Ne complicăm singuri viața pentru că cu o înțelegem !

Haosul și suferința nu apar degeaba în viața unui om, undeva face ceva greșit. Este un semn prin care i se atrage atenția că dacă vrea să obțină ceva ce nu a mai avut niciodată trebuie să facă ceva ce nu a mai făcut niciodată. Pentru că nu te poți aștepta să faci ceva ce ai făcut din totdeauna și să obții ceva ce nu ai avut niciodată. Nu merge așa, strategia trebuie schimbată, uneori în continuu.
Sau mai apar în viața noastră pentru că ne împotrivim schimbării. Vine un moment când trebuie să trecem la un alt nivel, iar noi pentru că nu vrem, suntem comozi, ne împotrivim. Și pentru că ne împotrivim divinității, apare suferința. Noi suntem aici și ca să scăpăm de omul vechi, dând astfel voie omului nou să iasă la suprafață. Iar pentru a putea face asta trebuie să scăpăm de ego, de partea negativă a acestuia, de frici, limitări, dogme, etc. De tot ceea ce ne împiedică să ajungem la desăvârșire. Iar ca să putem face asta, trebuie să ne schimbăm.
Degeaba citești o mie de cărți și mergi la ”n” seminarii dacă tu continui să faci ceea ce ai făcut din totdeauna, să crezi că știi tot, iar ceilalți nimic. Sau ești cu corpul acolo, dar mintea îți este în altă parte.
Confucius spunea că viața este foarte simplă, doar că noi insistăm să o facem complicată. De ce? Pentru că nu o înțelegem și nici nu vrem să o înțelegem. Ne interesează mai mult împlinirea materială decât cea spirituală. Cu sufletul nu te poți lăuda în fața lu’ cutare, în schimb cu o casă pe malul unui lac, da!
E de muncă!
Sunt oameni care plâng în continuu și sunt deprimați pentru faptul că nu pot trece peste un anumit obstacol în viață, dar nici nu vor să încerce să înțeleagă, să afle motivul adevărat al suferinței pe care o simt. Se cred buricul pământului, se cred atotștiutori, au ego-ul cât casa.
Nu vor să afle toate motivul suferințelor pe care le au pentru că asta ar însemnă că trebuie să muncească cu ei înșiși. Să fie atenți la gânduri, comportament, fapte, iar pentru unii acest lucru este greu și nu au voința sau răbdarea(pentru că este un proces de lungă durată) ca să se cunoască mai bine și să cunoască viața mai bine. E mult mai ușor să renunți și să spui că nu poți înţelege decât să ă faci un efort și să încerci să afli.
”Cască ochii!”
În fiecare moment viața încearcă să ne învețe ceva. Modul cum reacționăm atunci când ne lovim de ceva ne arată ce probleme avem de rezolvat la persoana noastră. Dacă după ce vei termina de citit acest articol vei spune că e de cacao înseamnă că ai neacceptări și neiertări. Nu accepți părerile altora și crezi că doar tu ai dreptate. Dacă îți vine să îi strângi de gât pe alții pentru faptul că ți-au zgâriat mașina înseamnă că ai atașamente și că nu poți fi o persoană calmă.
Profesor îți poate fi oricine, important este să vezi semnele pe care le primești pentru că altfel, am mai scris asta, dacă nu îți înveți lecțiile la timp vei fi nevoit să le repeți până când o vei face. Ca la școală, dacă nu treci clasa vei fi nevoit să o repeți.
Înțelegând din ce în ce mai multe vei putea să îți rezolvi din ce în ce mai multe probleme și mult mai repede, ducând astfel la eliberarea ta de toate suferințele emoționale.
Încă nu am ajuns în punctul în care să îl putem vorbi și auzi pe Dumnezeu astfel încât să nu mai ”dăm în gropi”(pentru sceptici, acest lucru se poate, se numește claraudiție).
Haosul uneori este bun
Uneori haosul care apare în viața noastră este benefic pentru că ne face să ne analizăm viața, să tragem linie și să luăm o decizie. Pentru că te aduce într-un punct în care nu te mai suporți sau nu îi mai suporți pe ceilalți, în care simți că nu mai poți.  Atunci se petrece schimbarea, atunci te desparți de soţul care te bate, îți dai demisia la locul de muncă, te muți într-o altă țară sau într-un alt oraș. Atunci viața se schimba la 180 de grade!
Alex Ureche

Sursa: mmotivation.ro

Părintele Arsenie Boca – un slujitor al Domnului, un slujitor pentru oameni

 

 

"Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem."

În multe momente din Istoria creştinismului găsim părinţi pe care Dumnezeu i-a învrednicit cu harul iubirii de oameni, precum ne îndeamnă Mântuitorul nostru. Din iubire pentru creaţia Sa, Dumnezeu a dat oamenilor modele duhovniceşti care să conducă credincioşii pe Calea cea bună. Un astfel de model este părintele Arsenie Boca.

Cazul părintelui Boca este celebru. Însă, cât de cunoscut este o problemă aparte. Pe măsură ce arhivele sunt scoase la lumină şi cercetate, ne formăm o imagine cât mai clară asupra acestui important caz din istoria monahismului românesc.

În cele de mai jos redăm câteva pasaje ilustrative dintr-o carte care, va apărea în curând. Întreprinderea noastră se bazează pe izvoare inedite din arhiva fostei Securităţi şi doreşte să aducă o mică contribuţie la cunoaşterea cât mai serioasă a ceea ce-a fost fenomenul Arseie Boca în Biserica Ortodoxă Română.

Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 la Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Urmează Liceul naţional ortodox "Avram Iancu" din Brad, pe care îl absolvă în 1929, apoi cursurile Academiei Teologice din Sibiu, până în 1933. Printr-o bursă oferită de mitropolitul Ardealului urmează cursurile Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti şi le audiază pe cele de Medicină ţinute de profesorul Francisc Rainer şi cele de Mistică creştină predate de Nichifor Crainic. Cu această ocazie profesorul Costin Petrescu îi va încredinţa pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul la Atheneul Român. Pentru o experienţă duhovnicească, dar şi pentru documentare, va fi trimis de chiriarhul său la Muntele Athos. La 29 septembrie 1935 va fi hirotonit ca diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan, pentru ca în Vinerea Izvorului Tămăduirii a anului 1940 să fie tuns în monahism la mănăstirea Sâmbăta de Sus.

Monahism în Ţara Făgăraşului

După actul de la 1918, alături de alte probleme religioase, care au intervenit în noua situaţie politică, a fost şi cea a monahismului. Biserica Ortodoxă Română trebuia să se ridice la înălţimea cerută de credincioşi. Monahismul trebuie să-şi revină şi să atingă prestigiul de odinioară. În cazul Arhiepiscopiei Sibiului, mitropolitul Nicolae Bălan a dorit să refacă mănăstirea ctitorită de marele domnitor Constantin Brâncoveanu, rămasă în părăsire după acţiunea armată antiortodoxă condusă de Bukow în secolul XVIII. Totodată, acelaşi ierarh era conştient că pentru aceasta trebuia să strângă călugări cu studiile superioare (în speţă teologice).

După 1928, mitropolitul Nicolae Bălan a început la Sâmbăta de Sus să înjghebe un centru monahal format din elite, din oameni bine pregătiţi şi întăriţi duhovniceşte, probabil pentru lansarea unei pepiniere de monahi pentru întreaga sa eparhie. Şi aceasta s-a realizat. De altfel, în presa sibiană din 1940 se reliefa "mişcătoarea şi emoţionanta tundere în monahism" a diaconului Zian Boca, unul dintre "luminaţii absolvenţi ai Academiei Andreiene". De altfel, la mănăstirea făgărăşeană se vor perinda numai teologi sibieni, îndemnaţi fiind de arhiereul Nicolae şi dornici de a descoperi tezaurul spiritual al Ortodoxiei. Pe lângă trăirea autentică a părintelui Arsenie, fapt ce i-a creat o aureolă de om al lui Dumnezeu, fiind căutat astfel de mulţimi de credincioşi, s-a adăugat susţinerea arhiereului, care la fiecare mare praznic oficia slujbe mari cu chemări către toţi credincioşii din eparhie.

Este cazul unor praznice care, după 1940, s-au desfăşurat cu mare somptuozitate şi prin participarea unor mulţimi impresionante de credincioşi, la toate acestea adăugându-se problemele ivite de desfăşurarea războiului în defavoarea părţii româneşti, situaţie ce a determinat oficierea unor slujbe aparte pentru pace. Aşa a fost de pildă în Vinerea Izvorului Tămăduirii din anul 1940, la slujba Sf. Liturghii oficiind ÎPS Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului şi PS Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, în cadrul căreia a fost tuns în monahism diaconul Zian Boca, luându-şi numele de Arsenie, cu participarea unui număr impresionant de credincioşi. Cu această ocazie cronicarul scotea în evidenţă destinul tragic al mănăstirii brâncoveneşti în faţa prozelitismului greco-catolic din secolul XVIII în spaţiul transilvan, adăugat cu ofensiva militară austriacă. Nu ezita a remarca veridicitatea ortodoxă în actul religios şi drepturile ortodoxe în acest spaţiu creştin. Prin aceste afirmaţii coroborate cu poziţia mitropolitului Bălan faţă de greco-catolicism, exprimată încă de la întronizarea sa pe scaunul de la Sibiu, dar şi prin acţiunile ulterioare ale părintelui Boca după 1948 în fostul spaţiu greco-catolic transilvan, putem susţine că iniţiativa arhiereului ortodox, de renaştere monahală ortodoxă, se circumscria ofensivei sale generale de recuperare a întregului spaţiu, pe care îl arhipăstorea, pentru Ortodoxie. Mănăstirea, al cărui ctitor fusese un mare susţinător al Ortodoxiei, mai ales prin lăcaşul său din Ţara Oltului, trebuia să constituie un important pilon în drumul spre readucerea greco-catolicilor pe terenul dreptei credinţe.

Ulterior, praznicele arhiereşti au continuat să se desfăşoare cu o amploare din ce în ce mai mare. În prealabil, Mitropolia de la Sibiu îşi chema credincioşii la slujbele care se vor oficia la Sâmbăta. Credincioşii aveau astfel prilejul să guste din majestatea slujbelor oficiate de soboruri de preoţi în frunte cu mitropolitul, cum a fost cea din Vinerea dinaintea Floriilor (10 aprilie) a anului 1942. În ziarul "Telegraful Român", foaia diecezană sibiană de largă circulaţie, era anunţată oficierea tainei Sf. Maslu, program de spovedanie cu preoţi rânduiţi pentru aceasta, dacă credincioşii nu o făcuseră la parohiile de care aparţineau şi împărtăşirea la sfârşitul Sf. Liturghii ţinută duminică de mitropolitul Nicolae în fruntea unui sobor de preoţi. Pelerinii din ţinuturile îndepărtate beneficiau de adăpost şi toate cele necesare în parohiile din împrejurimi, iar preoţimea din protopopiatele din Făgăraş, Avrig şi Olt luau parte la pelerinaj în fruntea credincioşilor, procedând potrivit dispoziţiunilor arhiereşti. La acest pelerinaj erau chemaţi membrii "Oastei Domnului", care trebuiau să asigure şi colportajul. Cu această ocazie ierodiaconul Arsenie Boca era primit în treapta preoţească, iar proaspătul absolvent de Teologie, Vasile Şortan, în cea de diacon, ridicând momentul religios la o înaltă trăire spirituală.

"Mişcarea de la Sâmbăta" (se numea aşa datorită amploarei spirituale care o căpătase) avea să-l primească pe mareşalul Ion Antonescu cu soţia sa la praznicul Rusaliilor din 1942, unde mitropolitul a slujit alături de monahi. La sărbătoarea Sf. Apostoli (29 iunie) a anului 1944 mitropolitul avea să slujească în fruntea unui sobor format din protosinghel Ieronim Grovu, consilier mitropolitan, pr. Traian Ciocănelea, de la parohia Făgăraş, ieromonahii Arsenie Boca şi Serafim Popescu şi diacon Nicolae Mladin, profesor la Teologie Sibiu, cu participarea a 3000 credincioşi.

