ADEVĂRATUL IMN AL ROMÂNIEI

Oamenii răi și oamenii buni

Oamenii răi și invidioși au nevoie de ajutor cel mai mult, iar prin faptele lor o confirmă. Cunoașterea acestui lucru așază puterea în mâna ta, este alegerea ta dacă îi vei ajuta sau îndepărta. Un om frumos în ceea ce priveşte aspectul se poate urâţi din cauza gândirii şi a comportamentului ori poate străluci. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul celui etichetat ca fiind urât.

Oamenii buni sunt mai mulți la număr decât oamenii răi, din acest motiv lumea stă încă în picioare. Rămân optimist în privința trezirii și implicării individuale.

Oamenii răi caută să îi împiedice pe cei de lângă ei să își atingă țelul, în loc să se folosească de potențialul lor ca să își atingă apogeul. Ei își doresc să fie altcineva și nu reușesc, dar premiile au fost personalizate, cu ceea ce primește unul nu are ce face altul deoarece nu i se potrivește.

Ura este nocivă pentru cel care urăşte, nu pentru cel care este urât. Iertarea îl vindecă pe cel care iartă, nu pe cel care este iertat. Oamenii răi nu știu că a ierta este un îndemn, nu o poruncă, el îi ajută pe oamenii buni să meargă mai departe. Din acest motiv consider că succesul este o alegere a oamenilor luptători și responsabili.

Cu cât ţii mai mult la imaginea ta cu atât ai nevoie să fii mai sincer, ca adevărul ieşit la iveală să nu ţi-o pună în pericol. Dacă tu eşti sincer, nu eşti nevoit să lupţi ca să îndepărtezi oamenii falşi, ei vor pleca singuri.

În fiecare dimineaţă te trezeşti cu o atitudine pozitivă şi îţi propui să faci multe pe parcursul zilei, dar până seara te descurajezi şi îţi scade energia. Egoismul şi dezinteresul manifestat de oamenii răi par să câştige. Cauza este gândirea pe are nu o poţi controla.

Indiferent care ar fi situația ta de viață, trezește-te ca și cum ai fi fost ales președinte. Răsplătește fiecare clipă cu un zâmbet, fii recunoscător cerului, mulțumește-ți ție.

Indiferent că citeşti cărţi, că urmăreşti clipuri motivaţionale, că meditezi sau alergi în parc, curăţenia se face în inima ta, de acolo se reglează toate lucrurile. Nu căuta defecte situațiilor din viața ta, mintea vede defecte chiar și acolo unde nu sunt, ea inventează probleme chiar dacă nu ai, ca să aibă ce repara.

Nu eşti obligat să te supui minţii de fiecare dată, lasă-ţi inima să cânte ca să nu te ofileşti. Ai îndeajuns de multă iubire în inima ta încât să îți mai oferi și ție însuți, din când în când, o firimitură.

Dacă nu te-ai îmbolnăvi nu ai trăi experiența vindecării și nu ai aprecia sănătatea. Dacă nu te-ai împiedica nu ai putea învăța să te ridici, căci nu ar fi nevoie. Ea este cea mai înaltă formă de maturitate cunoscută, care face diferența între oamenii buni și oamenii răi.

Atunci când simți ceva pentru o persoană care nu simte la fel pentru tine, nu o șantaja sau învinui, ea pur și simplu nu simte, are acest drept. Caută pe cineva care îți împărtășește sentimentele, ai dreptul să fii fericit.

Să nu te îngrijorezi că nu vei găsi pe cineva ca tine, care să îşi dorească să întâlnească o persoană aşa cum eşti tu. Oameni sunt pentru fiecare, oriunde, fie simpli sau complicaţi, sinceri sau mincinoşi, frumoşi sau mai puţin frumoşi în interior şi exterior.

Când oamenii buni la care ţii se opresc din goana vieţii ca să îţi strângă mâna şi să îţi spună mulţumesc, lăcrimezi de fericire, capeţi putere şi îi iubeşti mai mult. Dacă sensibilitatea sufletului de copil ar fi vizibilă, ca un fulg de zăpadă care cade în noroi, un părinte violent sau bețiv nu ar mai deschide gura întreaga viață.

Când mă gândesc la viaţa de copil şi la fiorul pe care îl simţeam atunci când bunica îmi cocea plăcinte în cuptor, realizez că pentru tot confortul material şi cunoştinţele acumulate plătim cu fericirea, alţii cu sănătatea.

Un prieten îmi spunea că spre deosebire de înainte astăzi îi merge bine, că și-a găsit de muncă, s-a împăcat cu soția și așteaptă un copil, nu îi mai trebuie cunoaștere se sine, înțelepciune, viziune, Univers sau Dumnezeu. I-am spus să se gândească la ce anume l-a făcut să le obțină și cum le-ar putea pierde din nou într-o secundă. Și a înțeles.

Oamenii răi au nevoie de ajutor

Când faci ceea ce iubeşti şi mergi în direcţia visului tău oamenii răi ţi se vor opune. Adevărul este că niciun om nu se naște rău, el devine astfel din cauza slăbiciunii. Ne naştem cu o dorinţă arzătoare de a explora lumea, a ne face văzuţi şi auziţi, a fi apreciaţi ori pur şi simplu a trăi frumos. Fiecare copil simte despre el că este special. Atunci apare un vis.

Pe parcurs realitatea se schimbă, situaţia de viaţă şi formarea strâmbă ne îngreunează calea şi renunţăm la ea. Ea este resemnarea pe care oamenii răi au numit-o maturizare, ca să poată înlătura mai uşor dezamăgirea. Dar durerea rămâne.

În subconştientul nostru a rămas acel regret peste care s-au adăugat alte neîmpliniri încât s-a creat un munte. Povara acumulată nu ne lasă să ne bucurăm pentru un fluture atunci când îl vedem că zboară uşor şi liber. Apariţia lui ne răscoleşte interiorul şi scoate la suprafaţă durerea de care aproape că am uitat. Ne-am obişnuit să fim greoi, credem că aşa trebuie să fie viaţa.

Atunci devenim invidioşi şi îi dorim aceeaşi soartă, ca să vadă el cum este viaţa. Dar viaţa nu este aşa, ceea ce o face să fie crudă este dorinţa noastră de a o controla. Ea ne face neputincioşi şi răi.

Aș vrea să am ocazia să îi spun tatălui meu că a avut dreptate atunci când m-a asigurat că am un suflet nobil, o inimă curată și că o să ajung departe în viață, iar faptele vor vorbi pentru mine. În ziua în care am încetat să mai cred în mine, în oamenii buni sau în viitor, el a continuat să creadă, și am râs ca un copil de grădiniță.

Astăzi aș vrea să îi arăt locurile pe care le-am vizitat, amintirile pe care le-am acumulat, oamenii pe care i-am întâlnit, experiențele pe care le-am trăit, curajul pe care l-am dovedit și cine am devenit, ca să îi dau din bucuria mea, dar dorința mea rămâne doar un vis.

