Ilie Șerbănescu: ”Măcelul multinațional din industria alimentară”

Aprecierea raportului PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România) privind starea capitalului privat românesc este că „firmele românești sunt discriminate, dar nu de multinaționale, ci de autoritățile române“! Multinaționalele chiar n-au niciun rol în domeniu?

Ne-ar putea spune PIAROM, dincolo de orice altceva, câte multinaționale prezente în România au legături organice cu firme românești, pe orizontalele sau pe verticalele economice, și câte folosesc teritorial România doar ca o insulă de extracție de profit? Cât din valoarea adăugată a multinaționalelor în România este obținută în legătură cu firme românești și cât în relații de aprovizionare și desfacere cu firme de pe alte piețe? Pentru discriminare este de ajuns desconsiderarea!
Și, în plus, chiar să nu vadă PIAROM care este situația reală de pe piețele din România pe care însăși organizația le studiază?! Pe câte dintre segmentele de piață există lideri cu capital românesc? Și pe câte dintre segmentele unde capitalul românesc are o prezență cât de cât semnificativă situația măcar se păstrează și nu se deteriorează de la an la an, în urma unor măsuri, să le zicem „de piață“, ale principalilor jucători străini și de ce să ne ferim să nu vedem, în urma unor mișcări străine ticluite, cu ținte precise?! Aceste ținte precise sunt, fără înconjur spus, eliminarea cât mai rapidă a unor jucători români cu temporare probleme, dar nu întâmplător mai ales a celor de succes, prin absorbția lor, prin cumpărarea lor, pur și simplu pentru dispariție fără urmă. Ce s-a întâmplat în ultimul timp pe anumite segmente ale industriei alimentare este un măcel multinațional.
Prezența românească pe piața laptelui a fost lichidată, producția a fost acaparată de străini, dar nu cumva pentru a o executa și a o desface ei, ci pentru a o desființa sau pentru a o muta în alte țări. Prin eforturile evident concertate ale mai multor multinaționale, printre care Lactalis (Franța), Friesland (Olanda), Pfeifer und Langen (Germania) au fost închise pe bandă rulantă fabrici după fabrici de lactate, zahăr și dulciuri în Ardeal, Constanța, Suceava, punându-se la pământ întreg lanțul de clienți ai acestor industrii, bineînțeles, toți români. Marele producător român de înghețată Betty Ice a fost preluat dintr-o înghițitură, așa, rece, rece, pe nemestecate de către trustul anglo-olandez Unilever! Între 2008 și 2016, industria alimentară a pierdut, după calculele Ziarului Financiar, 83 de fabrici, prin grija multinaționalelor. Și, pe cale de consecință, s-a umflat inevitabil deficitul agroalimentar al țării, ajuns acum la 2,5 miliarde euro. Între primii zece producători din țară nu mai există niciun român pe următoarele principale piețe: lapte, ciocolată, mezeluri și pâine!
Realitatea, stimați investitori de la PIAROM, este mult mai complicată. Pe fondul presiunilor constante și copleșitoare ale multinaționalelor, acțiunile permanente ale justiției împotriva antreprenorilor români și exercițiile aproape grotești ale reprezentanților ANAF, care se dau lei în fața acestora, dar bieți mielușei în fața străinilor, foarte mulți, mereu mai mulți oameni de afaceri români, cu realizări, unele remarcabile, și dorință de muncă antreprenorială devin sătui să se mai agite și să mai încerce marea cu sarea, renunțând la luptă și vânzând business după business, pe capete. Antreprenorul Agricost, cea mai mare fermă de cereale și oleaginoase, care lucrează în arendă o însemnată parte din Insula Mare a Brăilei, a scos afacerea în vânzare! Crede cumva PIAROM că o va cumpăra vreun alt român? Sau, de fapt, vreo multinațională? Aveți dreptate, domnilor investitori de la PIAROM, multinaționalele nu discriminează, pentru că nu se încurcă cu așa ceva, ele desființează pur și simplu antreprenoriatele naționale! Să mai amintim de măcelul – căci altfel nu poate fi denumit – făcut de multinaționale în comerțul agroalimentar zis românesc?! Comerțul internațional cu cereale a fost practic confiscat de cinci mari traderi multinaționali, iar comerțul alimentar cu amănuntul a fost rechiziționat de câteva lanțuri transnaționale, după ce au fost masacrați, prin mijloace „de piață“, peste 80.000 chioșcari români!
Desigur, în fața unor asemenea campanii și acțiuni, statul ar fi trebuit să-și reglementeze replici în rol de înger păzitor, rezervându-și, înainte de toate în sectoare strategice, precum agricultura, exploatarea resurselor naturale ori industria alimentară, dreptul de preemțiune la cumpărare de către el însuși, în caz că antreprenorii privați români vor să vândă, pentru a nu ajunge totul, chiar totul la cheremul multinaționalelor. Prin țările considerate pe la București „mântuitoare“, țări de origine ale multinaționalelor, de fapt, monumente de ipocrizie și demagogie, statul stabilește reguli și proceduri spre a-și proteja companiile strategice naționale de valul de preluări externe, îndeosebi chineze, și măsuri și mai dure sunt prevăzute. Pe aici, însă, pe la proști, colonialiștii „mântuitori“ nu promovează aceleași reguli, nemaiîncăpând de internaționalism. De aceea, încă de la început, au pus să fie desființat pe aici statul, ca să nu le poată da nimeni vreo replică! Desființare la care cu onor au participat și businessmenii români, unii chiar cu fapta, și cei mai mulți uniți în cuget și simțiri cu demolatorii.
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: Cotidianul

E timpul să ne întoarcem la pocăinţă

 Foto: Cezar Machidon

Vedem pretutindeni o Românie obosită, epuizată, şi români blazaţi, nehotărâţi, incapabili de a da un sens răscumpărător propriei lor vieţuiri pe acest pământ. Suntem mai temători ca niciodată. Ne lăsăm dominaţi de frici de tot felul şi tăcem inacceptabil. În jurul nostru pare că totul se prăbuşeşte. Şcoala s-a transformat într-un sistem manevrat de oameni ce au pierdut dispoziţia de a fi profesori şi se comportă ca nişte funcţionari oarecare. Trăim într-un întreg stat funcţionăresc, în care robotesc funcţionari ocupaţi tot timpul, unde nu mai e timp ca să gândim. Rezultatul? Generaţii blazate, dezgustate de şcoală şi de viaţă. Dar nu e vorba doar de Şcoală, ci de România furată. Ni se fură pădurile, ni se fură pământul, ni se fură istoria. De ce nu reacţionăm? De ce stăm înţepeniţi şi privim la acest jaf, la acest prăpăd care în curând ne va cuprinde şi pe noi?