Pe lângă trăirea spirituală, centrul ortodox de la Sâmbăta trebuia să reprezinte şi un focar de redescoperire şi promovare a valorilor duhovniceşti pe care Ortodoxia le-a acumulat de-a lungul istoriei. Este vorba de traducerea şi publicarea celor mai exemplare trăiri spirituale strânse în cunoscuta lucrare numită Filocalia. Prin călătoria sa la Muntele Athos, părintele Arsenie Boca aducea părintelui profesor Dumitru Stăniloae câteva manuscrise cu aceste nepreţuite izvoare duhovniceşti. De altfel, acesta a şi colaborat la traducerea şi îngrijirea primelor patru volume din această serie, apărute în 1946-1948. Chiar preotul profesor Dumitru Stăniloae spunea în prefaţa celui de-al doilea volum că, "ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă care a trezit-o în jurul mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete".

Când poporul căuta un duhovnic

Într-o notă informativă din 4 februarie 1964, dată de agentul "Iulian Nicoară", de la MAI Sibiu, se spunea despre părintele Arsenie Boca: "Ducând o viaţă extrem de severă şi supunându-se unei asceze riguroase s-a impus atenţiei tuturor călugărilor şi credincioşilor, care mergeau la mănăstire. El mânca foarte puţin şi numai legume, numai de post. El dormea jos pe podele şi se ruga necontenit, stând ceasuri întregi în genunchi la rugăciune. A început apoi să predice şi să spovedească credincioşii care veneau la el. Atât în predică, cât şi în spovedanie era sever, aspru cu greşelile, cu păcatele oamenilor.

A fost extremist, era riguros şi exagerat în pretenţii de viaţă curată, de post, de rugăciune, de înfrânare, de spiritualism. Pentru sine a început să scobească în stânca muntelui, la înălţimi mari, o celulă şsic!], unde voia să se retragă şi să trăiască izolat de lume. Construcţia fizică şfiind] puţin rezistentă - el a fost totdeauna slab, palid, anemic - s-a îmbolnăvit de piept. Medicii i-au interzis postul şi i-au recomandat hrană şi odihnă.

Faima lui de călugăr riguros, de om al lui Dumnezeu, mersese până la marginea ţării. Lumea venea nebună spre el ş…]. Era în timpul războiului. Dureri, necazuri şi suferinţe erau multe. Ţăranii şi intelectualii veneau cu sutele, cu miile de pretutindeni să-l vadă, să-l audă, să stea de vorbă cu «Sfântul» de la Sâmbăta".

De aceea aveau să-l cerceteze mulţi credincioşi, inclusiv cei care doreau să-şi mărturisească faptele săvârşite pentru idealurile politice, după cum aflăm din declaraţia din 16 iunie 1948 dată Siguranţei: "După câţiva ani de la călugăria mea şi intrarea în preoţie, mi s-a întâmplat un lucru pe care nu l-am urmărit: o mare influenţă în popor, o faimă de predicator şi de preot [...]. Printre pelerinii pocăiţi, care vin la mănăstire să-şi mărturisească vinovăţiile şi să-şi pună conştiinţa în acord cu creştinismul sunt şi mulţi legionari". Această situaţie a determinat ca Siguranţa/Securitatea să iniţieze urmărirea informativă asupra părintelui Boca.

Mai mult de atât, părintele Arsenie a fost anchetat pentru posibilele legături cu legionarii, potrivit declaraţiei sale din 10 iunie 1948 dată Siguranţei: "În trecut şi în prezent n-am fost înscris în nici o formaţie politică, n-am activat în nici un fel şi nici n-am cotizat ca simpatizant. Dovadă că n-am făcut parte nici din simpatizanţii legionarilor pot să spun că, deşi amator de cărţi, n-am cumpărat şi n-am citişt] nici o publicaţie legionară. M-am consacrat exclusiv propovăduirii religiei. Datorită faptului că m-am consacrat cu toată viaţa creştinismului şi deci luării în serios a preoţiei, mi s-a răspândit un nume ca atare. Au venit mulţi oameni să-şi mai pună sufletul în acord cu creştinismul. Au venit şi legionari. Ca preot a trebuit să-i primesc a sta de vorbă cu ei. Un preot stă de vorbă cu orice fel de oameni. Poziţia mea preoţească faţă de ei a fost următoarea: M-am silit din toate puterile să-i dezpoliticianizez înţelegând prin aceasta ce-i determina să arunce pistolul, răzbunarea, conspiraţia, subversitatea, jurământul reacţionismului tacit sau manifest faţă de stăpânirea constituită. Cred că mulţi m-au înţeles şi lepădând poziţiile greşite au revenit la creştinismul care nu se ceartă cu stăpânirea [...]. Le-am propovăduit calea împăcării cu Dumnezeu în funcţie de împăcareşa] cu oamenii, deci şi cu stăpânirea".

În timpul anchetei din 11 octombrie 1955, Nichifor Crainic, anchetat pentru a da informaţii despre părintele Arsenie Boca, spunea că acesta "este de reală valoare spirituală, care s-a făcut foarte cunoscut în părţile ardelene, prin viaţa lui personală, riguros morală, prin predicile lui de o mare putere de influenţă asupra sufletelor şi printr-o pătrunzătoare artă de a lămuri stările de psihologie religioasă şi de a da sfaturi duhovniceşti [...]. În scurtă vreme mănăstirea Sâmbăta de Sus a ajuns un loc de pelerinaje religioase, sute şi mii de oameni venind să-l asculte pe părintele Arsenie. Până în anul 1945, dată după care eu nu mai ştiu nimic, mişcarea de la Sâmbăta de Sus avea un caracter pur religios, fără nici un fel de amestec politic".

Celebru fiind, căutat de toţi cei însetaţi de izvorul adevărului de credinţă, părintele Arsenie Boca era invitat de maicile de la mănăstirea Bistriţa-Vâlcea ca "să cerceteze din când în când obştea noastră de călugăriţe pentru zidire sufletească", precum spunea într-o adresă maica stareţă, Olga Gologan, către mitropolitul Nifon al Olteniei, în data de 10 noiembrie 1944. Cererea de binecuvântare este dată de către Nifon al Olteniei la 14 noiembrie 1944, pentru ca la 24 noiembrie maica Olga Gologan să roage pe mitropolitul Nicolae al Ardealului să binecuvânteze venirea temporară a părintelui Boca la mănăstirea Bistriţa. Vizita duhovnicească a părintelui la Bistriţa a fost interpretată de organele de Siguranţă, ca o "activitate politică subversivă" şi, prin urmare, împreună cu monahul Ieronim Ştefan, a fost arestat.

Părintele Arsenie Boca a fost de asemenea solicitat de principesa Ileana de Habsburg, în vara lui 1947, care "a venit la mănăstirea Sâmbăta de Sus, pentru prima dată şi cu această ocazie am cunoscut-o personal", după cum spunea părintele nostru, în ancheta penală din 5 octombrie 1955. "Ea venise, continuă părintele, cu scopul ca să cunoască mănăstirea, să mă cunoască pe mine şi să-mi asculte predicile mele. După ce am făcut cunoştinţă personal cu ea, am condus-o la apartamentul mitropolitului şi îmi amintesc că i-a plăcut aranjamentul de la mănăstire şi peisajul. În discuţiile purtate, ea şi-a exprimat dorinţa ca eu să merg în vizită la castelul Bran, unde avea locuinţa. I-am răspuns că nu pot să merg altfel, decât numai cu aprobarea mitropolitului Bălan".

După obţinerea binecuvântării de la mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, principesa Ileana l-a invitat la Bran în mai multe rânduri, după cum şi aceasta l-a vizitat de mai multe ori la mănăstirea Sâmbăta. La Bran, spune părintele, "ţineam predici cu caracter religios în faţa domniţei Ileana şi a unor doamne care compuneau anturajul domniţei, însă numele şlor] nu le cunosc. La predicile ţinute de mine mai veneau surorile din spital, medici şi farmacişti ş…].

Tot la castelul Bran a mai venit şi regina Elena, şcare] cred că era însoţită de doamnele de onoare. Am cunoscut şi pe regina Elena; personal, am avut discuţii personalşe] cu ea, însă foarte puţin, discuţii care s-au rezumat la starea sănătăţii ei. Alte discuţii nu am avut cu ea ş…].

Alte preocupări pe care le aveam la castelul Bran, în afară de predici, tălmăceam anumite părţi din Scriptură şi răspundeam la diferite întrebări care mi se puneau în legătură cu credinţa. Am făcut o slujbă împreună cu preotul din Bran, Lascu, la aşezarea pietrei fundamentale a capelei din curtea spitalului de la Bran.

În afară de preocupările duhovniceşti, vizitam pe domniţa Ileana, în apartamentul ei, unde am avut şi discuţii cu ea. Astfel, îmi amintesc că am discutat despre moartea lui Zelea Codreanu, spunându-mi că în ceea ce o priveşte ea l-a simpatizat şi că regretă moartea lui, comisă de fratele ei Carol al II-lea, exprimând următoarele cuvinte: «România este singura ţară în care succesul nu are succes» şsubl. ns ANP]. S-a referit la succesul pe care îl avea Codreanu, însă care nu a dus la nici un succes, făcându-l vinovat în acest sens pe Carol al II-lea".

Acelaşi părinte va merge cu principesa în diferite locuri din Bucureşti, unde se aflau diferiţi cunoscuţi, bolnavi, printre care Maria Antonescu şi mama Mareşalului. Aici, de reţinut este următoarea secvenţă redată de părintele Boca în timpul anchetei din 1955: "În discuţiile care s-au creat acolo, ştiu că Maria se plângea că o duce greu, că este părăsită de toţi cunoscuţii ei şi nu are cu ce se întreţine, iar mama lui Ion Antonescu spunea că nu se poate împăca în conştiinţa ei: «Cum Dumnezeu a dat posibilitatea acestora (se referea la conducerea actuală din R.P.R.) şsic!] să-i omoare fiul».

I-am recomandat să nu se răzvrătească împotriva lui D-zeu, pentru că El ştie ce face şi i-am indicat ca duhovnic pe preotul Gala Galaction, despre care nu ştiu dacă a fost sau nu". Întâlnirile cu principesa Ileana au durat până în noiembrie 1947.

La mănăstirea Prislop, fiind duhovnic, avea să fie cercetat de foarte mulţi credincioşi. Conform unei adrese a Biroului de securitate Haţeg către Serviciul Judeţean de Securitate Hunedoara – Deva, din 9 august 1950, se spunea: "Am constatat că într-adevăr în ziua de 24 iunie 1950 şnaşterea Sfântului Ioan Botezătorul, n.n. ANP] au fost la această mănăstire foarte mulţi oameni pentru rugăciuni, din regiunile Braşov, Alba-Iulia şi Sibiu. La fel în ziua de 4 august 1950 şajunul praznicului Schimbării la Faţă, n.n., ANP], s-a îndreptat spre mănăstire un număr de circa 30 bărbaţi şi femei din judeţul Sibiu.

Tot în această zi, un alt grup de circa 20 bărbaţi şi femei au trecut la mănăstire, care erau din regiunea Bradului, judeţul Hunedoara. Se observă zilnic trecând asemenea grupuri în special femei la această mănăstire, care sunt atraşi de preotul Arsenie Boca ş…] şşi] este căutat zilnic de persoane din Braşov, Sibiu, Făgăraş şi Bucureşti, ale căror vizite se par foarte suspecte sub pretextul credinţei (spovedanie), care se prelungesc 3-7 zile şi chiar mai multe săptămâni".

Autorităţile au intrat în panică datorită masei imense de credincioşi care mergeau în pelerinaj, hotărându-se astfel diminuarea fenomenului, prin arestarea celui căutat pentru îndrumările duhovniceşti.

"Iubiţi pe preoţi acum, până-i mai aveţi!"