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: vorbindcudumnezeu.com

„DRAGOSTEA E MAI PRESUS DE TOATE” (I)

Mihai și Claudia Morariu-Radu

Claudia şi Mihai au plecat din ţară cu gȃndul de a se realiza profesional. Dar sufletul fiecăruia tȃnjea să-şi umple un mare gol. Deși păreau că le au pe toate, căutau în continuare ceva anume, fără să ştie ce. Astazi sunt ȋmpliniţi profesional ‒ el este jurist, iar ea, funcţionar public european ‒, dar şi familial, Dumnezeu binecuvȃntȃndu-i cu cinci copii. Însă cea mai mare realizare a lor a fost să descopere frumuseţea vieţuirii ȋn comuniune cu frații parohiei din Bruxelles şi să-L simtă pe Hristos în mijlocul lor, între ei și în ei. (R.T.)

– Claudia, cum L-ați căutat voi pe Hristos și cum ați ajuns în Biserică?

Claudia: Eu L-am căutat pe tot felul de căi ciudate. Am avut o perioadă în care citeam anumite reviste apărute prin anii ’90 – despre extratereştri, despre religii orientale… Când i-am povestit Părintelui duhovnic, mi-a spus că și asta a fost tot o formă de căutare a lui Dumnezeu.

Ceva căutam eu, numai unde trebuie nu voiam să mă duc. Naşa mea de botez, care era monahie, mă tot îmbia să vin la slujbă, poate cunosc pe cineva, poate mă împrietenesc cu nişte tineri… Încerca ea nişte tertipuri, dar nimic care să mă atingă. O iubeam mult, ne întâlneam des, dar nu mă interesa deloc subiectul ăsta. Când îmi dădeam seama că începe iar cu Biserica, gata, mi se închideau urechile!

Apoi, pe la 22 de ani, am primit o bursă în Olanda, în Maastricht. Mama a avut gura aurită când l-a rugat pe tata să mă susţină financiar atunci, spunând: „De unde ştii tu că n-o să i se schimbe viaţa dacă merge acolo?”. Şi, când am ajuns în Olanda, după o vreme l-am cunoscut pe actualul meu soţ şi am urmat profesional cariera pentru care mă pregătisem, la instituţiile europene. Din momentul acela nu m-am mai întors în România decât ocazional.

Naşa mea, în continuare, îmi zicea: „Caută-ţi acolo biserică!”. Şi, după ce m-am căsătorit, am început să merg, însărcinată fiind, la o biserică aici, în Bruxelles, să mă mai spovedesc din când în când. Dar înţelegeam puţin, foarte puţin. Marea schimbare în viaţa mea a fost momentul în care primul nostru copil, Carla, s-a îmbolnăvit de tuse convulsivă, la numai două luni. Țin minte că, pe când eram însărcinată cu ea, naşa mea tot îmi spunea: „Te rog să te ocupi să aibă naș de Botez un preot!”. Noi planificasem să o botezăm la trei luni, de Sfântă Maria. Aveam prietenii din România care urmau să vină s-o boteze. Dar ea tot îmi spunea: „Nu poţi să-l rogi pe preotul de acolo să-i fie el naș?”. Şi eu spuneam: „Dar cum o să mă duc la el? Nici nu-l cunosc prea bine! Mă spovedesc din când în când, dar cum să-i cer aşa ceva?”. Dar ea zicea: „Hai, totuşi încearcă!”.

Cum îmi spune aşa o absurditate? Cum o să mă duc eu la o parohie de cinci sute de persoane, să-i spun preotului: „Nu vreţi să fiți nașul copilului?”. Ei, şi aşa a rânduit Dumnezeu, pentru rugăciunile ei, și fetiţa s-a îmbolnăvit de boala asta groaznică. Era aproape să moară, vreo zece zile a stat în spital…

„Vrei să o botezi tu?”

– Cum i-a apărut boala?

– În cazul ei, bănuim că a fost de la vaccin. Adică ea a făcut pentavaccinul ‒ o combinaţie de cinci vaccinuri care se fac acum aici, începând cu vârsta de două luni. Practic, după acest prim vaccin, a doua zi a început să tuşească şi să plângă foarte tare. Ne-am dus direct la urgenţe şi ni s-a confirmat că are tuse convulsivă. Şi, bebeluş fiind, boala asta e foarte periculoasă, durează foarte mult și poate fi mortală.

În momentul când am fost internată în spital cu ea, am sunat-o, bineînţeles, pe naşa, ca să se roage – acuma, iaca, mi-am adus aminte de Dumnezeu! Şi naşa mi-a zis s-o botez de urgenţă eu! „Păi cum s-o botez eu?!” „Păi, iac-aşa!”. Mi-a spus cum să fac, pentru că era în pericol de moarte și să nu fie chiar nebotezată, și între timp să chem un preot. Am sunat atunci la Părintele la care mă spovedeam, dar el nu era în ţară ‒ adică aici, în Belgia ‒ şi m-a trimis la Părintele Ciprian Grădinaru, care era de rând. Şi Părintele Ciprian a venit imediat în spital, a hotărât să mi-o boteze acasă, după externare.

Cu o zi înainte de Botez, zice: „Dar naşi aveţi?”. Şi eu zic: „Avem, dar ei trebuie să vină pe 15 august, nu au bilet acum…”. Iar Părintele, ca să nu ne mai amărască, a zis că o să roage el pe cineva. Şi a rugat, dar nu ştiu ce s-a întâmplat în ziua aceea, că persoana respectivă l-a sunat pe Părintele că nu mai poate să vină. Şi atunci Părintele s‑a întors către preoteasă – preoteasa lui, care avusese ea însăşi tuse convulsivă când a fost copil, şi era foarte mişcată de suferinţa fetiţei mele – şi i-a zis: „Vrei să o botezi tu?”. Ea a primit, aşa că naşa mea a avut dorinţa împlinită: Carla a fost botezată de un preot!

Aceasta a fost prima minune pe care a făcut-o Dumnezeu cu noi și aşa a intrat Părintele în viaţa noastră. Din momentul acela am început să mă spovedesc la el. Soţul nu se spovedea deloc atunci. Ne-am apropiat de Părinte și aşa, personal. Dânsul, stând la distanţă de Bruxelles, venea pentru week-end să slujească și câteodată mai rămânea la noi acasă după Liturghie. Era aşa, o bucurie, că atunci parohia exista doar în gândul Părintelui. Părintele ne îndemna aşa, vag: „Ştiţi, ar fi bine să mai rămâneţi după slujbă, să mai vorbiţi cu alţi oameni din biserică, să vă apropiaţi…”. Nouă ni se părea foarte ciudat, plus că ne gândeam că trebuie să culcăm copilul la prânz… eram şi noi părinţi tineri pe-atunci! Probabil că Părintele încerca acelaşi lucru şi cu alţi oameni, nu ştiu cu cât succes, dar la un moment dat ne-a chemat pe toţi la una din familii acasă și, încet-încet, a devenit un obicei.