Tot mai abătuţi, tot mai demoralizaţi, tot mai sleiţi, încercăm să găsim o soluţie în acest univers deznădăjduitor al României de astăzi. Încă răzbat în noi indignarea şi revolta. Cum să răbdăm să fim cârpe de şters pe jos pentru cei ce proiectează viitorul cenuşiu-întunecat al ţării noastre? De ce să răbdăm să fim batjocoriţi de cinismul oamenilor ce nu iubesc ţara noastră, ce nu iubesc nimic din ce-i românesc? Desigur, am vrea să reacţionăm, însă ne lipseşte energia.
Perioada comunistă pe care a traversat-o poporul român a lăsat urme. Ne-am trezit legatarii unei atitudini obediente şi de parşivă supuşenie, ascultători fără discernământ şi cuminţi până la a consimţi orice ni se bagă pe gât. La şcoală am învăţat „să stăm în banca noastră”, iar acum nu deranjăm pe nimeni. Şi ne justificăm cu: „Putea să fie şi mai rău”. Suntem o specie reeducată? Păcatul şi frica au creat în România tipul adaptabilului, al subalternului care execută fără să manifeste simţ critic. Această gheboşenie a societăţii actuale care nu reacţionează apasă asupra fiecărei decizii, mutilând-o.
Ne văicărim tot timpul privind peisajul sinistru al politicii, ne dăm cu părerea despre absolut toate, comentăm, găsim mereu vinovaţi. Şi, totuşi, am putea să descoperim într-o bună zi că vinovaţii suntem noi. De ce? Fiindcă întârziem să înțelegem că singura noastră soluție, ultima, nu este decât pocăința.
Păcatul şi frica. Colonizarea României
Prin pocăinţă se pot schimba oameni, situaţii, istoria însăşi. Numai astfel noi putem scrie istoria României. Deocamdată, alţii o scriu, fiindcă mulţi dintre noi încă sunt convinşi că nimic nu se poate schimba. Duhul lumii acesteia ne aleargă peste tot, ne umple de anxietate, ne oboseşte, nu ne dă răgaz să începem a aşeza primii noştri paşi pe calea pocăinţei lăuntrice. De toată această împrăştiere a noastră profită „năvălitorii”, cei ce stau gata să ne calce hotarele, gata să ne subjuge.
Poate că unii cred că România nu se poate schimba cu „Doamne, miluieşte!”, însă adevărul e altul. Domnitorul sfânt Neagoe Basarab ne-a încredinţat că pocăinţa este singura soluţie. Totul se petrece în toamna anului 1520, spre sfârşitul domniei sale. Boierii, nerăbdători, îi solicitau o decizie în faţa ameninţării iminente a turcilor. Boierii se adunaseră pentru sfat şi erau iritaţi că domnitorul nu se arată. Neagoe Basarab vorbea cu Dumnezeu. El considera că acela e sfatul cel mai important. „Măria Ta, situaţia e gravă. Trebuie să luăm o hotărâre. Turcii ne vor cotropi.” Domnitorul isihast i-a îndemnat la rugăciune, iar boierii au răbufnit. „Nu se conduce ţara cu «Doamne, miluieşte»!”. Neagoe i-a domolit, spunându-le că şi lui îi pasă ce se întâmplă cu ţara, nu doar lor. „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Apoi s-a retras gânditor şi a început să se roage. Cronicile spun că în noaptea aceea de 21 septembrie 1520, Dumnezeu i-a cerut sufletul sultanului Selim I şi nu a mai avut loc nici o cotropire a Ţării Româneşti. Ce a vorbit Neagoe Basarab cu Dumnezeu? Probabil „Doamne, miluieşte!”, fiindcă aşa se vorbeşte cu Dumnezeu. Aşa i se dă lui Dumnezeu libertatea de a acţiona, de a interveni izbăvitor în propria noastră istorie.
De aici plecăm în vindecarea fricilor care ne umilesc. De aici putem înfrunta deznădejdea. Şi tot de-aici putem răscumpăra în noi timpul pierdut cu idealurile lumii acesteia. Prin pocăinţă dobândim răspunsurile la situaţiile umilitoare pe care le întâmpinăm zilnic. Cum să răspundem şefului când ţipă la noi şi ne face albie de porci? Cum să răspundem celor care ne tratează ca pe nişte slugi? Ne mohorâm şi tăcem? Cădem în depresie? Ne scuzăm politicos? Români dragi, reacţionaţi! Doar reacţionând putem ieşi din marasmul condiţiei de sclavi pe plantaţie. E un exerciţiu de supravieţuire să reacţionezi, să nu te conformezi mizeriei şi urâtului, cinismului şi vulgarităţii.