În contextul unei căutări permanente pentru ieşirea din război, printr-o pace separată, în rândurile guvernanţilor, dar şi al intelectualilor şi politicienilor din opoziţie, în perioada 1943-23 august 1944, părintele Arsenie avea să fie urmărit în continuare de Serviciul Secret al Jandarmeriei şi de Siguranţă. Mai exact, Mitropolia Ardealului organiza la începutul anului 1944 "o serie de misiuni religioase, cu ajutorul celui mai eminent călugăr al mănăstirii Brâncoveneşti, de la Sâmbăta de Sus, Făgăraş, anume Arsenie Boca. Prima misiune de acest fel a avut loc duminică ş30 ianuarie 1944 – praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi, n.n.] la Sălişte şi va urma apoi la Sibiu şi pe valea Hârtibaciului. Din predicile susnumitului se reţine şcă] lumea desprinde o gravă acuzaţie la adresa Germaniei, care s-ar fi ridicat cu război împotriva rânduielilor firii şi ale lui Dumnezeu". Acţiunea era încurajată şi popularizată de Biserică prin publicaţia rurală "Lumina Satelor". Rugăciunile iniţiate de mitropolitul Nicolae Bălan, împreună cu părintele Arsenie Boca au continuat la Sibiu, la data de 20 februarie unde, conform unei note informative, catedrala "a fost transformată în loc de pelerinaj, ea dovedindu-se neîncăpătoarea pentru marele număr de credincioşi şi «ostaşi ai Domnului» veniţi din diferite părţi ale Ardealului, pentru a asculta predicile călugărului Arsenie Boca".

După evenimentele de la 23 august 1944, părintele Boca avea să fie din nou urmărit, de data aceasta de Siguranţa comunizată, din cauza documentelor care îl incriminau de "activitate legionară". Mai exact, în cadrul campaniei de purificare de "elementele legionare şi fasciste" a aparatului de stat, acţiune ce a atins şi Biserica Ortodoxă Română, din ordinul expres al ministrului Cultelor, preotul Constantin Burducea, monahii Arsenie Boca şi Ieronim Ştefan de la mănăstirea Sâmbăta, aflaţi la mănăstirea Bistriţa Vâlcea, sunt reţinuţi. De ce? Nu se spune în adresa Siguranţei Râmnicu Vâlcea către Direcţiunea Generală a Poliţiei-Siguranţă, din data de 23 iulie 1945. Dar, putem susţine, că aceasta s-a făcut din suspiciunea de "activitate legionară de la mănăstirea Bistriţa", după cum se reflectă în raportul comisarului Filip Nicolae, şeful Siguranţei Râmnicu-Vâlcea, din iulie 1945: "În ceea ce priveşte activitatea politică şla mănăstirea Bistriţa], putem lansa presupunerea (subl. ns ANP) bazată pe un adevăr mai mult decât propozabil, că în această mănăstire mai dăinuieşte încă o atmosferă de simpatie vădită pentru legionarism, aceasta cu atât mai mult că aici a fost locul în care a fost internat ex-Mareşalul Antonescu, care era vizitat des la timpul său de corifeii şi promotorii politicii naziste şi legionare, astfel că aceştia au ştiut să lase urme adânci şi reminiscenţe care nu pot dispărea cu uşurinţă, decât printr-o completă despărţire a celor ce au fost în trecut prin aceste locuri, în caz contrar germenul conducător al distrugerii şi subminării noastre politice va găsi aici un teren slab şi propice dezvoltării lui".

Prezenţa preotului nostru la Bistriţa, în viziunea aceluiaşi comisar, era următoarea: "Venirea călugărului Arsenie Boca prin aceste locuri, deşi nu este dovedită (subl. ns. ANP) cu probe materiale, că ar putea fi pusă în legătură cu vreo activitate politică subversivă, însă cum am arătat, presupunerile noastre fiind bazate pe realităţi politice, nu pot fi dezminţite. Adevărat este că sus numitul era des vizitat de mult tineret (studenţi, studente) şi tineri ofiţeri, iar la mănăstirea Sâmbăta era în contact strâns cu tineretul ce nutrea idei şi avea legături cu cercurile maniste". Şi totuşi ajunge la concluzia că, "ieromonahul Boca nu şi-a manifestat niciodată şi sub nici o formă în predicile sale vreun crez politic, aspect constatat şi în urma ţinerii predicilor la şmănăstirea] Horezu".

Altfel spus, datorită popularităţii de care se bucura părintele şi în condiţiile în care fusese chemat la o mănăstire "legionară", organele Siguranţei aveau în vedere o posibilă manifestare legionară de proporţii, în circumstanţele în care acestea încercau să preîntâmpine orice acţiune de iniţiativă legionară.

Când a fost arestat părintele Boca nu rezultă din filele dosarului penal, însă aflăm că acesta împreună cu monahul Ieronim Ştefan, erau predaţi la 23 iulie de Siguranţa Râmnicu Vâlcea către DGP-Siguranţă. Astfel, la 25 iulie, şeful Siguranţei Generale ordona executarea "completarea cercetărilor şi şa unui] referat de situaţie. Vor fi căutaţi la fişele Aşrhivei ] Sşiguranţei] şi se vor cere antecedentele telefonic prin poliţiile respective, ss/Cernăianu". În jurul datei de 30 iulie 1945, cei doi aveau să fie eliberaţi din arestul Siguranţei Generale, la ordinul ministrului Afacerilor Interne.

Potrivit documentelor consultate de noi, cei doi monahi arestaţi la Râmnicu-Vâlcea, au dat două declaraţii, sub formă de autobiografii, datate 17 iulie 1945, în care aceştia şi-au descris viaţa în linii mari, până la momentul reţinerii. Părintele Boca a relatat ce l-a determinat să se închinovieze şi a afirmat răspicat neaparteneţa sa la Mişcarea legionară, dar mai ales despre modul său de trăire monahală, de fapt ceea ce l-a făcut celebru şi atât de căutat. Al doilea monah, Ieronim Ştefan, deşi fusese încurajat şi el de membrii legionari să adere şi să se manifeste în spirit legionar, a declarat că nu a dorit să se implice în politică, alegând în cele din urmă viaţa monahală de la Sâmbăta de Sus.

În aceeaşi ordine de idei, arestarea părintelui Boca, suspectat de "activitate legionară" încă din 1943 şi prezenţa sa la mănăstirea Bistriţa trebuie încadrate în contextul evenimentelor care se desfăşurau după momentul 23 august 1944. Potrivit art. 15 din Convenţia de armistiţiu semnată de statul român la Moscova, se prevedea ca "organizaţiile fasciste" să fie interzise. Ceea ce s-a şi făcut de altfel. În acest sens avem ordinul circular nr. 23.987 din 22 decembrie 1944 al ministrului Afacerilor Interne prin care dispunea procedura de arestare a celor "care au făcut parte din fosta Mişcare legionară" sau care simpatizaseră cu aceasta.

Spre cele veşnice

Ultima acţiune de urmărire desfăşurată de Securitate împotriva părintelui Arsenie Boca, pe care am găsit-o consemnată în dosarul de urmărire informativă o avem din perioada 5 februarie 1975-29 septembrie 1989, cu întreruperi mari. Primul document găsit este o adresă a Inspectoratului de Securitate al Municipiului Bucureşti către unitatea specială "S", în care se cereau date despre "persoanele cu care are relaţii pe linia cultului ortodox din capitală şi provincie. În caz că aceştia urmează să se întâlnească să ni se comunice din timp pentru a se lua măsurile respective". Problema era urmărită de căpitanul Simion Gheorghe cu indicativul 111/SG, deci de la Direcţia a I-a – Informaţii Interne, problema cultul ortodox. Probabil că acest demers era rezultatul unei relatări sau precizări despre părintele Boca într-o notă informativă din munca de securitate desfăşurată în cercurile ortodoxe din Bucureşti.

Abia la 3 septembrie 1975 mai avem informaţii în nota dată de sursa "Barbu", atunci când acesta fusese instruit de ofiţerul de legătură pentru a merge în vizită la şantierul de pictură de la biserica Drăgănescu (azi oraşul Mihăileşti, jud. Ilfov), unde lucra părintele Boca. Însă, avea să nu-l găsească deoarece acesta se afla în concediu. Privitor la acest document trebuie spus că nu face parte dintr-o muncă organizată, ci este ceva secvenţial, un caz care ulterior, în supravegherea informativă deschisă în anii '80 împotriva părintelui Boca avea să constituie material probatoriu în urmărire. Afirmaţia ne este întărită de câteva documente emise ulterior şi care sunt simple verificări ale Securităţii strânse de ofiţerul care a avea să-l urmărească în anii ultimului deceniu comunist.

Documente mai apar în anul 1984. Este vorba de două note informative date de informatorul "Tâmplaru Ion" maiorului Cocârlea Constantin de la Securitatea oraşului Sinaia, în care vorbeşte de noua situaţie a părintelui Arsenie Boca – retragerea la pensie din activitatea de pictor bisericesc, din cauza vârstei şi sănătăţii cu care se confrunta, la Sinaia, pensie asigurată de Patriarhia Română şi despre fostele maici cu care se întâlneşte. În privinţa acestor două documente sunt de precizat câteva amănunte interesante. Se face referire în cadrul dialogului dintre părinte şi informator la perioada detenţiei, unde relatează "Tâmplaru Ion": "A fost cercetat şi de securitatea sovietică, însă nu a fost găsit vinovat", aspect pe care nu l-am găsit în altă parte. Se mai vorbeşte despre viaţa sa cotidiană: "Nu primeşte şi nu face vizite, neavând relaţii în Sinaia. Uneori face plimbări prin zonă împreună cu fostele măicuţe. Lunar merge la Bucureşti pentru a-şi ridica pensia de la Patriarhie, însă intenţionează să-şi transfere pensia la Sinaia". Un ultim aspect este cel privitor la instrucţiunile date informatorului de ofiţerul de legătură. La prima notă, din 4 iunie 1984, i se dă ca sarcini "să stabilească dacă posedă la domiciliu literatură necorespunzătoare şi legionară; deplasările pe care le face şi scopul lor; comentariile ce le face, privitoare la relaţiile cu diferiţi preoţi; dacă are un rol de întrunirea şi coordonarea activităţii celor 12 călugăriţe cu care domiciliază".

La 8 ianuarie 1985 se va aproba raportul cu propunerea de supraveghere informativă a părintelui Arsenie Boca. Iniţiativa se făcea pentru "stabilirea poziţiei şi activităţii actuale, fost membru legionar". Măsurile propuse erau: "Dirijarea sşursei] «Florea» şi «Tâmplaru» cu sarcini pentru stabilirea poziţiei şi comportării prezente a relaţiilor pe care le are şi natura acestora [...]; efectuarea de investigaţii la domiciliu pentru a stabili preocupările ce le au relaţiile şi natura lor [...]; contactarea periodică în scop de descurajare şi influenţare pozitivă; Măsuri pe linia gr. «S» Sinaia". Termenul era între 30 septembrie – 30 decembrie 1989.

De fapt, pe cine urmărea Securitatea? Pe un părinte hăituit aproape toată viaţa de poliţia politică, un om care în februarie 1988 făcea paralizie facială şi la piciorul stâng şi suferea de inimă – făcuse un infarct, motive pentru care a fost internat într-un spital din Bucureşti, un slujitor al Domnului care nici rugăciunile nu le mai putea rosti.

Şi totuşi ofiţerul Cocârlea Constantin raporta către superiori că în data de 10 aprilie 1989 îl vizita pentru "a verifica datele furnizate de informatorul «Tâmplaru»", unde a constatat: "Am încercat să discut cu el, însă cu greu am putut comunica cu el, deoarece are o pareză facială şi abia se poate percepe ce vrea să spună". Iar note informative se dădeau în continuare, cum este cea dată de "Florea Gh" la 28 septembrie 1989, în care spunea: "Cei apropiaţi lui sunt îngrijoraţi de starea sănătăţii şi au făcut pregătirile necesare pentru situaţia în care ar deceda".