Cam aşa a intrat Părintele şi Dumnezeu în viaţa noastră. Eu de-atunci am rămas la sfinţia sa. Numai nu aduc destule roade, după câţi ani a investit rugăciune şi dragoste în mine.

– Cum îţi vezi, cu ochii de-acum, viaţa dinainte de a-L cunoaşte pe Hristos?

– Sigur că eram plină de egoism ‒ nu că acuma nu mai sunt! ‒ şi de multă voia mea şi de poftele mele şi toate pe care le vreau eu, dar atunci eram şi mai interesată de lucrurile acestea trecătoare. Eram un om cu bani, care îmi permiteam multe. Îmi plăcea să călătoresc. Când eram însărcinată cu Carla, de exemplu, am fost cu soțul meu în Jamaica şi în Cuba. Acum râdem cu copiii când le povestim: „Voi ştiţi că există aşa ceva? N-o să mai mergem niciodată acolo!”. Erau fel de fel de lucruri cu care încercam să ne umplem golul existenţei.

Începusem să citesc nişte cărți care credeam eu că m-ar face să mă simt mai bine. Încercam să mă definesc: atee, agnostică ‒ în fine, tot felul de ecuaţii, dar când am început să mă spovedesc la Părintele, s-a făcut ordine în mintea mea. Chiar nu pot să-mi imaginez că aș fi putut să ajung prea departe „pe plus” dacă nu intra Părintele în viața noastră. Şi cred că Dumnezeu tocmai de aceea ne-a îngăduit suferinţa asta cu fetiţa, pentru că pe noi nu ne putea atinge altfel. Adică aveam tot ce voiam: eram tineri, sănătoşi, ne aveam unul pe altul, ne iubeam foarte mult. Și eu, și soțul meu am crescut destul de bine, părinţii tot timpul s-au ocupat de noi, am avut tot ce ne-a trebuit şi asta ne-a dat o stare de autosuficienţă din care e foarte greu să mai ieşi. Încă ne luptăm cu ea.

„Sufletul nu se murdăreşte?”

– Cum te ajută spovedania?

– Cred că mult mai mult decât orice. Dumnezeu mi-a trimis ajutor de fiecare dată, chiar și atunci când dormitam duhovniceşte ‒ adică mă duceam la spove­da­nie pentru că ştiam că „trebuie” să mă duc la spovedanie, dar mă duceam ca o vită, gândind că „sunt în regulă, nu am cine știe ce păcate”. Şi de multe ori ieşeam năucită de „lovitura” pe care o primeam de la Părinte prin cuvânt, pentru că altfel mie una îmi era foarte greu să-mi văd păcatele. Nu neg că sunt oameni care reușesc să-și vadă păcatele doar prin efortul lor de rugăciune şi prin lecturi şi prin nevoinţa personală, dar, în cazul meu, cred că Părintele este cel prin care mi-am văzut eu negura sufletului.

Până şi copiii mei spun ceea ce-mi spunea naşa mea când încerca să mă convingă să mă spovedesc: „Tu, când te simţi murdară pe corp, nu te duci să te speli?”. Zic: „Ba da!”. Şi zice: „Dar sufletul, el nu se murdăreşte?”. Desigur! Dar cine se gândea să-şi spele sufletul?! Şi aşa le spun şi copiilor acum, când încep şi ei să se spovedească, şi uneori se duc aşa, din inerţie, că-i văd pe ceilalţi că se duc. Când erau mai mici mă întrebau: „Dar de ce să ne spovedim?”. Zic: „Uite, ca să-ţi speli sufletul. Când ieşi de acolo, ai sufletul curat!”. Şi ei singuri spun acuma: „A, ce curat mă simt la suflet după ce ies de la Părintele!”. Simți că măcar o parte din tine s-a curățit şi ai putere să lupţi în continuare.

– Mihai, tu cum L-ai cunoscut pe Hristos?

Mihai: Bineînţeles, tot prin Părintele Ciprian. Înainte de a-l cunoaşte pe Părintele, nu pot să spun că nu credeam în Dumnezeu, ci pur şi simplu mi-era indiferent. Ai mei n-au fost la biserică, nu mi-au dat niciodată o educaţie religioasă. Pentru mine Dumnezeu exista doar ca un concept, ca o definiţie în dicţionar, dar nu exista ca Persoană ‒ o Persoană de care în primă instanţă ţi-e frică, şi după aceea ajungi s-o iubeşti. Dar simţeam că ceva nu e bine, ceva nu mă împlineşte. În sufletul meu era un mare gol, pe care nimic nu putea să-l umple, nici Claudia, nici copiii. Simţeam că ceva îmi lipseşte, și am început să caut în cărţi. Citeam cărţi de auto-îmbunătăţire, de dezvoltare personală, apoi am trecut la psihologie, şi de la psihologie am trecut, încet-încet, la religie…

A fost o carte care mi-a deschis ochii, de unde am aflat că, de fapt, religia este ştiinţa ştiinţelor. Eu am terminat Fizică şi credeam că fizica e ştiinţa ştiinţelor. După aceea mi-am dat seama: cu fizica nu rezolvi absolut nimic, fizica nu-ți umple golul existențial. Aveam nevoie de o știință a sufletului. Şi dintr‑o carte de psihologie am aflat că nici măcar psihologia nu e ştiinţa ştiinţelor, ci teologia e ştiinţa ştiinţelor. Asta m-a intrigat în momentul acela şi am început să citesc nişte cărţi spirituale ‒ nici măcar duhovniceşti, care să mă introducă în credinţă. Autorul nici măcar nu era ortodox: C.S. Lewis citeam.

C.S. Lewis era un om foarte raţional. Şi eu sunt un om foarte raţional. Mie trebuia să-mi demonstrezi de la A la Z că există Dumnezeu. Şi omul ăsta aşa a făcut. Nu pot să spun că m-a întors spre Dumnezeu sau spre Biserică. Dar am văzut acolo răspunsul la căutarea mea, în sensul că numai în religie pot să găsesc ceva care să-mi împlinească golul. În perioada aceea, eu efectiv nu puteam să intru în biserică…

„Când mă rog pentru altul,

face Dumnezeu minune”

Claudia: Eu mergeam în fiecare duminică. Eram însărcinată, şi naşa mea îmi spunea să merg cu copilul să-l „împărtăşesc” în fiecare duminică, şi eu făceam cum spunea ea, măcar atâta lucru, zic, nu-i aşa de greu. Şi Mihai, pentru că mă iubea, mergea cu mine, numai că mă lăsa acolo, nu stătea cu mine la slujbă.

Mihai: O duceam la biserică. Şi eu mă duceam la o spălătorie de lângă biserică, şi profitam de timpul acela să spăl maşina. Deci nu puteam să stau în biserică. Intram şi ziceam: „Ce caut eu aici?!”. Efectiv simţeam nevoia să ies afară. Părintele mai venea pe la noi câteodată, dar eu cred că făcea asta doar ca să mă salveze pe mine. Şi, într-o seară, aşa, cumva, nu ştiu cum, stăteam noi de vorbă ‒ eram numai noi doi, Claudia era plecată în România ‒ şi discutam chestiuni de teologie. Şi, cum discutam noi, la un moment dat Părintele îmi spune: „Păi, hai să te spovedeşti!”, iar eu am spus: „Bine, hai să mă spovedesc”. Şi-şi pune epitrahilul de gât. Şi m-am spovedit atunci. Ei bine, în momentul acela s-a produs un declic. Nu ştiu, a găsit Dumnezeu o cale spre inima mea, că din acel moment am putut să intru în biserică.