Puterea de a reacţiona implică însă energie, iar energia vine din paşii parcurşi pe calea pocăinţei lăuntrice. Nu e timp de risipire, ci de mers susţinut pe această cale, unicul sens al vieţuirii noastre demne. Să ne clădim demnitatea pe împotrivirea la păcat, pe plânsul pentru păcatele noastre, pe suspinul pentru dezamăgirile şi mâhnirile pe care I le-am adus Domnului, pe întristarea pentru clătinările noastre zilnice. Aşa vom avea resursele lăuntrice de a reacţiona la orice nemernicie. Nefiind robiţi lăuntric, colonizaţi de chipurile înşelătoare ale păcatului, vom şti să reacţionăm şi la suprafaţă cu demnitate.
Calea pocăinţei lăuntrice şi răspunsurile demne
A reacţiona nu înseamnă să fim obraznici, violenţi, denigratori. Ne păstrăm buna-cuviinţă în orice zicem, în orice gest, în orice mişcare. Nu ne însuşim modul de a fi al călăului, al colonizatorilor, ci doar reacţionăm aşa cum libertatea dinlăuntrul nostru ne învaţă s-o facem. De aceea e atât de importantă libertatea dinlăuntru, încredinţată nouă prin pocăinţă, fiindcă astfel putem reacţiona şi în afară fără primejdia derapajului, fără teama de a greşi. Nu suntem impertinenţi, deşi colonizatorii sunt convinşi că orice reacţie a noastră e o obrăznicie, o cutezanţă impardonabilă. Să reacţionăm împotriva statului funcţionăresc din învăţământul românesc, împotriva reformelor nesfârşite şi aiuritoare, împotriva celor ce vor să ne distrugă familia propunându-ne ceea ce e nefiresc ca fiind firesc, împotriva jafului fără precedent din România, împotriva celor care ne ucid idealurile, împotriva celor ce se şi cred stăpânitorii noştri, împotriva celor ce nu iubesc Biserica Una, răspândind pretutindeni dezbinare, împotriva celor ce ne ţin istoria sub obroc, împotriva celor care vor să credem că suntem un popor de laşi, împotriva făţărniciei din politica românească actuală, împotriva celor ce nu clădesc, ci dărâmă, şi vor ca nici alţii să nu construiască. Şi, de fapt, nu împotriva unor oameni, ci împotriva campaniei de colonizare fără precedent a lumii, a trupurilor și a sufletelor noastre, a asediului la care suntem supuşi ca popor şi ca umanitate.
Dar mai înainte de aceasta, trebuie să reacţionăm împotriva gândurilor ticăloase, viclene, înşelătoare, împotriva hotărârilor şubrede, ezitante, împotriva simţirilor mincinoase, a înclinărilor inimii ce surpă pacea şi încrederea, împotriva patimilor ce-şi caută sălaş înlăuntrul nostru pentru a genera colonii de slăbiciuni, neajunsuri şi morţi lipsite de glorie. Aceasta se poate face păşind neîncetat, clipă de clipă, pe calea pocăinţei lăuntrice. De aici porneşte totul. Un pas înlăuntru produce o schimbare în afară. Mişcările pe care le facem în duh reconfigurează tectonica istoriei pe care o trăim. Pocăinţa are istoria sa şi nu putem să trăim fără să ţinem cont de ea. Cam astfel scriem istoria: pe dinlăuntru şi pe din afară. Pe dinlăuntru, atunci când Îi cerem Domnului să ne fie milostiv pentru păcatele noastre, şi pe din afară, atunci când înfruntăm cu bărbăţie situaţii dintre cele mai dramatice, ştiind că Domnul e cu noi.
Înaintăm pe calea micilor dobândiri, a celor de zi cu zi. Nici nu se poate altfel. Să fim încredinţaţi însă că primim de fiecare dată răspuns atunci când spunem în taina inimii „Doamne, miluieşte”. Într-adevăr, nimic nu e uşor. Fiecare dintre noi are crucea sa de dus. Dar timpul e puţin şi am putea să-l folosim pentru a clădi înlăuntrul nostru o Românie înnoită. Şi mai e de ştiut că prin pocăinţă răscumpărăm tot timpul pierdut. Răscumpărăm istoria demnă a propriei noastre umanităţi şi istoria demnă a poporului român.