La 29 septembrie 1989 maiorul de securitate Cocârlea Constantin propunea scoaterea din supravegherea informativă a părintelui Arsenie Boca. Acesta îşi motiva iniţiativa pe următoarele criterii: "Din măsurile întreprinse rezultă că nu desfăşoară activitate duşmănoasă împotriva orânduirii noastre socialiste şi nu întreţine relaţii cu elemente urmărite. În prezent este grav-bolnav, imobilizat la pat şi nu mai prezintă interes pentru securitatea statului […] şi rămâne în evidenţele de Securitate". Cererea a fost aprobată la 7 octombrie 1989.

În ziua de 28 noiembrie 1989 părintele Arsenie Boca a trecut în rândul celor drepţi. A fost prohodit în ziua de 4 decembrie 1989 la mănăstirea Prislop cu participarea unei mulţimi impresionante de oameni care au dorit să-i aducă omagiul.

Concluzii

După această parcurs istoric încercăm să tragem câteva concluzii privitoare la marele duhovnic. Încă de la început am observat un apetit al organelor informative din România, indiferent de perioada istorică sau regimul politic, pentru a-l acuza pe părintele Boca de activitate în Mişcarea legionară.

Încă de la început, fiind în acele perioade tulburi, în care România cunoştea transformări politice marcante, părintele a încercat să prevină politizarea vieţii religioase care se clădea la mănăstirea lui Brâncoveanu. Însă, din dorinţa de a preveni a ajuns ca el să fie acuzat de ceea ce se ferea. Apoi, la venirea regimului de sorginte sovietică, noii "democraţi", în cadrul amplului plan de diminuare a vieţii religioase din România, l-au adus pe părintele pe scena activităţii legionare, acuzându-l de colaborare cu vârfurile legionare. De fapt, pentru că aici este cheia problemei în cazul acestui părinte şi poate servi ca model pentru alte situaţii, acolo unde se întemeia un grup de trăitori creştini după coordonatele unui duhovnic exista temerea, din partea puterii politice, că acesta poate fi manipulat împotriva siguranţei statului. Astfel de mişcări religioase îmbrăcate în haina legionară - care în cazul părintelui Boca nu s-a putut dovedi, dar s-a crezut - apoi asocierea acestuia la grupurile de rezistenţă din munţi – constituiau, în viziunea factorilor politici, un atentat la siguranţa statului. Precum, ne încredinţează şi maica Zamfira Constantinescu: "Părintele a fost cercetat întotdeauna pentru popularitatea pe care a avut-o, fiindcă se bănuia că acolo unde este adunare de oameni trebuie să fie şi instigaţie".

Mai mult, vacanţele spirituale pe care studenţii le făceau după 1946 la Sâmbăta părintelui Boca reprezenta un pericol pentru intenţiile de viitor al comuniştilor pentru generaţiile tinere, educarea în spiritul socialist şi clădirea "omului nou".

Din concepţiile părintelui Boca şi care de altfel le-am găsit în documentele consultate putem reliefa pe cea referitoare la relaţiile stat-Biserică, mai ales în perioada în care a suferit cel mai mult. În această privinţă redăm un pasaj din nota dată de "Rafael" din 22 iunie 1967: "Eu n-am făcut politică niciodată şi nici nu voi face. Mă voi încadra şi voi respecta legile ţării, dându-mi exemplu din Biblie când la Iisus au venit evrei cu o monedă cu efigia împăratului, voind să vadă ce spune. Iisus a spus daţi Cezarului ce-i a Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu". Cât despre comunism, informatorului i-a împărtăşit: "Mi-a spus că o doreşte din suflet ca să se coboare şi cei din zgârâie nori cu picioarele pe pământ. I-am spus că dacă ar învinge comuniştii peste tot globul, în timp s-ar desfiinţa biserica".

În anul 1976, acelaşi părinte Boca să spună, pe când picta biserica Drăgănescu, spunea în dialog cu informatoarea "Vicol Tatiana": "Conducerii de astăzi nu le trebuie mănăstiri. Ei au lăsat câteva mănăstiri istorice şi atât. Ei vor ajunge să cuprindă întreg pământul şşi] vor conduce lumea. Până atunci va fi bine de noi. Atunci se va vedea care este creştin adevărat, că va răbda toate. Care nu va cădea în valul lumii.

Eu am zis: eu nu cred că vor ajunge să cuprindă tot pământul, mai ales că sunt oameni fără credinţă. Arsenie Boca a răspuns: Sunt îngăduiţi de D-zeu şi le ajută să pună stăpânire pe întregul glob pământesc […]. Nu te pune cu ei rău, ci să fi credincioasă, că D-zeu este în orice loc ca şi la Ierusalim ca şi la noi. Căci biserica din inima noastră nimeni nu o poate dărâma.

Eu am zis: că după desfiinţarea mănăstirii au venit mai multe maici aici la mine să mă vadă şi cineva m-a pârât şi am fost chemată la partid, unde mi-a[u] făcut observaţie.

El mi-a răspuns: pentru vina lui s-au scris 800 de pagini. Însă acum cine ştie câte or fi. O fi trecut de 1000. Să ştii că sunt pândari puşi (subl. aut.) de ei, să ne pândească pe fiecare în parte. Însă, D-zeu cere de la noi faptele şi sufletele, atât. Trebuie să fim dezbrăcaţi de orice şi numai pe D-zeu să-l avem în suflet".

Aici este de observat concepţia care o avea părintele privitoare la trăirea religioasă a monahilor după scoaterea forţată din mănăstiri. Se poate constata o adaptare a foştilor vieţuitori în condiţiile impuse de regimul comunist şi anume refugiul în inimă, spre o trăire spirituală interioară, permanentă, impusă de noile condiţii politice. Credem că numai astfel puteam încheia acest excurs în viaţa unui Om, a unui Slujitor de oameni, a unui slujitor care a ascultat de porunca lui Dumnezeu.

(Adrian Nicolae Petcu - Revista Rost, nr. 20 din octombrie 2004)

Colind cuvinte către tatăl meu…

Se apropie Crăciunul, fiica ta e cea care îți scrie colindă.
Am fost într-o zi pentru ultima oară la poarta casei noastre şi te-am strigat… Mama venea de la serviciu, eu de la şcoală, am găsit porţile încuiate şi nimeni… Oare aşa a găsit şi Fecioara Maria porţile încuiate atunci când căuta să-L nască pe Iisus? Ai răspuns, tati, într-un târziu, şi i-ai spus mamei de trei ori „să-şi ia bagajul şi să plece de la poartă”. Mama s-a uitat în jurul ei, apoi în ochii mei, şi mi-am dat seama că eu eram singurul bagaj de care tu voiai să scapi, şi-mi era aşa frig şi frică…
Ştii, tată, într-un târziu ai răspuns la telefon, era cântec în jurul tău, poate era cald în casa noastră din care tu ne-ai alungat, dar eu atunci veneam cu mama de la şcoală, mi-era foame, frig, eram răcită, dar tu i-ai spus să plece cu mine din casa la care mama şi tu aţi muncit. Am auzit că şi Pruncul Iisus s-a născut într-o iesle săracă în ziua de Crăciun; acolo voi ajunge şi eu, un prunc, pentru că nu m-ai primit acasă.
Ţi-aminteşti, tati, de câte ori o alungai pe mama de acasă, de câte ori o făceai să plângă? Eram mică, dar simţeam, ştiam… Şi îngerul în vis a vestit Fecioarei Maria: să plece în noapte, pentru că era căutat pentru a fi ucis. Eu nu am aşteptat îngeri în jurul meu, dar am plecat spre alţi îngeri, şi tot în noapte… Am plecat amândouă din faţa casei, înfrigurate, şi am fost cazate la prima „casă” pe care mama a întâlnit-o în cale, şi de acolo mergeam în fiecare zi la şcoală, şi mama la serviciu. Şi acolo am învăţat că şi Iosif a fost alungat din casa lui, vândut de fraţii săi, ca apoi în Egipt să ajungă mare conducător. Vezi, tati, niciodată să nu faci rău… Mă vei putea privi vreodată în ochi şi să-mi spui că mi-ai vrut binele atunci când m-ai alungat? Și știu că Dumnezeu are un plan pentru fiecare.
Ştii, tati, că mama în fiecare lună încă mai plăteşte rata la bancă pentru casa în care stai tu acum, că noi două ne chinuim cu chirie într-o cămăruţă, că nu am hainuţe pentru că tu nu ai vrut să mi le dai. Hainele noastre erau în casă când tu m-ai alungat, şi mama nu are bani să-mi cumpere altele, ştii că am lăsat acasă o geacă groasă de iarnă mov şi cizmuliţele, te rog să le priveşti, să le îmbrățișezi, să le simți şi să ştii că eu am nevoie de ele pentru că e iarnă. Oare cât timp a trebuit să treacă pentru ca mama să înţeleagă faptul că şi pentru lucrurile duhovnicești trebuie să plătească omul credite de nevoinţă, credite în sacrificii, credite în rugăciuni, nedreptăţi, boală? Numai aşa eu şi mama vom avea o casă spirituală, veşminte noi sufleteşti şi hrană duhovnicească.
Odată mama plângea, iar un om bun a certat-o cu blândeţe, zicându-i: „Nu mai plânge pentru nimicuri, lacrima ţi se va usca, ci mai bine plânge pentru păcatele tale şi ale strămoşilor tăi, plăteşte credite prin rugăciuni, pentru că toate se stochează la Dumnezeu, Cel care nu rămâne dator niciodată, ci va da cu dobândă. Lasă totul în voia lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie Numele Lui binecuvântat!”.
Ţi-aminteşti, tată, când căram toţi trei lemne în magazie?… Acum mama nu mai are lemne, dar când vei pune un lemn pe foc să-ţi aminteşti de mănuţa mea cum le cuprindea şi cum scoteam cenuşa din centrală şi cum mă jucam. Îţi aminteşti cum puneam toţi trei plăcile de rigips pe peretele casei noastre, eu eram în burtica mamei şi apoi, când casa a fost gata, nu ne-ai mai vrut. Liniştea vieţii e cea mai dulce căldură…
Ţi-aminteşti cum am săpat şi eu alături de mama şi de tine cartofii toamna, eu scormoneam cu mânuţele cartofii în ţărână, apoi am făcut un foc şi am copt cartofi direct pe pământ. Mama nu mai are cartofi, dar beciul de acasă e plin, e toată dulceaţa acolo, compotul, murăturile, e toată munca noastră… Să ai grijă de tine, tată, să nu-ţi fie foame; eu primesc de la şcoală biscuiţi, şi pe aceştia îi împart cu mama şi ne săturăm. Nu-ţi este foame atunci când ştii să împarţi. Iisus a înmulţit pâinea şi peştii, ne-a dat Taina ce satură cu adevărat, ne-a binecuvântat altfel şi nu ne-a schimonosit trupul prin foame, ci ne-a dat frumuseţea feţei.
Într-o noapte mi-a fost frig, mă gândeam la tine şi la plapuma de acasă, cea mare, roşie… Să te înveleşti bine cu ea, noi ne descurcăm cu o pătură. Papuceii sunt tot în dulăpiorul meu de acasă; când mi-e frig la picioare mă gândesc la ei şi mama îmi ia picioarele în palme şi suflă căldură. Dar Dumnezeu ne-a dat paşii înţelepciunii, care sunt mai importanţi decât încălţămintea materială. Desculţi ne naştem şi desculţi păşim prin viaţă… importantă e Lumina, şi încotro ne îndreptăm.
Tată, să ai grijă de pisica mea, mi-e dor de ea… Să împarţi firimiturile de la masa de Crăciun cu ea, ca şi cum aş fi eu… Acum trei zile am avut febră noaptea; mama ne dădea medicamente, mie şi păpuşii. Dar când mama plânge noaptea, eu ce să-i dau? Uneori mâncăm lacrimi pe pâine și undelemnul candelei din sufletul meu. „Nu aruncaţi mărgaritare porcilor… şi câinii mănâncă de la masa stăpânilor”. Cu adevărat ai rămas stăpân peste pustiul de acasă, şi pe noi ne-ai trimis la Stăpânul tuturor să ne sature.
Vine Sfântul Crăciun şi cred în minuni: Moş Nicolae nu a venit, dar există un Sfânt Nicolae undeva; Moş Crăciun poate nu va veni, dar există un Dumnezeu undeva… toate luminile pentru brad sunt sus, în garaj, acolo au rămas; tu, tată, să-ţi faci un brăduţ ca şi cum eu aş fi acasă, ca şi cum te-aş fi colindat, pentru că nu mai pot veni la poarta ta, nu mai putem intra în casă, ne vei lovi, ne vei alunga iar, pentru că oricum tu mă priveşti ca pe un bagaj, bagaj la care tu ai renunţat de bunăvoie.
Va veni Crăciunul, dar tu, tată, te vei naşte vreodată, se va naşte oare bunătatea în sufletul tău? Vezi, tată, asta ne mai uneşte, faptul că Iisus s-a născut să ne mântuiască pe toţi, să ierte păcatele tuturor: şi ale mele, şi ale tale, şi ale mamei. Pentru că oamenii urcă orbi sus, sus, sus de tot, doar pentru a avea de unde cădea.
Poate vei aduce acasă altă mamă cu altă fetiţă… Te rog să-i dai jucăriile mele pe care le-am lăsat acasă, pe care tu nu ai vrut să mi le dai… e ca şi cum le-aş fi dăruit eu, e aşa frumos să împarţi!
Ştii, tată… mama învaţă carte mulţi copii, e învățătoare, dar pe mine, copilul tău, îi este greu să mă poată învăţa rabdarea foamei, să n-am hainuţe, jucării, să învăţ poezii şi să nu pot să ţi le spun, nu mă poate învăţa frigul, nu poate să mă înveţe faptul că trebuie să căutam mila unor oameni pentru a mă primi în casa lor de Crăciun, pe când tu stai în casa noastră. Mama mi-a zis că şi Iisus a fost sărac şi El a fost alungat, nu a avut o casă, cu toate că este Împăratul lumii, dar aşa mama m-a învăţat să cred în minuni.
Vă amintiţi, bunicule şi bunico, cum am sădit împreună zmeura în acea primăvară, apoi ne-aţi alungat! Tată, te vei uita veşnic la boabele de zmeură ce au crescut odată cu mine, vei mânca, dar nu te vei sătura, ci vei avea veşnic un gol în suflet, pentru că vei mânca veşnic din „pomul oprit”. Mi-e dor de prăjiturelele din buzunarul tău, de zacusca bunicii… Poate că veţi avea şi alte nepoţele cu care să le împărţiţi, dar amintiţi-vă că aveţi un fiu cum mama are o fiică, pe mine, amintiţi-vă că ani de zile i-aţi despărţit şi aţi alungat o mamă cu un copil, nepoţica voastră, până am devenit în ochii voştri un bagaj…
Deja dorinţa de-a ne alunga vi s-a împlinit şi ştiu că voi nu vă opriţi aici, dar eu vă doresc sărbători fericite şi împliniri.
E aproape sărbătoarea Crăciunului, Sfânta Naştere a lui Iisus Hristos, iar naşterea  înseamna „înnoire”, o înnoire spre viaţă, lumină, bunătate. Mama mă ţine în braţe şi mă învaţă Taina Iertării, sunt toată averea ei, toată bucuria ei; demult căutam o căsuţă de Crăciun, o masă de Crăciun, un brăduţ, o colindă, pe Iisus… acum nu mai căutăm nimic, ci doar aşteptăm să se nască o minune în sufletul nostru și al tuturor…