Claudia: Eu m-am întors a doua zi şi de atunci am început să mergem împreună la biserică. De-atunci nu-i mai spunea Părintelui „Salut!”. Slavă lui Dumnezeu, e diferenţă între a avea un soţ care se spovedeşte şi el şi a fi singură pe cale. De exemplu, în perioada asta de mai bine de un an în care eu începusem să mă spovedesc și el nu, eu aflasem deja multe lucruri de la Părintele că nu‑s bune în viaţa noastră. Numai că era foarte greu să le schimb, fiind singură. Şi era foarte greu să-i explic lui, într-un limbaj pe care el să-l accepte, neavând aceeaşi căutare. Încercam, împreună cu Părintele, să găsim un compromis, pentru că soțul meu mă iubea, și de dragul meu accepta multe lucruri, dar erau împotriva inimii lui.

Şi, în momentul când s-a spovedit, s-a aşternut pacea. Din momentul acela, altfel s-au desfăşurat toate problemele în cuplu.

Mihai: Înainte de a intra în biserică, eu vedeam lucrurile prin ochii omului păcătos, care e legat de pământ, ceea ce nu e compatibil absolut deloc cu cineva care îşi caută mântuirea. Sunt ca doi poli opuşi. Pentru mine, toate lucrurile acestea erau de neînţeles. De ce? Unde e greşeala? Nu mi se părea nimic greşit. Şi spovedania a fost declicul. Cum spunea și Claudia mai înainte, îți dai seama că ceea ce credeai înainte, ceea ce îți explicaseră prietenii că este perfect normal, de fapt este un mare păcat.

– Cum te afectează pe tine păcatul?

– E greu de descris în cuvinte ceea ce simţi când faci păcat. Este o anumită „posedare” atunci. Şi faci păcatul pentru că te îndreptăţeşti. După ce pleacă „posedarea” asta şi după ce, cu ajutorul duhovnicului, îţi dai seama că ceea ce ai făcut a fost un păcat, atunci trebuie în primul rând să încerci să ți-l asumi, să-ți dai seama că îndreptăţirea nu a fost corectă.

Pentru mine, cel puţin, e primul pas: să trec peste îndreptăţirea mea ‒ pentru că, în capul meu, totu-i perfect normal: nu eu am greşit, celălalt e de vină! Şi aici a muncit mult Părintele cu mine, să-mi arate unde gândeam greşit. Slavă Domnului că a găsit cuvintele bune pentru capul meu.

– Faci ascultare desăvârşită de duhovnic?

– Acum nu ştiu dacă am făcut vreodată ascultare desăvârşită. Încerc, și Dumnezeu îmi dă putere. Pentru mine-i clar: în spatele schimbărilor din viața mea sunt rugăciunile Părintelui. Am încercat să ne rugăm și noi, să facem una, alta, dar n-a mers nimic! Și cum i-am spus Părintelui: „Avem problema asta, rugaţi-vă!”, s-au rezolvat și lucrurile. Aşa cum spunea Părintele odată: „Când mă rog pentru mine, nu se întâmplă nimic. Când mă rog pentru altul, face Dumnezeu minune”.

„Parohia e locul în care te poţi

pregăti pentru viaţa veşnică”

– Ai spus că eşti foarte raţional şi greu ai acceptat că există Dumnezeu. Cum ai încerca tu să aduci la credinţă pe unul ca tine, foarte raţional?

Mihai: Drept să spun, nu cred că aş încerca. I-aş spune doar ceea ce mi s-a întâmplat mie. I-aş povesti felul în care m-am întors eu la Dumnezeu. Aici a făcut Dumnezeu cea mai mare minune din viaţa mea. Ştiind cum eram şi văzând unde am ajuns acum – având un duhovnic, încercând să trăiesc în Hristos – asta a fost cea mai mare minune. Îmi dau seama că, ştiindu-mă pe mine, nimeni n-ar fi putut să mă convingă vreodată că trebuie să-mi schimb viaţa. N-aş fi făcut-o pentru nimeni, nici măcar pentru familia mea! Ar fi fost imposibil, pentru că eram orb, nu vedeam nimic.

Probabil aşa e oricine care nu-i cu Dumnezeu: este orb. Dacă Dumnezeu – pentru rugăciunile cuiva care-l iubeşte şi suferă pentru el – nu-l luminează puţin, ca să se aprindă în el scânteia aceea care te face să-ţi dai seama că nu eşti bine, dacă Dumnezeu nu face asta, nimeni nu poate să facă asta. Şi nici eu.

– E ceva special în parohia „Toți Sfinții” din Bruxelles, parcă sunteţi o mare familie. Care ar trebui să fie rolul parohiei pentru formarea duhovnicească a creştinilor?

– Cred că parohia e locul în care te poţi pregăti pentru viaţa veşnică. În parohie înveți să porţi neputinţele altora, ai ocazia să te rogi pentru oameni, să nu te rogi numai pentru tine ‒ într-un cuvânt, să-ţi deschizi inima, ca să-i primeşti pe toţi în ea, nu s-o ţii numai pentru tine. Când eu mă iubesc aşa de mult pe mine, când inima mea-i plină de mine, greu să mai primesc şi pe alţii. De asta e bună parohia, că aşa, încet, încet, înveţi se te mai laşi pe tine şi să-i iei şi pe ceilalţi în inima ta. Nu știu unde altundeva mai poţi să înveţi lucrul ăsta, nu știu alt loc unde să fii cu aşa de mulţi oameni, aşa de des împreună, să-i vezi şi pe ei afectaţi de boli, de necazuri, de probleme: boli în familie, boli ale celor apropiaţi, rude care mor, lipsuri materiale… Îi vezi că sunt apăsaţi de griji şi e singura posibilitate în care să pot să-i primesc şi să încerc să le port neputinţele lor, să port durerile lor. Aşa, cât pot.

– Cum e să te rogi pentru altul?

– Când te rogi cu adevărat pentru altul, mult har vine asupra ta. Dar asta pot s-o spună cei care se roagă mult pentru alţii şi primesc har.

Claudia: Noi am beneficiat foarte mult de rugăciuni şi multe ni s-au „deblocat” în viaţă, de când avem fraţii din parohie. Avem şi nişte fraţi mai rugători decât alţii – şi ştim asta! Ei sunt ascunşi, acolo, bineînţeles, dar Părintele spune, – spre consolarea noastră, care nu suntem aşa de avansaţi cu rugăciunea – că fiecare mădular în Biserică își are rolul lui şi că, într-adevăr, unii sunt mai rugători, ăsta e darul lor.

