noapte întunecată a sufletului meu, prilej de cunoaştere de sine.
Nu am fugit, nu am căutat salvarea în lumea exterioară ci am coborât în infernul sufletului să îmi înfrunt demonii.
Uitasem vocea interioară care mă propulsase în lumea exterioară, vocea vocaţiei şi a misiunii mele şi începusem să mă agăţ de lucruri care nu contează.
Şi pentru asta, a venit pedeaspsa, lecţia sau cel mai bine zis…oportunitatea şi şansa.
S-a întâmplat un lucru ciudat.
Când femeia cu care eram în relaţie a plecat, aveam sentimentul că mi-a luat ceva.
Nu mai aveam entuziasmul ce m-a caracterizat toată viaţa, vocaţia parcă amuțise, nu ştiam ce ar fi bine să fac, cum să încep să reconstruiesc.
Un adevăr ştiam sigur. Am fost puternic, fericit şi entuziast înainte, pot să fiu şi acum. Nimeni nu îmi poate lua ce am eu în interior şi mi-am dat seama că nu mi-a fost luat nimic, ci doar mi-a fost acoperit.
Tot ce era mai bun în mine era acoperit, ştiam asta, dar nu ştiam cum să descopăr din nou comoara mea interioară. Nu aveam nicio metodă.
Acum ştiu că ego-ul meu, ataşamentele mele, fricile mele, convingerile greşite, toate acestea acopereau ermetic spiritul meu, vocaţia, iubirea adevărată. Lumina nu mai strălucea în Pera, vocea interioară nu se mai auzea decât foarte, foarte slab.
După 3 luni de suferinţă în care am avut ocazia să îmi cunosc din nou slăbiciunile şi demonii, poate mai profund decât până atunci, revelaţia a venit sub forma unui exemplu. Un om tânăr care a suferit o pierdere mult mai grea decât mine, moartea copilului său.
Mi-am făcut curaj să îl întreb ce anume îl ajută să fie puternic şi să se bucure de viaţă după aşa o pierdere. Speram să aflu cum poate fi el aşa puternic şi eu aşa de slab deşi lui sigur trebuie să îi fi fost mai greu.
Mi-a spus că l-a ajutat spiritualitatea, sentimentul că ce s-a întâmplat este o lecţie, credinţa în Dumnezeu şi rugăciunile pe de o parte. Apoi, al doilea lucru a fost iubirea oamenilor din jur.
Am mers acasă şi am plâns în faţa oglinzii, la 30 de ani, dar erau lacrimi de eliberare şi bucurie, nu de suferinţă. Partea spirituală o înţelegeam şi eu. Ştiam că e o lecţie, deşi nu înţelegeam încă sensul ei. Nu asta era problema, ci faptul că eu nu ştiam cum să dezvelesc puterea mea interioară de lanţurile slăbiciunilor care mă copleşeau.
Revelaţia pentru mine a stat în cel de-al doilea lucru, şi anume ”iubirea oamneilor din jur”.
Ştiam clar că eu îmi doresc să fiu un foarte bun psiholog, acest vis era intact. În acelaşi timp, mi-am dat seama că în viaţă, dacă voi deveni un bun psiholog, voi avea în jur foarte mulţi oameni care au nevoie de sprijinul meu, de iubirea mea, de compasiunea, de încurajările mele.

Şi cum pot eu să fiu tare pentru alţii când nu pot să fiu nici măcar pentru mine?

Mi-am dat seama că dacă e să realizez ceea ce îmi doresc în viaţă, nu mai am voie să îmi las acoperită comoara interioară de ego, frică şi ataşamente exterioare pentru că mă trădez pe mine precum şi oamenii care cred în mine şi se bazează pe mine.
Mi-am dat seama atunci că frica mi-a luat totul şi tot ce e mai bun în mine era legat în lanţurile fricii.
Mi-a fost frică să nu pierd relaţia şi am piedut-o. Mi-era frică să nu îmi pierd entuziasmul şi l-am pierdut. Îmi era teamă că nu îmi voi mai auzi vocea interioară şi acum eram surd la ea.
Apoi, după ce am pierdut totul, îmi era teamă că nu voi mai descoperi niciodată ceea ce mă făcea puternic şi fericit odată.
Peste tot, doar frică.
În acel moment, când nu mai aveam nimic, m-am simţit din nou ca şi atunci când îmi descoperisem vocaţia şi aveam primele dialoguri cu vocea mea interioară, cu daimonul meu.
Dacă atunci se auzise vocea vocaţiei, acum se auzea vocea iubirii care pentru prima oară după mult timp, se auzea mai tare decât vocea fricii.
Iar vocea iubirii a spus aşa:

”De ce te temi? Ai uitat că tot ce e mai bun în tine a apărut atunci când nu mai aveai nimic de pierdut, când ai ales să mori mai degrabă decât să trăieşti altfel decât ascultând de propria ta lege? Nu ţi-a fost frică de moarte iar acum ţi-e frică să nu îţi pierzi reputaţia, o relaţie sau altceva? Cum îi poţi tu ajuta pe oamenii din jur care au nevoie de iubirea ta, de puterea exemplului tău, de încurajările tale dacă trăieşti în frică? Lumea are nevoie de tine puternic şi neînfricat, nu mic şi speriat.
A fost o zi când spuneai lucrurilor pe nume, şi nu îţi era teamă de părerea celor din jur pentru că ştiai că mesajul tău vine din suflet. Era o zi când nu te gândeai la reputaţie. Acum poţi alege să faci asta din nou şi vei dezveli un înveliş ce îţi acoperă spiritul.
A fost o zi când nu îţi era frică să iubeşti şi nu te gândeai la ce primeşti înapoi, o zi când iubirea izvora din tine şi nu o cerşeai de la alţii. Acum poţi alege să iubeşti din nou fără frică şi îţi vei dezveli alt înveliş, cel care îţi acoperă iubirea.
A fost o zi când vocea ta interioară se auzea clar şi răspicat pentru că nu mai lăsai alte voci să o acopere. Era o zi când îţi respectai propria lege şi erai aliniat cu întreg Universul. Acum poţi alege să ai mai multă încredere ca oricând în intuiţia ta şi astfel vei mai da deoparte un înveliş ce îţi acoperă vocaţia.
Pentru că spiritul tău, iubirea ta şi vocaţia ta sunt unul şi acelaşi lucru, sunt sursa ta de putere infinită şi indiferent că eşti în vârf de munte sau în fundul unei temniţe, spiritul tău este sâmburele tău de Divinitate. Prin tine Dumnezeu vrea să se manifeste şi ai tot ce are şi el. Ai fost împuternicit să creezi şi să radiezi lumina ta în această lume. Nu bloca această lumină cu lucruri mărunte precum frica.

În spiritualitate se spune că există doar două stări sufleteşti principale. Iubirea şi frica. Şi că tot restul sentimentelor şi stărilor sufleteşti fac parte ori din iubire ori din frică.

Exerciţiu - cum să auzi vocea iubirii şi a puterii interioare

Vreau să facem un mic exerciţiu acum prin care să te ajut să simţi măcar o frântură din ce am simţit eu în clipa acestei revelaţii. Astfel, sunt şanse mari ca în tine să rezoneze propria putere interioară şi voce a iubirii care va face frica să dispară. Şi dacă reuşeşti măcar pentru o clipă să simţi asta, vei şti ce să cauţi, sentimentul şi starea pe care le vrei cât mai mult în viaţa ta.
Ca să lămurim un lucru. Nu vorbesc despre îndrăgostire, adică acea atracţie hormonală ce durează 1-2 ani şi are ca scop perpetuarea speciei. Acum vorbim despre izvorul tău de iubire, spiritul tău, vocaţia ta, puterea ta interioară. Vorbim despre puterea spiritului tău care odată descoperită te va face o persoană invincibilă care nu mai are nevoie de nimic de la nimeni.


Sursa: PERSONALITATEA ALFA - blog

REGĂSIREA

„Adevărata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepti nimic în schimb.” Antoine de Saint-Exupery