Crăciun cu bucurie!

                                                       Fiica ta

Locul I la concursul de eseuri al lunii decembrie 2016

Mulţumim că ne-aţi citit şi ne bucurăm mult pentru cărţi şi premiu. Avem nevoie de o încurajare, de suflete lângă noi, de rugăciune multă… Numai aşa se întâmplă minuni, pentru că Dumnezeu face minuni. Îmi era aşa ruşine, eram aşa căzută, mi-am tot ascuns viaţa, trecutul, dar copilul, cu problemele ei de sănătate, nu l-am putut ascunde. Aşa a început lupta mea, aşa mi-am ucis mândria, ieşeam pe stradă cu un copil care se legăna tot timpul din cauza problemelor motrice şi de vedere, toată lumea ne compătimea, dar nimeni nu ştia că eu aşa câştigam putere. Toată lumea mă condamna că am grijă de copilul meu, medicii îmi spuneau să las fetiţa într-un cămin, pentru că sunt o femeie frumoasă şi cu un astfel de copil lângă mine nu mă voi putea recăsători. Oare cine înţelege ce înseamnă să fii mamă? Numai prin copilul meu am înţeles şi eu. Ea a fost cea care m-a ridicat, eu eram cea slăbănoagă, eu mergeam legănat pe o cale total greşită, eu eram ruşinea, eu eram oarba. Prin ea am învăţat să fug la Dumnezeu, şi Dumnezeu nu ne lasă. Am locuit peste tot şi nicăieri, am avut totul şi nimic, am operat-o acum doi ani la ambii ochi, dar ne-am descoperit una pe alta, mamă şi fiică. Şi ce luptă frumoasă am avut! Am locuit la o mănăstire, apoi într-o rulotă, şi tot aşa. 
Dumnezeu să vă binecuvinteze şi mulţumesc din suflet că existaţi! Nu uitaţi să ne pomeniţi la rugăciune, avem nevoie de pace şi putere.  
 Cu mulţumiri şi respect,
Mama
Marturie publicata în numărul din decembrie al revistei „Familia ortodoxă”

Cum ne influenţează sănătatea ştirile proaste şi gândurile rele?

Afecţiunile metabolice şi cardiovasculare, cancerul şi bolile autoimune se răspândesc epidemic în societatea noastră. Desigur, chimizarea alimentelor, poluarea mediului (inclusiv cea electromagnetică) joacă un rol esenţial, alături de schimbarea stilului de viaţă al omului modern – dar, dacă ar fi numai acestea, poate că nu ar fi încă chiar atât de rău. Mai există un factor, iar acesta este esenţial şi adesea declanşator al bolii. Este vorba de factorul psihic, cognitiv şi emoţional.

Stările noastre interioare pot să ne salveze sau, dimpotrivă, să ne condamne la boală şi la moarte într-o societate în care cea mai mare poluare rămâne, desigur, cea noetică şi informaţională, cu mult mai mare decât celelalte condiţii toxice la care suntem expuşi. Scriem aceste rânduri cu gândul că măcar de acele condiţii toxice la care ne expun ştirile media, reţelele de socializare sau mediul virtual, în general, să ne putem păzi, căci riscurile pe care ni le asumăm contaminându-ne mintea şi sufletul cu acestea sunt incalculabile pentru sănătatea noastră.
Pe măsură ce virtualul ocupă tot mai mult din timpul și viața noastră, legăturile personale cu ceilalți încep să ia un caracter tot mai steril, afectând calitatea relaționării față către față. Tot mai adesea auzim de persoane care se simt singure, copleșite sau care își trăiesc viața în mod reflex, fără un scop sau direcție. Și poate nu o dată am fost și noi în aceleași situații.
Gândurile, emoțiile, sentimentele și acțiunile noastre sunt interconectate. Un gând care apare în mintea unei persoane naște în ea o emoție care o va face să acționeze într-o anumită manieră, iar consecințele acțiunii respective vor genera noi gânduri în mintea respectivului om. Acest ciclu ne poate „fura” atenția, mai ales atunci când ne lăsăm copleșiți de gânduri negative, pe care le primim fără să le punem la îndoială, nici o clipă, veridicitatea sau scopul.
Emoțiile și manierele în care alegem să le exprimăm (sau nu!) contribuie, decisiv, la tot ceea ce comprimă tiparele noastre comportamentale și felul în care suntem percepuți de ceilalți. Iar emoțiile nu sunt doar fenomene psihologice efemere, ele ne afectează organismul și starea noastră de sănătate. Și deoarece multe emoții au o natură contagioasă, felul în care noi ne simțim și comportamentele astfel generate afectează și mintea, organismul și sănătatea celor din jurul nostru. Iar acest lucru este demonstrat și de studiile ce arată că persoanele care aleg să privească viața în manieră optimistă, care oferă un sens, trăiesc mai mult timp și sunt mai fericite și mai împlinite sufletește, înconjurate de persoane care împărtășesc acest fel de a trăi.
Gânduri, emoții și neurotransmițători
Fiecare emoție pe care o trăim generează în organism un răspuns chimic. Emoțiile pozitive determină producția de hormoni ai stării de bine: serotonină și dopamină. Emoțiile negative, pe de altă parte, stimulează eliberarea de hormoni ai stresului: cortizol și adrenalină. De exemplu, sentimentul de fericire crește activitatea sistemului imunitar și producția de endorfine, stimulând procesele cerebrale de creștere a conexiunilor dintre neuroni.
Expresia populară „a murit de inimă rea” este dovedită și de raportările medicale care documentează efectele stresului asupra funcției cardiace. Cercetătorii au observat că, atunci când suntem triști, capacitatea noastră de a recunoaște expresiile faciale ale celorlalți este crescută, la fel și funcțiile memoriei (petrecem mai mult timp în gânduri care ne amintesc de evenimente din trecut atunci când suntem triști). În plus, ca urmare a afectării florei intestinale și a sistemului nervos enteric (sistemul nervos din tractul digestiv care controlează procesele digestiei și interacționează cu sistemul nervos central), scade pofta de mâncare. Multe din afecțiunile gastrointestinale – de exemplu colita, sindromul colonului iritabil, gastrita – au la bază disfuncții ale acestui sistem, cauzate de expunerea prelungită la emoții negative (anxietate, frică, stres).
Alte studii au arătat că atunci când, de exemplu, suntem puternic surprinși de un eveniment, acest factor declanșator poate intensifica atât emoțiile pozitive cât și cele negative, cu până la 400%. De aceea, unele persoane preferă să evite astfel de situații. Atunci când cineva se simte bine după un eveniment-surpriză, acest lucru se datorează eliberării neurotransmițătorului dopamină, implicat în generarea unei stări de bine. De asemenea, același eveniment acaparează resursele cognitive ale persoanei, determinându-o să reacționeze involuntar, fie bucurându-se, fie plângând, țipând etc.
Furia acționează direct asupra glandelor suprarenale, determinând eliberarea de adrenalină și cortizol, redirecționarea sângelui de la nivelul organelor abdominale (de exemplu stomac) spre mușchi, dilatarea pupilelor, toate aceste reacții descriind așa-numitul răspuns de luptă sau fugă.
Frica suprastimulează funcția simțurilor noastre, pentru a trimite către creier toate informațiile necesare unei apărări de un posibil pericol. Această încordare este benefică în situațiile de scurtă durată și atunci când ne confruntăm cu un pericol real, concret. Funcția amigdalei, de la nivelul sistemului limbic, este activată, determinând mai departe declanșarea răspunsului de luptă sau fugă sus-amintit.

Asist. univ. dr. Veronica Grădinariu
şi Virgiliu Gheorghe

Sursa: Revista „Familia ortodoxă”

De ce îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii care fac atât de mult rău celorlalţi?

Acum ceva vreme mama îmi spunea într-un anumit context: „Mamă, te întreb şi eu ceva: Dumnezeu nu-i vede pe oamenii ăştia ce fac? Cum îi mai rabdă pământul de atâta răutate?”.  Discuţia era despre cineva care ne-a influenţat negativ viaţa şi despre care ştiam că a făcut rău şi altor persoane. O persoană care stătea într-o anumită funcţie de conducere de mult timp, şi care devenea din ce în ce mai severă cu trecerea timpului.