Toţi trebuie să ne rugăm, dar să nu deznădăjduim dacă nu ajungem la măsuri prea înalte cu rugăciunea, pentru că poate că avem altfel de lucrare fiecare dintre noi. Şi asta ne bucură şi pe noi în ultimul timp, că măcar putem să fim şi noi de folos ‒ cu unele lucruri, noi; cu alte lucruri, alţi fraţi. Şi vedem aşa, împreună, cum se realizează: cum se mută fraţii în case noi, pentru că i-au ajutat ceilalţi; cum se vindecă unii, pentru că ceilalţi s-au rugat pentru ei; cum trec supărări între fraţi, şi multe alte lucruri, de toate felurile…

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăsean

Sursa: Revista Familia Ortodoxa/august 2019

Frumusețile vieții și lucrurile simple

Frumusețile vieții, minunile naturii, misterele Universului, învățăturile oamenilor, experiența ta și apoi desăvârșirea și iubirea, fericirea, însă nu în ultimul rând dezamăgirea, care a preluat controlul ființei care ești și te trage dupa ea, parcă ți-ar fi motivația, nu otrava altora sau neînțelegerea ta. Inacceptarea ucide!

Atunci când suferi, chiar dacă dorința ta este să scapi de suferință, ceva te împinge să alegi și mai multă suferință și să o împărtășești cu ceilalți. De aceea au fost inventate cântecele de jale, poveștile de dramă și filmele triste în care te regăsești. Preocupat cu ele încetezi să mai observi frumusețile vieții, căci îți întorci privirea de la soare.

De aceea, atunci când primești un diagnostic negativ, îți schimbi atitudinea și îți cobori vibrația, în loc să ți-o ridici, ca să accelerezi vindecarea și să îți continui, pătruns de recunoștință, viața. Tocmai de aceea atunci când ești deshidratat nu simți nevoia să bei apă, chiar dacă ai sticla lângă pat, crezând că slăbiciunea ți-a fost provocată de alți factori.

Cei mai mulți dintre oameni nu simt nevoia să se elibereze de negativ și să se bucure de frumusețile vieții, pentru că nu au fost niciodată liberi și nu cunosc sentimentul. Celui care nu a gustat niciodată dintr-o prăjitură nu îi este poftă de ea. Sinceritatea este o putere invizibilă, pe care cei slabi, care se ascund în spatele minciunii, o văd ca pe o slăbiciune, și râd.

Nu te pierde în detaliile conspiraţiilor de tot felul, create de oamenii visători şi sceptici în ceea ce priveşte viitorul, încrede-te în tine şi bucură-te de tot aşa cum vine către tine. Lasă viaţa să curgă, permite-i intuiţiei să te ghideze, zboară peste obstacole şi supărări, nu te teme niciodată să o iei de la zero. Începe din nou, niciodată nu e prea târziu să te bucuri de frumusețile vieții.

Noi, oamenii occidentali, care funcționăm mai mult la nivel mental decât ca ființe complete și desăvârșite, de cele mai multe ori opunem rezistenţă prezentului, luptând cu situaţia, căci tiparele minții ne împiedică să acceptăm evenimentele care servesc dezvoltării altei părți din noi, pe care noi o ignorăm sau nu o vedem. Această reacţie produce suferinţă, mai degrabă decât să ne ajute să găsim soluţii pentru a schimba ceva.

Încetează să te gândeşti în mod obsesiv la lucrurile care te întristează, bucură-te de frumusețile vieții, care au fost ascunse în lucruri simple. Dacă tot ceea ce vine către tine serveşte împlinirii scopului tău cel mai înalt, pentru ce te îngrijorezi?

Fii un om responsabil în cea mai mare parte a timpului, dar nu uita, din când în când e necesar să te opreşti ca să respiri şi pentru tine. Nu fii egoist, fii un om iubitor, dar nu uita să te incluzi și pe tine în lista cu cei pentru care te tot sacrifici.

Multor suflete le este destinat ca în anumite vieţi să nu se atingă, indiferent de faptul că nu pot supravieţui unul fără celălalt. O fiinţă dezbrăcată de identitatea lumească nu se va supăra niciodată, pe ea nu o va întrista nimic niciodată. Și nimeni nu îți poate impune cum să fii, dar uneori e bine să ne reamintim unde vom ajunge. Frumusețile vieții sunt începutul călătoriei noastre și sfârșitul ei, noi suntem bumerangul care pleacă și se întoarce la Dumnezeu.

Omul cu adevărat om nu intenţionează niciodată să rănească, iar dacă o face din neatenţie, repară îndată ceea ce poate fi reparat și iubeşte mai mult. Începi să vezi frumusețile vieții atunci când te cureți în gândire, în cuvânt și în faptă. Atunci răsare soarele, înfloresc copacii, ți se colorează privirea, căci primăverile înfloresc mai întâi în suflet. Intenția cu care trecem prin viață ne definește valoarea sufletului.

Nu lăsa pe nimeni să te schimbe, în rău, lasă-i pe cei care sunt înaintea ta să te inspire și schimbă-te în mai bine, nu bate niciodată pasul pe loc. Lucrează cu tine până când vei deveni conştient că eşti curat şi preţios, că nu ai nicio vină şi că tot ceea ce meriţi să primeşti este o răsplată veşnică, şi veselie fără limite.

Primăvara înflorește în suflet

Sper ca toți oamenii să fie iubiți de cine vor să fie iubiți, să aibă ceea ce își doresc atunci când doresc, și să fie copleșiți de pacea aceea interioară fără de care nu s-ar putea bucura de nimic. Dacă mi-ar sta în putere v-aș da tuturor din gândirea mea, v-aș dărui înțelepciunea fără să mi-o prețuiesc și o fac.

Vânt, nisip, mare, soare și o băutură rece, o melodie splendidă ascultată la căști, pe plaja pustie în sudul Insulei Corfu, localitatea Agios Georgios, este ceva ce îmi amintesc și suspin. O dimineață parfumată, petrecută în parcul El Retiro din centrul orașului Madrid, privind lebedele, stând cu fața la soare în grădina trandafirilor, este ceva ce trăiesc și simt.

Îți ofer cafeaua dragostei printre rândurile scrise și te fac să visezi. Îți retez rădăcinile durerilor emoționale pe care le-ai udat cu lacrimile tale, încât au crescut și ți s-au înfășurat de gât. Te zgudui pur și simplu relatând adevărul în care te regăsești și te fac să reîncepi să speri. Și simți că devii ușor încât te ridici de la sol și începi să zbori.

Iubeşte-ţi duşmanii până în clipa când vei realiza că în realitate nu există duşmani, există doar oameni confuzi, care au suferit mult şi care nu au fost învăţaţi că a plăti cu aceeaşi monedă duce la extinderea lanţului urâciunilor şi în final la autodistrugere.

Binecuvântările să fie trimise la tine, ca să descoperi frumusețile vieții dintâi, cele la care primul om a renunțat în necunoștință de cauză. Astăzi fiecare om cunoaște cauza și caută să se întoarcă la esență, noi toți suntem Unul.