Sergiu Ciocârlan

 Articol publicat în numărul din martie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”  

Sursa:  revista „Familia Ortodoxă”

Capcanele hiperprotecției

Pe cât e de firească și de benefică grija părintelui de a-și feri copilul de accidente, boli și suferințe, pe atât de contraproductivă este grija excesivă, hiperprotecția – sau, cum se mai spune în popor, cocoloșirea. Un părinte hiperprotectiv este un părinte foarte iubitor, foarte atent la copilul său, are multe de oferit și este cu totul devotat. Se informează în legătură cu cele mai bune grădinițe și școli, cei mai buni profesori și medici, cele mai sigure locuri de joacă, cele mai noi jocuri și gadget-uri. În același timp, un astfel de părinte poate fi o adevărată „gheonoaie” care nu-și scapă copilul din ochi, veghindu-l necontenit, cu încordare chiar, și poate să-i refuze acestuia o mulțime de experiențe „pentru că sunt periculoase”, nevrând să-l lase nici în seama altor adulți (fie și din familie) „pentru că nu se pricep”.

Părintele hiperprotectiv își copleșește copilul cu atenție, dar îi suflă mereu în ceafă; îl ocrotește până și de cel mai mic disconfort, rezolvându-i cu promptitudine chiar și cele mai neînsemnate probleme, dar îi limitează activitățile și experiențele. Granița dintre grijă și abuz este adesea încălcată de părintele hiperprotectiv. Copilul cocoloșit devine confuz, nemaiînțelegând de ce se simte sufocat atunci când mama sau tata îi spun că ceea ce fac ei este spre binele lui. Dar ce șanse ar avea să înțeleagă atât de devreme că abuzul emoțional exercitat prin control excesiv și limitare este o formă atât de gravă de abuz, încât îl lasă dizabilitat pe viață? Ce șansă ar avea un copil cocoloșit să înțeleagă atât de devreme că părintele său este, sub învelișul de iubire, grijă și atenție, un individ avid de control, nesigur și agresiv în dorința sa de a face binele cu de-a sila și de a lua decizii pentru viețile altora? Și, dacă ar înțelege, ce mijloace ar avea să i se poată opune?
La început, copilul hiperprotejat se simte iubit, ocrotit și fericit, îmbăiat în toată această atenție excesivă și în confortul oferit de părintele care îl scutește de orice suferință. Treptat însă, va începe să resimtă toate aceste lucruri ca fiind mai puțin plăcute, chiar sufocante, dar șansele sale de a scăpa vigilenței neadormite și voinței de fier a părintelui său sunt zero – și rămân zero. La început, copilul este lipsit de experiența necesară de a scăpa acestui control, iar mai târziu, când ar putea, va fi manipulat emoțional prin sentimente de vinovăție insuflate de părinte: „Cum poți să te căsătorești cu fata aceea, după toate câte am făcut eu pentru tine? Nu înțelegi că tot ce vreau e să fii fericit? Dacă te însori cu aia, nu mai vreau s-aud de tine!” „Cum să dai cu piciorul carierei de medic și să te apuci să vinzi mașini, după toate eforturile pe care le-am făcut ca să te țin șase ani la Medicină? Dacă faci asta, să nu te mai văd în ochi! Dacă mă asculți, o să-mi mulțumești mai târziu!”. Și așa mai deparate, forțând copilul devenit adult să se supună în continuare controlului său nemilos. Evident, totul în numele iubirii – o iubire excesivă și, îmi permit să adaug cu toată responsabilitatea, egoistă.
Da, egoistă, pentru că atunci când iubești cu adevărat pe cineva, indiferent cine ar fi acea persoană, tot ceea ce-ți dorești este să fie fericită. Desigur, fericită și în siguranță – dar fericită. Or, atunci când manipulezi pe cineva să facă ceea ce crezi tu că e mai bine pentru acea persoană și, cu siguranță, ceea ce te-ar face pe tine fericit, nu mai poate fi vorba de iubire. Iubirea dă libertate celuilalt, nu i-o îngrădește. Iubirea părintească adevărată are menirea de a asigura copilului un mediu potrivit pentru ca el să se dezvolte deplin, să se cunoască pe sine, să descopere ce-i place, ce-l face fericit și cum să-și atingă obiectivele personale într-un mod pro-social, nu anti-social.
Părintele hiperprotectiv însă își tratează copilul ca pe un bebeluș perpetuu, deci incapabil să se dezvolte și să știe vreodată cine este și ce vrea (mai bine decât părintele însuși). Copilul hiperprotejat trăiește într-o lume falsă, într-o realitate distorsionată, diferită de ceea ce-l așteaptă, pentru că este o lume din care părintele său a extirpat deja orice experiență neplăcută, orice problemă sau obstacol, orice mic disconfort.

„Mama știe mai bine ce vrei tu”

Pentru ca nu cumva „să se chinuiască bietul copil”, acest părinte nu-l lasă să facă singur lucruri dintre cele mai comune: să se îmbrace și să se dezbrace, să se hrănească, să-și ducă lucrurile personale și să le aibă în grijă, să se spele, să contribuie la treburile casei – și astfel să dobândească, prin exerciții repetate, abilități absolut necesare autonomizării sale. Copilul se simte pierdut fără un adult în preajma lui, este timid și retras în societatea copiilor, nepopular prin faptul că nu are inițiative de nici un fel, pentru că nu dă niciodată ajutor și nu are idei, pentru că este excesiv de fragil (urlă ca scos din minți fie și numai dacă un alt copil l-a călcat cumva din greșeală), pentru că este adesea dificil, supărăcios și, per ansamblu, nesuferit.
Copilul cocoloșit își face cu greu prieteni, iar părinții intervin în toate relațiile sale, ceea ce, pe mai departe, îi distruge orice șansă de a-și dezvolta abilitățile sociale. Pe măsură ce timpul trece, părinții intermediază și relațiile copilului cu ceilalți adulți, în mod deosebit cu profesorii, ceea ce îl face extrem de nepopular în egală măsură atât printre adulți, cât și printre copii.
Odată cu trecerea timpului însă, copilul hiperprotejat crește și începe să fie, pe de o parte, prea comod să facă ceva din ceea ce nu a fost obișnuit să facă, iar pe de altă parte, să se simtă prins ca într-o menghină și e dornic să scape de sub tutela părintească, lucru care, la vârsta adolescenței, se poate manifesta sub forma unor comportamente rebele și deșănțate, în puținele ocazii în care scapă controlului parental (o tabără, o petrecere, o excursie).
Mulți părinți hiperprotectivi nu-și lasă copiii să aibă inițiative, opinii, preferințe, să caute singuri soluții la problemele lor. Întotdeauna „mama știe mai bine ce vrei tu” sau „ce e bine pentru tine”. Adresezi o întrebare copilului și, până să apuce să deschidă gura, părintele dă răspunsul „adecvat”, chiar dacă „micuțul” are 10, 15 sau 25 de ani! O asemenea atitudine, dacă nu e absolut rarisimă, este simptomatică pentru hiperprotecție. Copilul nu-și mai găsește vocea interioară, nu se percepe pe sine însuși ca fiind o persoană separată de mama și de tata. Este predispus la relații problematice fuzionale, poate fi agresat ușor, dominat, intimidat. Alteori, ca reacție la dependența sa, copilul dezvoltă o contradependență – „nu am nevoie să mă ajute nimeni!” – ceea ce este, de asemenea, contraproductiv pentru el, pentru funcționarea sa, pentru relațiile sale cu persoanele semnificative din viața lui.
Copilul hiperprotejat crește ca un prinț mofturos, convins că lumea s-a născut pentru a-i face lui pe plac; este lipsit de inițiativă, de spirit de întrajutorare, egoist, temător, anxios, ambivalent, nesigur și neputincios, dând vina totdeauna pe ceilalți pentru faptele sale și neasumându-și nici o răspundere.
Desigur, copiii depind, în grade diferite, la vârste diferite, de protecția, sprijinul, dragostea, îndrumarea părinților lor, până când devin adulți, iar după aceea, în anumite momente importante din viață, fiii și fiicele noastre caută suportul emoțional al celor ce i-au crescut. Este perfect normal.
Scopul nostru, ca părinți, este să ne „antrenăm copilul pentru viață” pe măsură ce crește, să-l autonomizăm încetul cu încetul, până când va fi în stare să trăiască pe cont propriu, să funcționeze independent de noi atât financiar (având o ocupație a lui), cât și emoțional (având propria lui familie).

(…)

Psih. Irina Petrea

Fragment din articolul publicat în numărul din februarie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”

Sursa:  revista „Familia Ortodoxă”

După depresie se pune virgulă, nu punct!