Acum două săptămâni am fost la înmormântarea bunicului meu la ţară, şi acolo unul din unchii mei, nedreptăţit de un frate mai mic al său îmi spune: „Claudiu, zi-mi şi mie, aşa scrie în Biblie? Să-ţi baţi joc de fratele tău, să iei tot ce are? Unde e dreptatea? Dumnezeu nu vede toate astea?”

Şi eu adesea mi-am pus această întrebare şi uneori mă poticneam şi deznădăjduiam. Oare Dumnezeu doarme? De ce îngăduie ca în mod repetat, ani de zile la rând, un om să facă atât rău altor oameni? De ce nu este pedepsit? De ce nu-i stă nimeni împotrivă?

Teoretic înţeleg, că oamenii sunt liberi şi Dumnezeu le-a oferit această libertate şi prin prisma alegerilor pe care le fac vor primi răsplata lor. Dar totuşi, lumea este continuu, secundă de secundă, observată, protejată şi condusă de Dumnezeu, şi totuşi uneori pare că nu intervine deşi ar putea.

Astăzi citind capitolul 2 din Epistola către Romani am dat peste următoarele versete:

„Pentru aceea, o, omule, oricine-ai fi tu, cel care judeci, eşti fără cuvânt de apărare: fiindcă în ceea ce pe altul îl judeci, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri le faci şi tu, cel care judeci.” (Rm, 2,1)

Să nu mai judecăm, să închidem ochii, oare aste este rezolvarea? Nu!, nu acesta este răspunsul întrebării din titlu, ci versetul care urmează:

„Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr faţă de cei care fac unele ca acestea.” (Rm 2,2)

Deci, deşi suntem indignaţi de răul din jur totuşi trebuie să conştientizăm două lucruri:

1. Şi noi facem răul pe care-l acuzăm în comportamentul altora.
2. Dumnezeu va judeca drept pe fiecare la momentul potrivit, şi nimeni nu-L poate păcăli.

Şi mai este ceva foarte important. Să presupunem că eu aş fi în locul lui Dumnezeu de mâine, şi aş conduce lumea pentru un an de zile. Ce aş face? Aş fi mai tranşant cu răul, l-aş tăia din rădăcină chipurile...

Uităm totuşi că măsurile agresive rezolvă pe moment lucrurile, dar constrângerea nu schimbă răul în bine,  doar iubirea şi iertarea au această putere. Dumnezeu în conducerea acestei lume nu se foloseşte doar de pedepse şi constrângeri ci se foloseşte şi de multă îngăduinţă şi iertare, răbdând şi aşteptând ca oamenii să conştientizeze răul la un moment dat şi să se schimbe.

Dacă eu aş conduce lumea de mâine în locul lui Dumnezeu, cu siguranţă n-aş avea atâta răbdare şi înţelegere pe cât are El cu fiecare om în parte, cunoscându-i orice gând ascuns al inimii.

Iată ce spune Sf. Apostol Pavel în continuare:

„Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări?; nu ştii tu că bunătatea lui Dumnezeu te duce la pocăinţă? ” (Rm. 2, 3)

Indignarea această a noastră faţă de oamenii răi este şi o consecinţă a slabei noastre puteri de a ierta şi a avea răbdare cu cei ce ne greşesc.

De ce îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii care fac atât de mult rău celorlalţi? Pentru că are putere să facă asta, pentru că este fără patimă şi răutate, şi nimic din interiorul lui nu-L îndeamnă să se răzbune.

Indignarea noastră vine şi din neputinţa de a face ceva pentru a rezolva lucrurile. Dumnezeu văzând răul făcut de ceilalţi are putere să-i anihileze efectele, şi nimic nu-i stă în cale să reaşeze lucrurile la loc într-o secundă. Totuşi răbdarea şi îngăduinţa Lui au un scop pedagogic foarte înţelept, benefic întregii omeniri.

Indignarea noastră faţă de faptul că Dumnezeu nu-i pedepseşte pe cei răi este indirect o dispreţuire a bogăţiei bunătăţii Lui, a  îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări.

IPS Bartolomeu Anania spune comentând acest verset: „Bunătatea lui Dumnezeu nu e o „slăbiciune“ divină, ci şansa oferită omului de a se îndrepta.”

Iată ce spune în continuare Sf. Apostol Pavel:

„Dar după împietrirea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu,” (Rm. 2,5)

Şi în caz că ne e teamă că Dumnezeu nu ştie ce se întâmplă şi nu răsplăteşte, Pavel spune în continuare:

„Care-i va da fiecăruia după faptele lui: viaţa veşnică celor ce prin stăruinţă'n faptă bună caută mărire, cinste şi nestricăciune, dar urgie şi mânie iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci nedreptăţii i se supun:” (Rm. 2, 6-8)

Un lucru ar trebui să-l ştim, cei ce fac răul şi nu se pocăiesc, nu doar vor ajunge în iadul chinurilor veşnice ci suportă în inimile lor consecinţele păcatului imediat după ce l-au săvârşit: „necaz şi strâmtorare peste tot sufletul omului care face răul, al iudeului mai întâi, şi al elinului; (Rm. 2, 9)

Iar cei ce fac binele, nu doar vor moşteni împărăţia cea pregătită lor de la întemeierea lumii ci vor primi  în sufletul lor imediat harul lui Dumnezeu, care aduce bucurie şi multă linişte: „dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului.” (Rm. 2,10)

Iar în finalul acestui discurs concluzia este clară:

„Căci la Dumnezeu nu există părtinire!” (Rm. 2, 11)

Adică Dumnezeu nu favorizează pe nimeni, ci este bun şi drept şi vrea ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

Pentru a înţelege şi mai bine această discuţie putem reciti pilda cu omul acela care a semănat sămânţă bună în grădina sa iar noaptea vrăjmaşul a venit şi a semănat neghină, iar neghina a crescut şi a început să înnăbuşească sămânţa bună.

La propunerea secerătorilor de a smulge neghina, stăpânul refuză argumentând că în felul acesta va risca şi smulgerea roadelor bune. Tâlcuind pilda Mântuitorul Hristos spune că sămânţa bună sunt fii împărăţiei şi sămânţa rea sunt fii diavolului.

Convieţuirea lor împreună ar trebuie să fie benefică de ambele părţi, cei răi să ia exemplu de la cei buni şi să se pocăiască, iar cei buni să crească în virtuţi încercaţi fiind în relaţiile cu cei răi.

De ce îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii care fac atât de mult rău celorlalţi?

Pentru că îi iubeşte pe cei răi şi le arată iubire pentru a se pocăi de greşelile lor.

Pentru că poate să le dea putere celor buni să treacă peste suferinţele primite de la cei răi.

Pentru că Dumnezeu poate scoate şi din cel mai mare rău, un bine şi mai răsunător.

Pentru că încurcate sunt căile lui şi cu greu de înţeles şi memorat de către noi.

Pentru că numai Hristos are putere să-şi iubească vrăjmaşii...

iar noi putem face asemenea doar prin El, prin harul lui Dumnezeu pe care-l primim în dar.

Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

Obsesia curățeniei

După psihanalistul francez Norbert Sillamy – autor al Dictionarului de psihologie, obsesia este „o afecțiune mentală caracterizată prin apariția de gânduri, sentimente sau conduite care tind să se impună subiectului împotriva voinței lui”.
Cel mai adesea, obsesia pentru curăţenie apare pe fondul unei tulburări psihice, cunoscută sub numele de tulburare obsesiv-compulsivă (TOC). Statisticile arată că între doi şi patru la sută din populaţie are această tulburare, care nu se manifestă doar prin obsesia pentru curăţenie, ci şi pentru ordine, perfecţiune sau pentru păstrarea obiectelor fără valoare.
Lipsa de curăţenie provoacă nelinişte
Pentru o persoană care suferă de TOC, casa nu poate fi niciodată prea curată. Când observă că pe mobilă s-a aşezat praful, nu se poate abţine să nu-l şteargă repede cu o cârpă, iar dacă reuşeşte totuşi să nu reacţioneze imediat, gândul că pe mobilă este praf îl poate determina să se trezească mai devreme dimineaţa doar pentru a face curăţenie.
O persoană care suferă de TOC se va simţi irascibilă şi neliniştită la gândul că în casă nu este curat şi nerăbdătoare să dea cu aspiratorul şi să spele pardoseala. Doar atunci când totul este „lună“ de curăţenie reuşeşte să se liniştească, dar numai pentru puţin timp: până când observă că a lăsat în urmă un obiect necurăţat – şi va căuta insistent să găsească unul.
Perfecţionismul şi nevoia de control marchează acest tip de personalitate. Indivizii cu TOC nu reuşesc să se relaxeze, sunt rigizi şi preocupaţi de reguli şi detalii. Obsesia pentru curăţenie vine de multe ori „la pachet“ cu cea pentru ordine. Obiectele din casă ori de pe biroul de la serviciu au un loc al lor, din care nu trebuie mutate sub nicio formă, hainele din şifonier sunt împachetate meticulos, umeraşele sunt toate aşezate într-un singur sens, cărţile din bibliotecă sunt aranjate după o logică anume (în ordine alfabetică sau în funcţie de dimensiune), iar dosarele nu stau în dezordine pe birou.

TOC duce la depresie
Există mai multe tipuri de nevroze, dar dintre toate, tulburarea obsesiv-compulsivă este cea mai gravă, pentru că este asociată cu cel mai mare risc de depresie. Persoanele care suferă de această tulburare nu reuşesc să o controleze singuri, iar ea va ajunge să le epuizeze psihic. Acest lucru interferează semnificativ cu calitatea vieţii sale şi îi produce un disconfort semnificativ. În plus, persoanele din jur sunt la rândul lor influenţate de comportamentul persoanei obsedate de curăţenie şi resimt şi ele acest disconfort. Tulburarea obsesiv-compulsivă afectează întreaga familie.
Pe langa ideea de ordine si curatenie, obsesivii sunt dominați și de conștiinciozitate, încăpățânare și zgârcenie, tendința de a face liste, de a clasa, ordona. Sintetizand, obsesivul compulsiv considera ca existenta sa gravitează asupra triadei: curățenie-timp-bani.
Obsesia produce stres şi tensiune în viaţa socială
Persoanele cu TOC analizează în cele mai mici detalii relațiile sociale. Uneori comentariile dezinvolte ale unor prieteni, colegi sau membrii ai familiei îi pot înstrăina definitiv. Relația cu o persoana cu TOC poate fi dificilă în condițiile în care aceasta are dificultăți majore în acceptarea incertitudinilor sau are un simț exagerat al responsabilității.
Cum recunoști tulburarea
O persoană cu sindromul obsesiv-compulsiv este foarte ușor de identificat, deoarece are o serie de trăsături foarte puternice:
– nevroză – în situații periculoase, devine extrem de anxioasă;
– impulsivitate – are tendința să se angajeze în activități cu rezultate imediate;
– simț exagerat al responsabilității pentru propriile acțiuni;
– indecizie – are nevoie de foarte mult timp pentru a putea lua o decizie;
– perfecționism – nevoia de a face totul bine, cu orice preț.
Remediile recomandate împotriva acestei tulburări de personalitate sunt în primul rând de natură psihoterapeutică. În acest caz, cea mai preferată de pacienți este terapia nondirectivă, dar poate fi agreată și terapia de grup (mai dificile fiind primele 4 sedințe).
Farmacologia are și ea un cuvânt de spus, anumite medicamente având rezultate bune în cazul acestei tulburări. Totodata, nu trebuie omis faptul că avansarea în vârstă aduce o îngroșare, accentuare a trasăturilor și manifestărilor obsesiv compulsive.
Important de retinut: lucrurile nu sunt atât de simple și de lipsite de nuanță. Știm cu toții că există familii care duc o viata cât se poate de plăcută și de interesantă în case în care domneste o mare harababură, dupa cum există și case puse la punct, în care s-au instalat pentru totdeauna tristețea și nemulțumirea reciprocă.
Sursa: adevarul.ro