Cartea pe care România a citit-o și descărcat-o în mod gratuit, este cumpărată astăzi în format digital cu 6,99 euro de oamenii din întreaga lume și își croiește drum la inima fiecăruia. Am tradus cartea Who is like God? în engleză iar cu lacrimi de fericire în ochi gândesc, umil, I made it global.

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: vorbindcudumnezeu.com

(re)Dedicat

”Fugi! Știu că așteptai asta de foarte mult timp, așteptai ca cineva să-ți spună să te retragi în cămăruța sufletului tău şi să rămâi acolo preț de câteva zile, doar tu cu tine.

Te-ai săturat de tot ce te înconjoară, de toată falsitatea, de toate „prieteniile”, de fiecare minciună rostită cu zâmbetul pe buze. Azi ai dreptul să te închizi în bula ta, să fii doar tu cu tine, să te detașezi de tot ce e în jurul tău şi să înveți să te asculți mai mult, să fii mai atent la nevoile tale şi la ce îți aduce adevărata fericire.

Azi e ziua ta. Nu permite nimănui să te deranjeze sau să te rănească. Dar mâine…mâine să te ridici! Știu că ai zile grele, şi e normal să treci prin ele dar există o obligație. După acele zile să te ridici şi să-ți continui drumul alături de cei ce merită să fie lângă tine. E normal…să fii trist, să plângi și să nu mai ai speranță…dar trebuie să-ți cauți o doză în plus de motivație, un impuls, o încurajare pentru a continua.

Autor: Leahu Alexandru

Sursa: Suflet din boabe de cafea

 

Visul unui om sărac nu e să devină bogat

Visul unui om sărac nu e să devină bogat, este să se însănătoşească mental şi emoţional, să îşi recapete identitatea, ca să se producă reîntregirea. Complexitatea fiinţei i-a fost spulberată iar fericirea furată. El este ca o floare ce nu a fost udată. Visul unui om sărac este să trăiască într-o lume dreaptă și curată, în care ființele strâng în urma lor. Una în care oamenii iubesc și respectă.
Visul unui om sărac și conştient este creşterea în spirit, iar la final detaşarea. Te întâmpină un sentiment de uşurare de fiecare dată când îţi iei viaţa în mâini şi, alegi să înaintezi pe o altă cale. Închei capitolul trecut, a sosit timpul să merg înainte, îţi spui. Chiar şi cele mai amare lacrimi se usucă până la urmă.
Îţi faci bagajul cu cele necesare şi îl laşi din spate pe cel al trecutului, care te ţine pe loc. Priveşti din tren sau avion oraşul tău şi te gândeşti la oamenii care te-au rănit, iar tristeţea dispare în zare. Şi pentru prima dată îi iubeşti, căci ai ieşit din raza otrăvii inimilor lor, iar starea ta naturală e veselia.
Atunci când rupi bucăți din inima ta şi te dedici oamenilor, făcând ceea ce iubeşti, crescând, încet și sigur, te inundă un sentiment minunat. Și te ridici nu doar din pat, tu revii la viaţă, asemeni unui copac care a fost tăiat, din al cărui trunchi retezat răsar crenguţe din nou.
Visul unui om sărac nu e să devină bogat, ca banii să îi rezolve toate problemele! Obstacolele au fost create pentru toate categoriile. Susțin faptul că banii sunt necesari şi buni, fiindcă în această lume nu toţi oamenii beneficiază de resursele naturale pe care planeta iubitoare le oferă tuturor în mod gratuit.
Banii te ajută să supravieţuieşti, să trăieşti decent și să beneficiezi de o educaţie bună; totuși nu pot înlocui iubirea de care ai nevoie, nici nu te pot respecta în locul oamenilor. Banii nu pot diminua teama, ei nu ţi-i pot aduce pe cei dragi înapoi.
Visul unui om sărac ar fi bine să fie eliberarea de teama care l-a paralizat! Pentru că nu are niciun sens să îţi revină în minte greşelile din viaţa ta pentru care ai fost deja iertat, pentru care te-ai iertat. Cu cât înaintezi în vârstă, viaţa se scurge din ce în ce mai repede și te încercuiesc regretele, te sufocă agitația.
Un copil se naște inocent mental, sănătos emoțional, natural funcțional, dar în funcție de evenimentele care au loc în familia sa, iar ulterior în societate, la care este supus și care îl afectează, el se formează. Un tată violent fizic sau verbal va însămânța ura față de bărbați în inima fiicei sale. Fiica lui, devenită femeie, soție, mama, va urî bărbații, îi va condamna și îi va considera responsabili pentru orice nemulțumire care o privește.
Dacă o mamă este ușuratică și dependentă de afecțiunea masculină, iar fiica ei vede, aude și simte, și este afectată, și își va desconsidera mama din această pricină, devenită femeie, soție, mamă, va fi instabilă emoțional la rândul ei.
Dacă o mamă nu și-a manifestat afecțiunea față de fiica ei sub nicio formă, devenită femeie fiica va căuta afecțiune și atenție în mod obsesiv de la oameni, în special de la bărbați, și va fi dezamăgită des. Pentru că nu toți îi vor oferi o îmbrățișare sinceră ori o mângâiere fără să urmărească să primească ceva. Oamenii sunt mai rezervați în altruism și sensibilitate în zilele actuale.
Secretul de care cei mai mulți devin conștienți abia la sfârșitul vieții este acceptarea vieții așa cum le e dată. Minții îi e imposibil să accepte o situație ce pare să destabilizeze tiparul propriuzis. Atunci când se confruntă cu o situație incorectă, nu se oprește până nu se autodistruge.
Și cum ar putea un om care s-a născut fără mâini și picioare, să schimbe situația sa? Oricât l-ar presa mintea, nu va putea. El are două variante, ori acceptă, ori se autodistruge. Ea se întâmplă în cazul tuturor, indiferent de problemă.
Visul unui om sărac cu duhul este împlinirea, iar unealta este acceptarea. Pacea se dobândește doar prin detașarea de structura mentală. Nu îți poți reprograma mintea însă poți deveni conștient de faptul că tu nu ești mintea ta, iar astfel vei ieși din stăpânirea ei. Atunci egoul nu va mai avea autoritate asupra ta.