Imagine preluată de pe: http://karrierebibel.de/depression/

                     Ieri mi-am rugat pe Instagram cititorii să îmi propună un subiect pentru articol. Printre mesajele primite, am citit unul scurt: „depresia.” Da, punctul era prezent în mesaj. Un punct care mi-a sărit imediat în ochi, care mi-a strigat că atunci când apare depresia, de cele mai multe ori nu mai vedem virgula, ci doar punctul. Cred că nu întâmplător, tot ieri, am urmărit un reportaj despre depresie.

                   Tot mai mulți oameni sunt afectați de această boală a secolului. Asta pentru că nu o poți numi o stare, așa cum de multe ori s-a speculat. E o boală. O condiție care afectează nu doar pe cel în cauză, ci și pe cei din jur. Am să aleg, ca de obicei, să fiu transparentă în acest articol, ceea ce poate mi-ar atrage judecata unora. Asta este.

                   Când specific cuvântul depresie, personal îmi pot aminti cu exactitate trei momente din viața mea: unul în care am văzut, auzit, simțit atât de multe într-o perioadă atât de scurtă, încât simțeam cum mă afectează tot mai mult, dar și că trebuie să fiu puternică pentru cei din jurul meu. Și am fost. Până în momentul în care, într-o zi, am intrat în apartamentul meu, mi-am tras draperiile pentru că nu mai suportam lumina, m-am aruncat în pijamale și m-am pus în pat. Am dormit și m-am uitat la seriale. Preț de câteva zile, în care telefonul îmi suna, primeam mesaje, și nici măcar nu mă oboseam să răspund sau să văd cine ce vrea. Pur și simplu nu mai voiam să știu, nu mai voiam să aud și nici nu știam ce să spun. Cu fiecare zi cu care trecea simțeam cum starea devine tot mai acută. Și mai acută. Iar ceea ce simțeam nu era o mare tristețe, ci o senzație de nimic, de amorțeală. Eram conștientă că e un început de depresie. Știam simptomele. Citisem despre ele. Făcusem emisiune despre ele. Scrisesem un întreg proiect despre asta. Dar parcă nu-mi mai păsa. După 4-5 zile, m-am trezit într-o dimineață la fel de goală. De nepăsătoare. De amorțită. Mi-am spus că urmează o nouă zi la fel. Apoi am scuturat din cap. Sosise momentul să lupt cu acea stare. Am făcut un duș și apoi am început să fac curat în casă. Cu fiecare colțișor aerisit simțema cum încep și eu să mă aerisesc. Am pus mâna pe telefon și am răspuns la mesaje. M-am rugat. Am ieșit afară să iau aer. Și am făcut cel mai important lucru: m-am dus să vizitez la spital un bolnav. Cea mai bună metodă de a te recupera? Concentrarea pe facerea de bine. Au urmat zile, săptămâni, în care mă trezeam cu lacrimi în ochi. În care, dacă cineva ar fi spus ceva ce mi-ar fi părut mie că are legătură cu motivele pentru care eu sunt supărată, aș fi izbucnit în plâns. Dar am luptat și-am depășit acea stare.

                   Probabil unii creștini ar spune că depresia e lipsă de Dumnezeu. Că dacă L-ai avea pe Dumnezeu, nu ai experimenta nimic din toate acestea. Permiteți-mi să îi contrazic. Câteodată nu știi cum te ia, nu știi cum vine. Însă da, Dumnezeu e cel care te poate scoate definitiv din acea stare.

Nu știu dacă cititoarea care mi-a zis să scriu despre depresie trece prin asemenea momente. Nu știu dacă cineva apropiat ei experimentează asta. Însă știu că există virgulă după depresie. Nu punct.

                  Da, depresia e un vid care te înghite puțin câte puțin. Care îți amorțește fiecare sentiment pe care-l ai. Care te face să te simți un inadaptat în această lume. Care izolează totul din jurul tău și singurătatea e singura care rămâne. Când trecut, prezent sau viitor nu mai contează atât de mult. E un monstru care te înghite pe tine și lasă doar corpul. Lasă acea stare care te face uneori să izbești cu pumnii în pereți, pentru că ai vrea să simți ceva. Măcar ceva. Chiar și durere. Dar măcar să ai un sentiment. Desigur, ea se poate manifesta diferit. Unii tot ce pot simți e doar durerea. Suferința. Necazul.

                  Dacă tu, astăzi, ești în depresie, te încurajez să lupți. Să te ridici. Să îl cauți pe Dumnezeu, să te rogi, să îi spui tot ce te roade. Sau nu te roade. Tot ce simți. Sau nu simți. Dar să-i spui. Iar dacă simți că nu poți trece singur prin asta, apelează la ajutorul cuiva foarte apropiat. Spune-i că ai nevoie de suport necondiționat. Curaj, după depresie se pune virgulă, nu punct!

Imagine preluată de pe: http://karrierebibel.de/depression/

Sursa: blog alinailioi.ro

Redactorul Șef al Ziarului Financiar vorbește de „mâna nevăzută” care face ca toate investițiile statului român să se ducă înspre infrastructura care leagă Transilvania de Ungaria și de transfomarea României într-o „Coastă de Fildeș” a Europei

După Ilie Șerbănescu, un alt analist economic atrage atenția asupra anomaliei stimulării infrastructurii care leagă Transilvania de Ungaria, în loc să se investească în legături între Ardeal și restul țării.

Sorin Pâslaru scrie în Ziarul Financiar despre cele două proiecte „care înaintează fără ca nimeni să știe de unde au benzină – conducta pentru transportul gazului din Marea Neagră către Ungaria/Austria și legarea Transil­vaniei prin autostrăzi de Budapesta”.

„Niciun alt proiect de infrastructură nu înaintează în România cu viteza gazoductului care va trebui să transporte gazul românesc exploatat de OMV și Exxon în Marea Neagră către Ungaria/Austria, pe o conductă distinctă, special construită în acest scop.

Banca Europeană de Investiții, Banca Europeană de Dezvoltare, Comisia Europeană anunță finanțări peste finanțări de sute de milioane de euro pentru Transgaz pentru a construi această conductă, iar legislația înaintează fără oprire.