De ce persoanele empatice se simt epuizate în preajma oamenilor falşi

Oamenii care au o sensibilitate emoţională mai pronunţată au fost identificaţi în mod oficial în 1991 de către doctorul în psihologie, Elaine Aron
Persoanele empatice sunt mult mai sensibile la emoţii şi diferite comportamente, faţă de majoritatea oamenilor. Ştiu să asculte cu adevărat şi obişnuiesc să fie generoşi cu cei din jur. Fiind foarte atenţi la lucrurile care se întâmplă în jurul lor, de cele mai multe ori pot să vadă direct cine se comportă în mod fals. Preferă să aibă relaţii interpersonale profunde şi sincere şi nu suportă să aibă de-a face cu personalităţi false sau cu două feţe.
De ce persoanele empatice se simt epuizate în preajma oamenilor falşi?
Unei persoane empatice care interacţionează cu una falsă, îi este destul de dificil să nu vadă cu claritate incongruenţele. Nu prea poate doar să observe acest lucru şi apoi să se uite pur si simplu în altă parte, ci intră într-o stare de disconfort. Simptomele pot fi mentale dar şi fizice, cu stări de oboseală, frustrare, mâini încordate şi creşterea ritmului cardiac.
Nu faptul că aceste persoane sunt false este deranjant, ci faptul că acea personalitate proiectată este doar un paravan care ascunde propria suferinţă. Totuşi, nu este deloc uşor sau confortabil să interacţionezi cu ei.
Comportamente şi situaţii care dau de furcă persoanelor empatice
Mai jos sunt câteva situaţii care declanşează un semnal de alarmă în mintea unei persoane empatice:
Nu mai vrei să vorbeşti sau să contribui la conversaţie;
Ai anumite sentimente de vinovăţie pentru că nu doreşti să fii în preajma acelei persoane;
Îţi compromiţi valorile pentru a fi acceptat de cei din jur;
Să oferi complimente lipsite de sinceritate, doar pentru a fi acceptat de cei care le primesc;
Poveşti îmbietoare sau adevăruri cu fundă roşie doar pentru a primi aprobarea celor din jur;
Să te comporţi ca şi cum ai fi mare şi tare, doar pentru a ascunde sentimente de vulnerabilitate;
Să renunţi la modul tău natural de a fi pentru a încerca să te comporţi într-un mod diferit.
Cele mai întâlnite răspunsuri şi reacţii ale persoanelor empatice:
Te străduieşti să formulezi propoziţii, să răspunzi la întrebări legate de tine sau să articulezi cuvintele;
Ţi se face rău fizic după ce ai interacţionat ceva mai mult cu persoane false;
Eviţi de tot să te mai vezi cu persoana respectivă, din cauza faptului că te simţi într-un mod negativ când eşti în preajma ei;
Dorinţa de a vrea pur si simplu să renunţi la tot şi să pleci cât mai repede din situaţie;
Sentimente de teamă şi nelinişte de care scapi doar dacă eşti la distanţă faţă de sursă;
Ca persoană empatică, sunt câteva moduri prin care faci faţă oamenilor falşi
Inevitabil în viaţă vei avea de-a face cu persoane false din când în când. Ca persoană empatică, să fugi pur şi simplu de aceste situaţii nu este o opţiune. Încearcă cele 3 principii cheie de mai jos pentru a-ţi menţine calmul şi a evita reacţii negative când ai de-a face cu persoane false.
1. Aminteşte-ţi să mergi pe calea ta
O situaţie dificilă în care putem pica este cea în care dorim să ajutăm pe toată lumea. Deşi este bine să-i ajuţi pe cei din jur, probabil că este o idee bună să tragi linie în momentul în care ajungi să sacrifici visele la care aspiri. Ideea aici este că există un risc în urma căruia te simţi neîmplinit, gol pe dinăuntru şi până la urmă incapabil de a-i mai ajuta pe cei din jur.
Dacă ajungi să neglijezi dezvoltarea ta şi importanţa de a merge pe propria cale, probabil că a sosit momentul să tragi linia şi să-ţi aminteşti că nu poţi să salvezi pe toată lumea. Dezvoltarea ta şi importanţa de a merge pe propria cale, nu sunt lucruri de neglijat.
2. Exprimă-ţi mereu punctul de vedere
Se întâmplă să apară următoarea situaţie: ca persoană sensibilă, cum poţi să-ţi exprimi mereu punctul de vedere dacă ştii că acest lucru ar putea face rău celui de lângă tine? Ca punct de plecare, dacă spui „nu” unei solicitări, asta nu înseamnă că eşti o persoană rea. Să fii de acord când simţi că nu-i corect, numai pentru a da înapoi mai târziu, nu va face decât să înrăutăţească situaţia pentru amândoi.
Dacă ceva nu-ţi face bine, vorbeşte, spune-o. Dă curs doar situaţiilor în care ambele părţi au de câştigat în final, fără să-ţi fie teamă să spui „nu” când este nevoie.
3. Nu poţi mulţumi pe toată lumea
Să încerci să-i mulţumeşti pe cei din jur poate fi un lucru destul de inofensiv, însă poate ajunge să ne dăuneze destul de mult. Dacă mereu pui deoparte ceea ce ai de făcut sau ceea ce-ţi doreşti, s-ar putea să ajungi să te simţi stors de energie, epuizat şi incapabil să mulţumeşti pe cineva.
Aminteşte-ţi de următorul principiu: dacă nu ai grijă de tine şi nu eşti tu echilibrat şi puternic, este destul de dificil să ajuţi pe cineva.

Sursa: epochtimes-romania.com

Ce rol au prietenii in procesul de evolutie personala?

Oamenii intra si ies destul de repede din viata noastra…
Dintre cei care intra, unii vin si raman, in timp ce si mai putini sunt cei care isi lasa amprenta de neinlocuit in sufletul nostru.
Acestia din urma sunt cei care ne schimba viata pentru totdeauna!

Fiecare dintre noi am facut parte din diverse cercuri sociale.
Inca de mici am fost inconjurati de alti oameni, cu care ne placea sa ne petrecem timpul liber.
Spre adolescenta am inceput sa atragem langa noi persoane asemeni noua, cu valori si principii comune.
Am inceput sa observam putin cate putin influenta pe care o are fiecare persoana asupra noastra si ne-am adus in atentie modul in care relationam cu ceilalti.
Cu o imagine neclara, multi dintre noi vedem doar partea plina a paharului in relatiile de prietenie si credem ca in fiecare persoana se afla un prieten loial.
Ignoram pur si simplu acele sageti pe care ceilalti le arunca asupra noastra si credem ca anturajul este tot una cu prietenia.
Faptul ca existau in trecutul meu cateva persoane cu care imi petreceam timpul, consumam alcool si eram acceptat, credeam ca inseamna in totalitate o relatie buna de prietenie.
Fara sa imi dau seama, ma invarteam intr-o roata de hamster si nu aveam nici o sansa sa vad alte oportunitati si sa cunosc o adevarata relatie de prietenie.
De evoluat nici nu se punea problema pentru ca faceam de fiecare data aceleasi lucruri.
Cand intampinam probleme, acele persoane dispareau ca prin minune, iar eu credeam ca si asta este un lucru firesc si ca fiecare are momentele lui in care poate sa fie absent, ignorandu-ma in totalitate.
Am inceput sa citesc iar timpul si experienta m-a facut sa inteleg adevarata comoara ce se afla in prietenie.
Cu ce te ajuta implicarea in prietenie?
Implicarea intr-o relatie de prietenie aduce numai beneficii atat tie cat si celorlalti.
Nu ma refer aici la beneficii materiale, ci la acele valori ce nu pot fi cumparate cu bani.
Prietenia si dragostea sunt doua dintre valorile importante din viata fiecarui om, ce iti ofera fericire si siguranta si te ajuta la dezvoltarea ta si in drumul pe care il ai de parcurs spre o viata linistita, cu mult superioara fata de ceilalti.
Un om inconjurat de prieteni se va simti mereu bine.
In el va rasari sentimentul de implinire si realizare, o descifrare a misterului vietii si o bogatie nemasurata si neinlocuibila a firii omenesti.
Odata cu aparitia prietenilor in viata ta, sufletul si universul ti se coloreaza imbracand haine stralucitoare si totul devine mult mai usor decat a fost initial.
Fiecare problema este mult mai simpla, curajul de a lupta si de a merge mai departe este cu mult crescut, iar forta fizica si mentala capata o rezistenta mult mai mare.
Un om fara prieteni este un om sarac din toate punctele de vedere.
Dificultatiile pe care le intampina pe parcursul vietii, singuratatea ce lasa urme adanci in personalitatea si caracterul omului, duce la aparitia unor tulburari in convietuirea omului in societate.
Un om care adesea este singur si lipsit de prietenie, va avea o viata asemanatoare cu cea a unui om grav bolnav, unde suferinta si slabiciunea sunt la ordinea zilei.
Dragostea este vindecatoare pentru sufletul si trupul nostru, iar implinirea sufleteasca este si ea legata de dragostea fata de semeni si iubirea prietenilor nostri.
Un prieten este acela ce te accepta asa cum esti si te iubeste in mod neconditionat.
Cu siguranta ai intalnit extrem de multe persoane ce pretindeau ca iti sunt prieteni, iar la prima incercare s-au spulberat precum nisipul fin in bataia vantului.
Daca nu ai ai inca prieteni adevarati, nu iti pierde speranta si increderea in oameni, pentru ca prietenia adevarata inca exista si este acolo langa tine, gata sa iti zambeasca in orice moment.
Prietenia adevarata te ajuta, te dezvolta si iti arata frumusetea ascunsa din tine.
Un prieten te intelege si cauta solutii impreuna cu tine in problemele existentiale.
Iti celebreaza fiecare succes si se bucura cu sinceritate de fiecare reusita a vietii.
Multi pretind ca iti sunt prieteni, insa tu ai datoria sa observi si sa oferi incredere si prietenie acolo unde sentimentul este reciproc.
Ignora-i pe cei ce te ignora si acorda-le sansa celor ce te iubesc neconditionat sa iti arate acest lucru.
Ce rol au sfaturile prietenilor in viata noastra?
Sfaturile sunt pansamente umede aplicate ranilor deschise prin care trecem in calatoria noastra prin viata.
Un sfat bun la momentul potrivit face cat 1000 de vorbe.
Un sfat sincer de la un prieten bun iti deschide noi orizonturi si optiuni in dezvoltarea ta si te ajuta ca impreuna cu acela sa urci pe o treapta superioara si sa iti duci viata la un alt nivel.
Acorda-i sufletului tau cel mai bun tratament pe care il gasesti, acesti minunati oameni si lasa minunatul sentiment al prieteniei sa se reverse peste intregul corp.
Cred in prietenie adevarata, cred in mine si cred in tine!
Impreuna putem schimba ceva in aceasta lume si impreuna ne putem bucura de oameni minunati.
De ce este esential sa fim ascultati si care sunt consecintele ce apar in cazul in care nu suntem ascultati? 
Ce impact au prietenii asupra noastra?
Cand esti ascultat vezi cu ochii tai ca nu esti singur, chiar daca ai clipe in care crezi ca nu este nimeni acolo sa te ajute.
In momentele in care iti este greu sa te regasesti, tinzi sa crezi ca esti singur, al nimanui, iar comunicarea cu un prieten este benefica si esentiala, bucurandu-te ca cineva are pe langa problemele sale, timp pentru a le asculta si pe ale tale.
Multi, probabil ca si tu, sunt nefericiti pentru ca nu gasesc intelegere si ascultare nici in prieteni, dar nici macar in propria sa familie.
La nivel psihologic se instaleaza un sentiment de singuratate, fapt ce va provoca adevarate dereglari in comportamentul si in subconstientul tau.
Convingerea ca esti singur te va face in timp sa pierzi increderea in oameni si sa te izolezi.
Vei dori sa stai cat mai retras avand impresia ca traiesti intr-o lume total diferita de tine, unde anxietatea si depresia incep sa isi faca simtita prezenta.
Netratate aceste tulburari ajung sa provoace adevarate dereglari, ducand subiectul intr-o stare generala depresiva, scazandu-i drastic increderea in sine.
Daca nu se va actiona la timp in unele cazuri pot avea sfarsit nefericit.
Iata de ce este foarte important sa avem alaturi de noi acesti oameni minunati, ingeri pe pamant numiti intr-un singur cuvant..prieteni.