Binele invizibil și dezamăgirea

Generația actuală are nevoie să fie de zece ori mai puternică, trebuie să depună de o sută de ori mai multe eforturi, ca să se autodepășească. Doar așa ne vom putea debarasa odată pentru totdeauna de păcatul ereditar.
În viață toți dăm ce avem mai bun în noi, dificultatea constă în faptul că principiile noastre diferă. Unul se zbate să ajungă în vârful lumii, călcând pe oameni. Altul se dedică oamenilor ridicându-i. Și nu există oameni imperfecți, cu toții suntem perfecți exact așa cum suntem. Poate viziunea ta în ceea ce privește perfecțiunea e limitată, utopică și robotică. Libertatea și misterul sunt o binecuvântare, nu un blestem.
În lume, binele este invizibil, dar răul ia formă vizuală ușor și se joacă cu percepții umane. Pentru faptul că soarele strălucește pe cerul senin ori deasupra norilor, în fiecare zi, nu este recunoscător nimeni. Căci e natural ca lucrurile să funcționeze așa. Când se formează un uragan care distruge două mii de case, observă două milioane de oameni, și se supără, se întristează și mor.
Când lucram ca ospătar într-un resort din Grecia, în Insula Corfu, în timp ce serveam băuturi ori debarasam mesele fără greșeală, am constatat că oricât de harnic aș fi fost nimeni nu mă observa, niciunul nu îmi aprecia eforturile.
Uram turiștilor kali orexi (poftă bună) cu zâmbetul pe buze, dar niciunul nu îmi mulțumea. Eu eram binele invizibil care strălucea. Două sute de priviri s-au întors spre mine când am scăpat tava cu pahare în mijlocul restaurantului. Atunci am realizat că visul unui om sărac e să trăiască într-o lume cu oameni bogați în conștiență.
Fii un om bun, însă nu îți irosi energia încercând să dovedești oamenilor cine ești cu orice preț. Un om cu adevărat frumos și liber are alte aspirații. Visul unui om sărac e să îmbrățișeze lumea vizitând-o. Simte liber!

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: vorbindcudumnezeu.com

„Să zidim Biserica cea sfântă a lui Dumnezeu înlăuntrul nostru” (I)

Părintele Zaharia de la Essex ne îndrumă cumva pe una dintre cele mai tainice şi mai importante incursiuni pe care o poate face omul cât trăieşte pe pământ: pe drumul către inima sa. Nu este simplu, deşi inima nu e la mii de ani-lumină, unde mulţi îşi imaginează că ar trebui să ajungă omul în Univers. Iar greutatea nu constă în faptul că ar fi nevoie de cine ştie ce vehicul, ci pur şi simplu în faptul că, pentru a putea să ne urnim pe această cale, trebuie să dobândim zdrobirea şi străpungerea inimii.

Avem, aşadar, în faţa noastră un ghid esenţial pentru a câştiga odihna şi pacea inimii, unirea cu Dumnezeu – precum şi un lucru de mii de ori mai important decât câştigarea Referendumului: îndumnezeirea, singura care mai poate shimba ceva în lumea noastră care zace în păcat.

A venit oare vremea să urmăm sfatul Părintelui Zaharia?… (V.G.)

– Părinte Zaharia, încep prin a vă ruga să ne spuneți câteva cuvinte despre „programul duhovnicesc” pe care trebuie să-l urmeze creștinul astăzi; despre cum să înfrunte ispitele pentru a înainta pe calea lui Hristos.

– Vechiul Testament dă o definiție a omului, aceea că omul este inimă adâncă, cu simț înțelegător și duhovnicesc. Prin urmare, omul este menit să păzească acest simț înțelegător și duhovnicesc în inima lui, zi de zi. Acesta este „programul” creștinului. Pentru a păzi acest simț înțelegător și duhovnicesc în inima lui, zi de zi, trebuie să se lupte pentru a dobândi un duh de sfințenie în frica de Dumnezeu – „desăvârșind sfințenia în frica de Dumnezeu” ^{II Corinteni 7:1}, după cum spune cuvântul apostolic. Asta e menit omul să facă.

Și câtă vreme are acest simț înțelegător în inima lui, este puternic împotriva ispitelor, puternic împotriva gândurilor vrăjmașului, și nu se clatină în viața lui de vânturile vrăjmașului. Cu alte cuvinte, trebuie ca lucrarea lăuntrică pe care o face în inima lui să fie mai puternică decât ceea ce se întâmplă în jurul lui.

– Cum să dobândim această lucrare lăuntrică?

– Să fie ceea ce spune Apostolul Pavel: trebuie să fim oameni cu „inimă tăiată-împrejur”– adică oameni cu inimă rănită, „inimă zdrobită”. Pentru că, atunci când omul are inimă zdrobită, este mai tare decât toate cohortele diavolilor, zice Sfântul Simeon Noul Teolog. Fiindcă Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei și a toată mângâierea. Și cu cine se însoțește El? Cu cei care ne apropiem de El cu durere de inimă, cu zdrobire de inimă. De aceea și Psalmul zice că „inima zdrobită și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” ^{Psalm 50:18}. Câtă vreme păstrăm un duh smerit și zdrobit suntem mai puternici decât năvălirile vrăjmașului.

Deci acesta este programul de viață al creștinului: să păstreze un duh smerit și zdrobit. Pentru că doar atunci poate fi ucenic al smeritului și blândului Învățător Hristos. „Învățați-vă de la Mine”, zice Domnul, „că sunt blând și smerit cu inima” ^{Matei 11:29}.

– Să păstrăm acest duh smerit… dar, mai întâi, cum să-l dobândim?

– În multe feluri. Toate virtuțile creștine duc la aceasta. Dar, mai presus de toate, prin rugăciunea de pocăință. Și, ca să spunem mai limpede, prin lacrimile pocăinței. Ele sunt cele care fac tăierea-împrejur a inimii. Și îi e foarte lesne creștinului să aibă această zdrobire și aceste lacrimi ale inimii dacă își aduce aminte câte binefaceri a luat de la Dumnezeul lui și cât de nerecunoscător s-a arătat față de binefăcătorul lui, Dumnezeul și Mântuitorul lui, Care l-a mântuit printr-o jertfă atât de necuprins cu mintea și prin patimi atât de grozave.

Cel fără de păcat, Dumnezeu, Cel sfânt a primit să rabde toate, să facă totul ca să ne ridice din căderea noastră și să ne înalțe la Cer. Când își aduce în minte toate acestea este cu neputință să nu fie străpuns la inimă.

„Pentru cuvintele buzelor Tale am păzit căi aspre”

– În zilele noastre, suntem asaltați de mult zgomot, de televizor, de calculator; apoi suntem prinși de muncă, de grijile cu copiii, de duhul lumii – toate acestea ne îndepărtează de la rugăciune…

– Da. De aceea trebuie să ne facem un program, ca să nu ne predăm zădărniciei lumii acesteia, să nu ne lăsăm atrași de modelele ei și să nu ne supunem înșelăciunii ei, care ne înfățișează, chipurile – și asta o pățesc chiar și creștini buni! –, că dragostea lui Dumnezeu e compatibilă cu dragostea lumii. Avem nevoie de un program de viață. Zi de zi trebuie să fim cu băgare de seamă, și să punem început bun zilei printr-o necesară rugăciune de pocăință, care să ne însoțească întreaga zi și să ne dea puterea să stăm în această chemare creștină. Că zice Psalmul: „Pentru cuvintele buzelor Tale am păzit căi aspre” ^{Psalm 16:4}. De trăiește înlăuntrul nostru Cuvântul lui Dumnezeu, și de chemăm numele Lui atotputernic, atunci vom avea puterea să ținem calea Lui cea aspră și nu să o luăm pe calea lesnicioasă, ce duce la pierzania sufletului.