Luni, 5 martie, se va discuta în guvern o hotărâre privind exproprierea terenurilor agricole din vestul țării pe care va trebui să fie amplasată conducta.

A fost modificată inclusiv legea mediului pentru a construi această conductă.

O mână nevăzută parcă înlătură toate obstacolele din calea acestui proiect și îi face loc. Forțe neștiute sunt puse la lucru pentru ca în fiecare zi să se facă progrese”, notează Sorin Pâslaru, redactorul șef al Ziarului Financiar.

În ceea ce privește infrastructura transilvăneană, analistul se întreabă cum e posibil ca banii să meargă „numai și numai în Transilvania”. Acesta se întreabă dacă nu cumva „adevăratele centre de putere ale României” sunt la Budapesta.

„Niciun alt proiect de infrastructură nu înaintează în România cu viteza gazoductului care va trebui să transporte gazul românesc exploatat de OMV și Exxon în Marea Neagră către Ungaria/Austria, pe o conductă distinctă, special construită în acest scop.

Banca Europeană de Investiții, Banca Europeană de Dezvoltare, Comisia Europeană anunță finanțări peste finanțări de sute de milioane de euro pentru Transgaz pentru a construi această conductă, iar legislația înaintează fără oprire.

Luni, 5 martie, se va discuta în guvern o hotărâre privind exproprierea terenurilor agricole din vestul țării pe care va trebui să fie amplasată conducta.

A fost modificată inclusiv legea mediului pentru a construi această conductă.

O mână nevăzută parcă înlătură toate obstacolele din calea acestui proiect și îi face loc. Forțe neștiute sunt puse la lucru pentru ca în fiecare zi să se facă progrese”, notează jurnalistul.

Sorin Pâslaru că România pare să urmeze drumul unei țări care nu-și dorește să se dezvolte și să nu-și asigure siguranța energetică pentru următorii douăzeci de ani.

„Ce facem, ne transformăm într-o sursă de energie brută, energie primară pentru petrochimia din Austria și Ungaria? De ce să nu facem aici medicamente, cauciuc, mase plastice sau țevi și nu să le importăm apoi din aceste țări? Este asta vreo cale de dezvoltare, să exporți gaz și să imporți produse petrochimice?

Coasta de Fildeș deține 40% din producția mondială de cacao, materia primă pentru ciocolată, dar ciocolata o fac elvețienii, englezii și americanii. Niciodată o țară nu va crește exportând materie primă și importând produse finite.

Nu mai vorbim de siguranța energetică. Astăzi se pun în scenă jocuri care vor trasa dezvoltarea României în următoarele două decenii sau mai mult. Cine urmărește politica mondială vede ce schimbări semnificative determină modul în care sunt așezate conductele de petrol și gaz pe harta mondială. Americanii s-au opus cu toată puterea în ultimii 50 de ani ca rușii să dea gaz Germaniei și totuși astăzi jumătate din consumul de gaz al Europei este din Rusia.

Polonia protestează și nu vrea încă un gazoduct ruso-german prin Marea Nordului care să o ocolească, după Nord Stream I. Sunt informații că distribuția de gaze din Ucraina este în sectorul companiilor americane. Gazele, energia, să spună oricine orice ar dori, sunt politică pură. La fel ca autostrăzile.

Astăzi se joacă viitorul industrial și energetic al României. Cine îl decide de fapt?”, conclude analistul.

Sursa : activenews.ro

Mi-e dor de mine, de tine, de noi.