Acest text l-am scris la final de 2013. Pentru că ce sunt astăzi a fost un punct de plecare atunci, am decis sa îl salvez dintre textele pierdute la atacul cibernetic și, iată, îl postez astăzi, cu doar câteva mici modificări.
La vârsta de 16 ani am avut un vis. Aveam 36 de ani și lucrurile erau așa cum îmi doream. Eram liniștită, împlinită și fericită. La momentul visului mă aflam într-o cumpănă extraordinară. În vis eram conștientă de faptul că 36 e departe, așa că am întrebat pe cineva care nu era prezent fizic, ci undeva, într-o depărtare de ani lumină și, cu toate astea, atât de aproape, încât exista în toată ființa mea: Și eu ce fac până la 36 ani? Răspunsul a fost scurt: Te pregătești!
Și m-am pregătit. N-aș putea descrie vreodată în câteva cuvinte ce a însemnat pregătirea asta, dar cândva, probabil, voi putea scrie o carte care să povestească rezultatul celor 20 de ani.
Visul a rămas undeva, în adâncul ființei mele. Era acolo, doar că nu îl puteam accesa. Ce am știut, însă, în permanență, a fost că așteptam într-un fel foarte ciudat vârsta de 36 ani. Exact cu douăzeci de zile înainte de ziua mea mi l-am amintit. Nu în toate amănuntele lui, dar cu întrebarea clară și cu răspunsul ei adânc întipărit în sufletul meu, cu rezonanțele lui profunde, cu semnificațiile lui uimitoare. Eram în mașină, mă duceam către casă și vorbeam cu mama. Nu-mi amintesc ce a spus de a declanșat această amintire, dar am închis telefonul și am lăsat-o să vină. După 20 ani, iată, la douăzeci de zile distanță, lucrurile ar fi trebuit să fie ca niciodată altădată. Și au fost. Mi-l reamintisem cumva înainte, atunci când a trebuit să iau o decizie extrem de grea, într-un moment în care viața mea părea să fi ajuns la un final. Instinctul mi-a spus atunci că nu pot lua o decizie greșită, aveam „datoria” de a trăi anul 2013. Amintirea acelui vis mi-a dat forța să merg înainte și să privesc fiecare zi ca pe un nou miracol, deși lucrurile au fost mult departe de a fi așa la început. Dar cumva știam că orice s-ar întâmpla sau mi se pare mie că se întâmplă nu poate duce decât către ceva minunat.
Am pierdut anul ăsta (în 2013, later edit) tot ce puteam pierde, am pierdut până la punctul la care, într-o dimineață mi-am dat seama că nu mai am nimic. Dar realizând asta, primul miracol al acestui an s-a produs: mi-am dat seama că sunt LIBERĂ. Liberă să TRĂIESC cu adevărat, liberă să simt, liberă să zbor, liberă să visez, liberă să plec, liberă să stau. Orice alegere aș fi făcut în acel moment ar fi fost o alegere fără riscuri. Acela a fost unicul moment din viața mea în care am fost liberă să aleg orice fără să risc a pierde ceva. Fără să fac liste cu plusuri și minusuri, fără teamă, fără regrete. A fost momentul în care am pierdut orice altceva, dar mi-am regăsit liniștea, pacea, libertatea. Și atunci am înțeles cu adevărat despre ce a fost visul ăla. Nu a fost despre cât de bine mi-ar putea fi în lume, ci despre cât de bine îmi e cu mine. Eu cu mine și atât. Toată pierderea a devenit nulă, toate regretele au dispărut, toate lacrimile s-au șters. Și mi-am simțit sufletul plin, atât de plin că dădea pe-afară, nu mai putea fi încăput în corpul ăsta mic și finit. Și am învățat cu adevărat să zbor. Eu, care credeam că sunt un om liber, mi-am dat seama în momentul ăla că nu fusesem niciodată, cu adevărat, liberă. Abia acum înțelegeam ce înseamnă asta. În acel moment am lăsat în urmă o viață care nu mai era a mea și am început una nouă. Am renunțat la tot și am luat-o de la capăt. Cei câțiva oameni care au fost pe lângă mine în acele momente înțeleg ce spun acum, deși atunci m-au sfătuit să mă mai gândesc. După aceea, nici măcar o singură decizie nu am luat-o gândind, ci doar simțind, lăsând lucrurile să vină către mine. Orice rămăsese pe lângă mine din viața trecută am dăruit cui a avut nevoie, am păstrat doar mașina, câțiva prieteni buni și hainele de pe mine. A fost nebunia vieții mele și dacă ar fi să mai existe vreodată un moment similar în viața mea aș face absolut la fel. Iubirea care a venit în viața mea apoi a fost tămăduitoare. Nici o rană nu a rămas deschisă, nici una nevindecată. Viața m-a surprins în toate felurile în care mă putea surprinde. Mi-a vindecat sufletul și corpul. Am primit în dar o pereche de mâini noi. Mâinile mele au fost bolnave mai bine de 10 ani, sufereau de o alergie ciudată la frig. Din octombrie până în aprilie, an de an erau un chin, mă dureau cum rar te poate durea ceva. Fiecare duș, fiecare atingere de apă erau ceva greu de suportat. Într-o dimineață m-am trezit vindecată. Pur și simplu. Vreo două săptămâni am tot crezut că visez frumos, că e o iarnă blândă, că am o perioadă mai bună, că… până la prima zăpadă cu care m-am jucat. Fără mănuși, fără teamă și cu o mare, imensă iubire pentru ele, pentru mine, pentru viață, pentru iarnă, pentru zăpadă, pentru tot ce există și respiră pe lângă mine și în mine. Ăsta a fost cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată în viața mea. Și al doilea miracol al lui 2013.
Al treilea a venit la final de an. Un an ca nici unul altul mi-a adus, desigur, un final ca nici unul altul. Mi-a adus liniște, căldură și bucurie. Mi-a adus o vacanță neașteptată, într-un context pe care nu numai că nu l-aș fi putut aștepta, dar nici măcar de intuit nu ar fi fost cu putință. Și pentru că toate astea trebuiau, cumva, materializate în ceva, Dumnezeu mi-a trimis o minune de pisic de care să am grijă și care să fie perpetua reamintire vie a unui an de senzație.
A fost greu? Da, a fost foarte greu.
L-am meritat? Da, l-am meritat.
L-am dorit? Da, l-am dorit. Numai așa am putut ajunge unde sunt astăzi.
Ce am pierdut? Nimic! Am câștigat, de fapt, totul. Nimic din ce putem pierde nu ne aparține, de fapt. Dar nu poți ajunge la această concluzie până nu simți pierderea.


Sursa: Diana Soare