Așadar, ca să păstrăm acest duh smerit și zdrobit, trebuie să chemăm cu deadinsul necurmat numele lui Hristos, oriunde suntem și cât putem. Dacă nu sistematic, măcar cât mai des. Dacă nu-i putem afierosi timp mai mult, cel puțin să avem mintea la el, așa încât, de îndată ce se ivește prilejul, să alergăm la numele Domnului.

• Să afierosim, adică, o jumătate de oră, o oră pe zi?…

– Oricât am afierosi, nu va fi îndeajuns. Dar și dacă afierosim puțin, de ne smerim și ne încredem în bunătatea lui Dumnezeu, chiar și atât ne va fi de ajuns pentru a ne împotrivi răului și păcatului. 

Totodată, pe lângă numele lui Dumnezeu, cuvântul Lui trebuie să trăiască necurmat înlăuntrul nostru. Căci cuvântul lui este luminător, dar este și reînnoitor. Și cuvântul Lui are și o atracție harismatică. Când citim cuvântul lui Dumnezeu, când învățăm limba prin care Acela ne-a vorbit, atunci Dumnezeu ne dă o atracție harismatică către El Însuși. Adică ne atrage, precum Însuși a spus: „Când Mă voi înălța, îi voi trage pe toți la Mine” ^{Ioan 12:32}.

Când cuvântul lui Dumnezeu și poruncile Lui trăiesc înlăuntrul nostru, atunci ni se dăruiește această atracție harismatică către Domnul, către Persoana Domnului. Și aceasta ne ține duhul zdrobit, fiindcă în această atracție harismatică ne vom vedea toată sărăcia duhovnicească și ne vom apropia de Domnul cu zdrobire de inimă. Că zice întâia Fericire: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acestora este Împărăția Cerurilor”. Și de-a dreptul după această Fericire a celor săraci cu duhul urmează cea care zice: „Fericiți cei ce se tânguiesc, că aceștia se vor mângâia”. Adică, atunci când avem cuvântul Domnului înlăuntrul nostru, când strigăm necurmat numele Lui, ne va da această harismă a sărăciei duhului din întâia Fericire, care va naște înlăuntrul nostru tânguirea ce aduce mângâierea Duhului celui Mângâietor. Una se leagă de cealaltă.

– De aceea trebuie să citim zilnic Evanghelia…

– Da. Căci una din lucrările de căpătâi ale creștinului este aceea de a studia cuvântul lui Dumnezeu, „ziua și noaptea”, după cum spune Psalmul (1, 2), și de a se strădui să învețe limba lui Dumnezeu. Căci cuvântul lui Dumnezeu ni s-a dat ca să-I învățăm limba, să învățăm care este limba cu care Dumnezeu ne-a vorbit, astfel încât și noi să-I putem vorbi Lui cu aceeași limbă. Aceasta va fi pentru noi și limba rugăciunii. Cuvântul acesta, care a devenit limba lui Dumnezeu pentru a ne binevesti mântuirea Lui, devine pentru noi și limba cu care venim să ne înfățișăm noi înaintea Lui – o limbă care să aibă trecere. Fiindcă, dacă ne rugăm cu cuvintele Evangheliei, cu cuvintele Scripturilor, înseamnă că Duhul cel Sfânt Se roagă înlăuntrul nostru, fiindcă Duhul acesta e Cel ce a dat aceste cuvinte.

„O pocăință care nu are sfârșit pe pământ”

– Așadar, prima lucrare de căpătâi a creștinului e să cheme numele Domnului, a doua, să studieze cuvântul Lui – și a treia?…

– A treia este Dumnezeiasca Liturghie. Fiindcă în Dumnezeiasca Liturghie vedem chipul Aceluia care era bogat în slavă și a sărăcit pentru noi. De aceea în Liturghie se descrie întreaga iconomie a lui Dumnezeu, și în centrul ei stă Jertfa înfricoșătoare a Golgotei. Adică, Liturghia ne dă „portretul” celui bogat în slavă, Care a sărăcit pentru mântuirea noastră, ca să ne îmbogățim noi cu harul Lui. Și această icoană pe care ne-o dă Liturghia ne străpunge inima. De aceea în Liturghie ne rugăm cu dor să ne atingem de Sfântul Sfinților, să putem să-I predăm în Liturghie toată viața noastră și să primim de la El viața Lui. Este un loc în care facem un schimb al micii noastre vieți cu marea viață a lui Dumnezeu, ca să putem și noi găsi Duhul Sfânt: „Văzut-am Lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credința cea adevărată…” – toate acestea pe care le zicem la sfârșitul Liturghiei.

Foarte important în Liturghie este aceea că se zugrăvește înaintea noastră chipul Domnului Iisus, a Celui care de dragul nostru S-a umplut de răni din creștetul capului până în vârful picioarelor, după cum spune prorocul Isaia, ca să poată tămădui rana cea mare a căderii noastre. Și aceasta ne zdrobește inima de recunoștință către Dumnezeu Mântuitorul.

Așadar, Dumnezeu ne-a dat multe: numele Lui, cuvântul Lui, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – Taina Lui cea mare, și toate cele pe care harul Lui le lucrează înlăuntrul nostru.

Un alt mijloc care ne dă tărie este mulțumirea. Când Îi mulțumim lui Dumnezeu necurmat, mulțumirea aceasta mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru neputința noastră. Cu alte cuvinte, împlinește lipsurile noastre. Și vine un moment când vrem să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, chiar și pentru fiecare răsuflare pe care ne-o dă. Dar noi nu avem tăria să-I mulțumim așa cum am vrea și cum I se cuvine. Și atunci vine peste noi o mare întristare; o întristare care, însă, dă viață și naște pocăință. O pocăință care nu vine din remușcări pentru anumite păcate concrete, ci din osândirea conștiinței noastre că nu-I putem mulțumi cum se cuvine unui Dumnezeu ca Acesta, Care ne-a mântuit într-un fel atât de înfricoșător. Și aceasta naște o pocăință care nu are sfârșit pe pământ.

După cum spune și Apostolul Pavel „Şi pentru acestea, cine e destoinic?”. Iar noi rămânem acolo întristați – dar nu în sens psihologic, ci duhovnicesc: singura întristare care i se îngăduie creștinului este aceea de a nu-I putea mulțumi lui Dumnezeu după cum I se cuvine. Și această întristare alungă toate celelalte întristări psihologice. Cel care Îi mulțumește necurmat lui Dumnezeu și trăiește slăvindu-L pe Dumnezeu și mulțumindu-I, acela nu va avea niciodată vreo depresie psihologică.

Este un lucru ieșit din comun. Am văzut oameni tămăduindu-se de depresie severă, fără să mai aibă nevoie de medicamentele tari pe care le luau, atunci când au început să-I mulțumească stăruitor lui Dumnezeu pentru toate cele din viața lor.

– Și pentru cele rele, și pentru situațiile grele prin care treceau?

– Da.

Interviu realizat de

Virgiliu Gheorghe

Traducere de

Caliopie Papacioc

Sursa: familiaortodoxa.ro