                 Mi-e dor de mine, de tine, de noi. Aș da orice să mai simt lumea reală, însoțită de natura umană neîntinată așa cum a fost creată. Mă despart de vechiul eu și de ceea ce am crezut că știu despre mine, despre tine, despre noi. Timpul se scurge atât de repede, nu ai timp să detești sau să nu iubești.
Te accept așa cum ești. Te iubesc fără să simt nevoia să îmi aparții. Eu te iubesc pentru mine, mi-e dor de ceea ce ai uitat că știi despre tine. Ți-o spun acum aici și așa, te iubesc până când moartea ne va despărți și dincolo de ea.
                Stop, nu te mai strâmba așa siroposule, fricosule, fantezistule! Te șochez? Asta e foarte bine. Iubirea nu e ceea ce ai citit tu în basme sau ce ai văzut prin filme. Iubirea este natura ta nu doar îndrăgosteala. Este în regulă să faci parte din categoria cu sceptici. Este absolut natural să pui la îndoială tot, de aceea ai primit în dar discernământul. Tot ce ți-a mai rămas de făcut este să înveți să folosești instrumentul.
                Nu, eu nu îți cer să ai încredere în mine, eu te îndemn să te cunoști pe tine. Îți ofer acel impuls plus doza zilnică de inspirație, cele de care ai nevoie pășind prin călătoria ta. Căci, eu mă bazez pe mine deja. Vindecarea mea a încolțit repede, curajul și perseverența mi-au clădit calea, tot ce mi-a mai rămas de făcut este să rămân în picioare până la sfârșit. Și tu o poți face.
Este în regulă să spui că nu mai există iubire, dacă tu nu ești iubit, în vreme ce alți oameni iubesc ori sunt iubiți. Va veni o vreme în care vei realiza că modul tău de a privi lumea e problema.     
               Maturizează-te, viața a fost construită în așa fel încât să cauți să iubești, în felul acesta vei fi iubit de cei pe care îi prețuiești.
               Nu îți irosi tinerețea tânjind să fii iubit. Tu întâi sădești sămânța apoi te bucuri de roadele ei. Întâi sădești sămânța apoi te bucuri de roadele ei, nu invers.
               Rar am întâlnit oameni care se comportă precum îngerii, care stau în preajma ta fără să urmărească să obțină ceva. Ei nu au nevoie de ceva de la tine, se află aici doar ca să îți ofere. Mi-e dor de prezența lor printre noi. După fiecare întâlnire pleci mai încărcat, veselia lor parcă este molipsitoare. Acești oameni te învață să privești frumosul și să fii peocupat de ceea ce îți priește.
Încetează să mai crezi că pentru tine este prea târziu. Majoritatea geniilor și-au atins scopul abia la bătrânețe și tot atunci s-au și descoperit. Tu nu ești bătrân, ești un om experimentat și ești perfect așa cum ești, să nu uiți vreodată asta. Caută să devii cine ești tu cu adevărat. Repet. Tot ce trebuie să faci este să îți trăiești viața ca fiind cine ești tu cu adevărat, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Personal eu aș putea îmbrățișa oameni pe stradă. M-aș putea angaja din nou pe șantier, unde aș munci fără rușine! Nu îmi mai este rușine să fiu văzut într-un tramvai gălăgios și împuțit, într-un magazin cu haine ieftine, ori lucrând pe un șantier. Nu îmi mai este rușine să recunosc că trăiesc singur sau că am reușit să mă bucur și așa.
                 Am început să îmi iubesc mai mult familia și prietenii, asta simt pentru toți oamenii. Mi-e dor de ceea ce ai uitat că ești. Și totuși cunoscând oameni de toate tipurile îți spun că e nevoie de toți, că perfecțiunea se ascunde în ceea ce numești imperfecțiune și indubitabil în diversitate.
Binele și răul s-au unit și lucrează astăzi în scopul desăvârșirii tale. Tot ce este neplăcut în viața ta de fapt te înalță. De aceea secretul fericirii este să fii recunoscător pentru fiecare experiență trăită.
Mi-e dor de ceea ce ai uitat că ești nu e un text de tip grilă, care conține citate alese, prin intermediul cărora înveți ceva. Mesajul reprezintă o lectură care te delectează și te încurajează dar să înoți prin marea ta de gânduri, în felul acesta să ajungi la țărmul liniștii.
                Nu contează că alții au primit moștenire o casă dar tu ești nevoit să o achiți în douăzeci de ani pe a ta. Important e că ai fost capabil să îți achiziționezi una. Nu contează că alți tineri și-au achitat studiile și chiria din banii părinților însă tu ești nevoit să înveți și să muncești, ambele în paralel, doar ca să supraviețuiești. Important e că ești în stare să faci asta, ți-ai dovedit-o.
Nu contează că unele familii au fost binecuvântate cu câte trei copii, frumoși și sănătoși, iar tu te-ai chinuit doi ani, urmând tratamente de fertilitate, costisitoare, doar ca să rămâi însărcinată o dată. Important este că ai reușit. Eu te asigur că îți vei prețui copilul mai mult decât sunt iubiți ceilalți copii.
                Și te vei bucura mult mai mult de casa ta cu fiecare rată lunară achitată, decât te-ai fi bucurat dacă ai fi primit-o pe degeaba. Vei fi mai puternic și mai experimentat după ce îți vei finaliza studiile pentru care ai muncit ca să le achiți decât dacă ai fi fost susținut de ai tăi părinți. Tinerii răsfățați au dovedit că sunt dezinteresați de tot și de toate.

Mi-e dor de oameni

                Mi-e dor de oameni care lucrează ca înțelepciunea să înflorească în inima noastră, căci mulți oferă astăzi suport cu intenția de a crește pe spatele celor care au nevoie de îndrumare. Mi-e dor de învățători care te ajută fără să vândă nu știu ce curs. Mi-e dor de sinceritate, căci, mulți antreprenori milionari caută să îți vândă un e-Book în valoare de un dolar. Oare sunt cu adevărat milionari cei care au nevoie de un dolar de la tine?
                 Mi-e dor de o zi cu adevărat liberă, nu de o duminică posomorâtă, petrecută într-un mall. Mi-e dor de copiii care se trăgeau cu săniile. Mi-e dor de tinerii care cântau sau aplaudau. Mi-e dor să întâlnesc un profesor dedicat educației. Mi-e dor de un doctor fidel meseriei pe care și-a ales-o. Mi-e dor de un politician cinstit. Mi-e dor de un pastor bine intenționat și luminat.
Mi-e dor de o carte care te ține cu sufletul la gură. O carte bună este cea care te învață că, atunci când te oprești la marginea unui lac, ca să hrănești rațele ori păsările, nu lor le dai, ție îți dai. Mi-e dor de un utilizator Facebook care îmi este prieten în realitate. Mi-e dor de o cafea servită în doi și mi-e dor să întâlnesc oameni noi. Mi-e dor de voi.
                Ca să fii fericit, spune adevărul, muncește și fii mulțumit de realizările tale. Amuză-te când toate par că merg prost! Iubește în fiecare zi, ajută pe cine poți și vizitează lumea. Nu uita să ceri ori să mulțumești atunci când ai nevoie de ajutor și îndrumare. Dă tot ce ai mai bun din tine. Timpul se scurge atât de repede și nu ai timp să detești sau să nu iubești. Nu uita niciodată că ai aripi.

Cunoscând oameni de toate tipurile îți spun că e nevoie de toți, că perfecțiunea
se ascunde în ceea ce tu numești imperfecțiune și indubitabil în diversitate.
Alberto Bacoi

Un loc de muncă nu îți poate dărui împlinirea

Un loc de muncă sau o meserie nu ar trebui să îți definească viața, existența. El nu îți va dărui împlinirea, fericirea. Nu neglija partea umană din tine. Un serviciu este o sursă de venit care te ajută să trăiești ca să te pui în valoare și să îți dezvolți calitățile, priceperea, pasiunea.
Repet afirmația, un loc de muncă nu te pune în valoare, el te ajută să te pui tu în valoare, să te sculptezi tu însuți și să trăiești pe picioarele tale. Ceea ce lucrezi ca să trăiești nu contează, un loc de muncă nu ar trebui să reprezinte o rușine, un prilej de mândrie sau un vis.
Dedic articolul unui prieten care m-a rugat să îl învăț cum să trăiască. Dar surpriză, la asta nu mă pricep nici eu! De la mine înveți să gândești, de trăit știi tu să trăiești mai bine ca mine. Începem!
Caută plăcere în altceva, nu aștepta ca meseria ta să îți ofere satisfacție pe toate planurile. Viețile oamenilor nu ar trebui să se învârtă în jurul unor meserii și a unui loc de muncă. Ceea ce faci ca să îți câștigi existența nu contează, atâta vreme cât ți-o câștigi.
Ce importanță are cu ce tip de haine te-ai îmbrăcat în ziua de trei februarie 2015 de pildă? Nu are importanță, nici măcar nu mai ții minte, important este faptul că te-ai îmbrăcat decent. Tot așa e și în cazul unui loc de muncă.
Un loc de muncă nu ar trebui să ne definească în viață, fiindcă noi suntem mai mult de atât, suntem oameni. Tu nu ești vânzător, ești un om minunat care se pricepe la vânzări. De cele mai multe ori meseriile reușesc să ne domine viața, deoarece le permitem noi. Le permitem, pentru că nu avem visuri sau nu avem curajul să fim fideli visurilor noastre. Omul nu este o funcție sau o meserie, omul este un om. Și nu există pe Pământ ceva mai important decât esența umană, încă nu s-a inventat.
Eu nu sunt un scriitor, eu sunt mai mult de atât, eu sunt un om iar omul poate să facă orice. Pentru că o meserie, o funcție ori un loc de muncă nu au puterea de a îți dărui pacea, satisfacția, împlinirea, fericirea. Pe acestea ți le poți oferi tu însuți atunci când cauți răspunsurile în interiorul tău. O etichetă te limitează.
Fă ceva remarcabil în viață, ceva care să te ridice până la cer. Lucrează pe cont propriu ori ca angajat, pe ambele în paralel, în felul acesta să îți readuci la viață sufletul. Dedică-te oamenilor care au nevoie de ajutor și îndrumare ori copiilor care au fost condamnați să trăiască în situații amare. Înființează-ți o asociație și formează o comunitate de oameni care să se implice, caută donatori pe cont propriu.
Maturizează-te! Viața nu îți cere legitimații, diplome, acreditări. Un om fără adăpost căruia îi dai să mănânce nu îți cere CV-ul. De el au nevoie adulții care au rămas copii la minte chiar dacă au trecut anii peste ei.
Există atâția oameni cu funcții importante, cu potență financiară, dar care se plictisesc, care spun că nu și-au găsit scopul ori că trăiesc degeaba. Mulți mi-au spus că irosesc banii degeaba. Eu i-am chemat, i-am întâlnit, iar ei m-au susținut în proiectele mele.

O funcție înaltă nu te face bogat

I-am învățat că dacă au mai mult decât le este necesar inima îi îndeamnă să construiescă o masă mai mare, nu una mai luxoasă. Iar astăzi satisfacția lor este mai mare decât dacă și-ar fi cumpărat câte un Lamborghini Aventador de căciulă. Cel care crede că banii rezolvă orice problemă, poate fi bănuit că rezolvă orice problemă pentru bani, scria Benjamin Franklin și avea dreptate. Bogat devii oferind!
Procedează astfel și vei crește odată cu oamenii pe care îi ridici. Faptele tale îți vor aduce împlinirea interioară, pe care nu ți-o va dărui o funcție sau un loc de muncă. Căci așa ai rămas trist și gol. Ești gol pe de-o parte, chiar dacă ți-ai împlinit anumite plăceri ori responsabilități pe parcursul vieții. Nu știu cum să îți spun mai clar, umple-te!
Contemplează, gândește-te serios la aceasta. Tu de ce trăiești? Caută să te cunoști și vei fi uimit de tine. Părăsește siguranța în care ai fost învățat să trăiești încă din copilărie, căci viața nu funcționează așa cum ți-au spus cei care te-au format, chiar dacă ți-au vrut binele. Nimeni nu îți poate garanta fericirea, tu îmbrățișează aventura. Da, riscă puțin și realizează că nu ai ce să pierzi. Pe Pământ nu trăiești o mie de ani. Poate vei trăi șaizeci și ceva de ani sau mai puțin.
Dacă ai nevoie de un impuls, de o idee sau un gram de curaj, inspiră-te de aici. Ia curajul meu și transformă-l în al tău. Există un mecanism în interiorul fiecărui om, care îl îndrumă către ceva. Nimeni nu s-a născut degeaba. Nu se pune problema că nu vei afla ce te împlinește.

Satisfacția stă în conștientizare

În majoritatea cazurilor realizările noastre există deja, fapte memorabile am săvârșit majoritatea. Totuși satisfacția lipsește deoarece ne-am obișnuit cu ce am realizat și cu felul în care am trăit. De aceea nu ne mai apreciem. Dacă ne-am simțit vreodată bine în trecut, astăzi s-a diminuat efectul. Un moment de contemplare și recunoștință poate dimineața sau seara, ți-e binevenit.
Simte gratitudinea, urmează-ți inima, descoperă-ți excelența, fii fericit! Trăiește, iubește, zâmbește și continuă așa. Odihnește-ți mintea și calmează-ți inima. Un loc de muncă sau orice alt lucru a cărui intrare în posesie te-ar costa pacea interioară, este prea scump, nu merită, pune-l înapoi în raft. Darurile au fost sădite înăuntrul tău.
Fii bun cu tine însuți, nu te mai persecuta. Trage aer în piept, expiră trecutul și inspiră viitorul. Viața este despre a înainta în călătoria ta. Nu eu îți pot aduce fericirea. Ea există dintotdeauna în tine și caută un mod pentru a ieși la lumină. Poate ea te-a îndrumat să accesezi Pagina mea. Eu nu am puterea să fac pe cineva fericit.
Iubiților, alăturați-vă acestor gânduri și rostiți-le împreună. Susțineți-vă în ceea ce hotărâți să faceți și, faceți doar ceea ce ar fi bine să fie făcut. Împrieteniți-vă între voi și fiți indulgenți cu voi înșivă. Bunătatea este chiar la modă, așa cum niciodată nu a fost.
Citește mai multe articole asemănătoare pe Blog.

Omul lipsit de curaj și creativitate nu va lucra niciodată pentru el,
dar va trudi întreaga viaţă pentru alţii doar ca să supravieţuiască.

Alberto Bacoi