Sursa: Florin Iacob - blog - „Depaseste Limitele”

Vreau să pierzi tot ce ai ca să devii liber

Poţi să devii un om împlinit sufleteşte doar când scapi de frica de a pierde ceva. Iar de frica de a pierde scapi când pierzi totul şi îţi dai seama ce mult ţi-a rămas.
Ceea ce încercăm noi să facem este să dezvelim înveliş după înveliş şi să pătrundem până la adevărata noastră esenţă, locul în care vom găsi spiritul nostru, vocaţia, iubirea şi toate comorile noastre.
Oamenii caută foarte mult în exterior crezând că acolo este fericirea. Revelaţia se produce când omul obţine măcar o parte din ceea ce credea că îl face fericit şi vede că starea lui interioară nu s-a schimbat deloc. Şi atunci se întreabă, sau ar fi bine să se întrebe, dacă el şi-a dorit lucrurile acelea în primul rând sau i-a fost băgat în cap odată de către alţii că acele lucruri sunt importante, că trebuie să şi le dorească.
Vei observa că părinţii, mass-media, oamenii cu autoritate, şcoala, permanent ţi-au spus ce şi cum să faci.
Atunci îţi dai seama că e important să îţi asculţi vocea interioară şi că ea este cea mai importantă.
Doar că vocea interioară uneori se aude precum foşnetul frunzelor dintr-un copac aflat într-un parc central dintr-un oraş aglomerat.
Aşadar, cum faci atât de multă linişte pentru a auzi foşnetul acelor frunze, şoaptele acelei voci ?
Cred nu doar că trebuie să faci linişte în vocile exterioare, ci să şi faci vocea interioară să vorbească mai tare.
Beethoven spunea la un moment dat ”Dumnezeu şopteşte în urechile oamenilor în timp ce URLĂ în ale mele”.
Vocea interioară, vocea inimii nu este neapărat o voce. Sunt sentimente şi stări pe care le simţi şi poţi încerca să le transpui în cuvinte. Ca de exemplu când inima vorbeşte în Alchimistul lui Paulo Coelho.

“Pe fiecare om de pe faţa Pământului îl aşteaptă o comoară undeva”, îi spuse inima. Noi, inimile, obişnuim să vorbim puţin despre aceste comori pentru că atunci oamenii nu mai vor să le găsească. Vorbim despre ele numai copiilor. Apoi lăsăm viaţa să-l îndrepte pe fiecare spre destinul său. Dar, din nefericire, puţini urmează drumul care le este trasat, adică drumul Legendei Personale şi al fericirii. Ei cred că lumea este un lucru ameninţător, şi de aceea lumea chiar devine ameninţătoare.
“Şi atunci noi, inimile, vorbim din ce în ce mai încet, dar nu tăcem niciodată. Şi evităm ca vorbele noastre să fie auzite: nu vrem ca oamenii să sufere pentru că nu şi-au urmat inimile.”
― De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-şi urmeze visele? îl întreba flăcăul pe Alchimist.
― Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere.
Începând din ziua aceea, flăcăul şi-a ascultat inima. I-a cerut să nu-l mai părăsească niciodată. I-a cerut ca, atunci când se depărta de visele lui, inima să-i bubuie în piept şi să-i dea semnalul de alarmă. Flăcăul a jurat că de câte ori va auzi acest semnal, avea să-l asculte." - Paulo Coelho

Cum să trăieşti fără frică

Acum că ştii povestea mea destul de în amănunt, am să îţi zic cum am învăţat să trăiesc fără frică şi am să încerc să te învăţ şi pe tine să faci la fel.
Ajuns la aproape 30 de ani, în toate domeniile vieţii făcusem progrese.
Aveam ceva bani, nu mulţi dar nu mai făceam foamea.
Aveam o afacere care funcţiona.
Avem o relaţie de iubire.
Aveam prieteni şi viaţă socială.
Aveam vise de viitor.
Începeam să îmi construiesc o reputaţie.
Şi încet dar sigur, frica de a pierde unul sau mai multe dintre aceste lucruri pentru care muncisem atât de mult, îşi făcea cuib în inima mea.
Ţin minte foarte clar momentul în care îmi era frică să scriu un articol pe blog-ul alfa pentru că mă gândeam că s-ar putea să jignesc unii oameni care vor vedea ce am scris.
Îmi era teamă că îmi voi pierde relaţia, devenisem suspicios şi gelos.
Îmi era teamă că dacă îmi pierd reputaţia nu voi mai vinde cărţi şi nu voi mai avea bani.
Începuse să îmi fie frică să nu pierd lucrurile materiale din viaţa mea.

”Ataşamentul este originea şi rădăcina suferinţei, aşadar este cauza oricărei suferinţe.”

Eu mă ataşam de lucruri exterioare mie asupra cărora nu aveam foarte multă putere de control, dar îmi doream controlul uitând lecţia esenţială pe care viaţa ţi-o predă permanent: singurul control pe care îl poţi avea vreodată este asupra lumii tale interioare.

"Este mai puternic cel care se cucereşte pe sine decât cel care învinge o mie de inamici în o mie de bătălii".

Această frică devenea tot mai puternică şi îmi făcea viaţa un calvar doar din cauza gândurilor şi emoţiilor pe care le aveam permanent, teama ca nu cumva să pierd ceva pentru care muncisem mult şi greu, lucruri în care investisem timp, energie şi suflet.
Viaţa este un profesor minunat.
Peste câteva luni de zile, probabil din cauza felului meu fatalist de a fi în acea perioadă, iubita m-a părăsit, şi am pierdut totul.
Puterea de muncă, relaţia de cuplu, stâlpii pe care mă bazam în existenţa mea până atunci, dispăruseră şi au urmat luni de zile de singurătate şi depresie.
O noapte întunecată a sufletului meu, prilej de cunoaştere de sine.
Nu am fugit, nu am căutat salvarea în lumea exterioară ci am coborât în infernul sufletului să îmi înfrunt demonii.
Uitasem vocea interioară care mă propulsase în lumea exterioară, vocea vocaţiei şi a misiunii mele şi începusem să mă agăţ de lucruri care nu contează.
Şi pentru asta, a venit pedeaspsa, lecţia sau cel mai bine zis…oportunitatea şi şansa.
S-a întâmplat un lucru ciudat.
Când femeia cu care eram în relaţie a plecat, aveam sentimentul că mi-a luat ceva.
Nu mai aveam entuziasmul ce m-a caracterizat toată viaţa, vocaţia parcă amuțise, nu ştiam ce ar fi bine să fac, cum să încep să reconstruiesc.
Un adevăr ştiam sigur. Am fost puternic, fericit şi entuziast înainte, pot să fiu şi acum. Nimeni nu îmi poate lua ce am eu în interior şi mi-am dat seama că nu mi-a fost luat nimic, ci doar mi-a fost acoperit.
Tot ce era mai bun în mine era acoperit, ştiam asta, dar nu ştiam cum să descopăr din nou comoara mea interioară. Nu aveam nicio metodă.
Acum ştiu că ego-ul meu, ataşamentele mele, fricile mele, convingerile greşite, toate acestea acopereau ermetic spiritul meu, vocaţia, iubirea adevărată. Lumina nu mai strălucea în Pera, vocea interioară nu se mai auzea decât foarte, foarte slab.
După 3 luni de suferinţă în care am avut ocazia să îmi cunosc din nou slăbiciunile şi demonii, poate mai profund decât până atunci, revelaţia a venit sub forma unui exemplu. Un om tânăr care a suferit o pierdere mult mai grea decât mine, moartea copilului său.
Mi-am făcut curaj să îl întreb ce anume îl ajută să fie puternic şi să se bucure de viaţă după aşa o pierdere. Speram să aflu cum poate fi el aşa puternic şi eu aşa de slab deşi lui sigur trebuie să îi fi fost mai greu.
Mi-a spus că l-a ajutat spiritualitatea, sentimentul că ce s-a întâmplat este o lecţie, credinţa în Dumnezeu şi rugăciunile pe de o parte. Apoi, al doilea lucru a fost iubirea oamenilor din jur.
Am mers acasă şi am plâns în faţa oglinzii, la 30 de ani, dar erau lacrimi de eliberare şi bucurie, nu de suferinţă. Partea spirituală o înţelegeam şi eu. Ştiam că e o lecţie, deşi nu înţelegeam încă sensul ei. Nu asta era problema, ci faptul că eu nu ştiam cum să dezvelesc puterea mea interioară de lanţurile slăbiciunilor care mă copleşeau.
Revelaţia pentru mine a stat în cel de-al doilea lucru, şi anume ”iubirea oamneilor din jur”.
Ştiam clar că eu îmi doresc să fiu un foarte bun psiholog, acest vis era intact. În acelaşi timp, mi-am dat seama că în viaţă, dacă voi deveni un bun psiholog, voi avea în jur foarte mulţi oameni care au nevoie de sprijinul meu, de iubirea mea, de compasiunea, de încurajările mele.

Şi cum pot eu să fiu tare pentru alţii când nu pot să fiu nici măcar pentru mine?

Mi-am dat seama că dacă e să realizez ceea ce îmi doresc în viaţă, nu mai am voie să îmi las acoperită comoara interioară de ego, frică şi ataşamente exterioare pentru că mă trădez pe mine precum şi oamenii care cred în mine şi se bazează pe mine.
Mi-am dat seama atunci că frica mi-a luat totul şi tot ce e mai bun în mine era legat în lanţurile fricii.
Mi-a fost frică să nu pierd relaţia şi am piedut-o. Mi-era frică să nu îmi pierd entuziasmul şi l-am pierdut. Îmi era teamă că nu îmi voi mai auzi vocea interioară şi acum eram surd la ea.
Apoi, după ce am pierdut totul, îmi era teamă că nu voi mai descoperi niciodată ceea ce mă făcea puternic şi fericit odată.
Peste tot, doar frică.
În acel moment, când nu mai aveam nimic, m-am simţit din nou ca şi atunci când îmi descoperisem vocaţia şi aveam primele dialoguri cu vocea mea interioară, cu daimonul meu.
Dacă atunci se auzise vocea vocaţiei, acum se auzea vocea iubirii care pentru prima oară după mult timp, se auzea mai tare decât vocea fricii.
Iar vocea iubirii a spus aşa:

”De ce te temi? Ai uitat că tot ce e mai bun în tine a apărut atunci când nu mai aveai nimic de pierdut, când ai ales să mori mai degrabă decât să trăieşti altfel decât ascultând de propria ta lege? Nu ţi-a fost frică de moarte iar acum ţi-e frică să nu îţi pierzi reputaţia, o relaţie sau altceva? Cum îi poţi tu ajuta pe oamenii din jur care au nevoie de iubirea ta, de puterea exemplului tău, de încurajările tale dacă trăieşti în frică? Lumea are nevoie de tine puternic şi neînfricat, nu mic şi speriat.
A fost o zi când spuneai lucrurilor pe nume, şi nu îţi era teamă de părerea celor din jur pentru că ştiai că mesajul tău vine din suflet. Era o zi când nu te gândeai la reputaţie. Acum poţi alege să faci asta din nou şi vei dezveli un înveliş ce îţi acoperă spiritul.
A fost o zi când nu îţi era frică să iubeşti şi nu te gândeai la ce primeşti înapoi, o zi când iubirea izvora din tine şi nu o cerşeai de la alţii. Acum poţi alege să iubeşti din nou fără frică şi îţi vei dezveli alt înveliş, cel care îţi acoperă iubirea.
A fost o zi când vocea ta interioară se auzea clar şi răspicat pentru că nu mai lăsai alte voci să o acopere. Era o zi când îţi respectai propria lege şi erai aliniat cu întreg Universul. Acum poţi alege să ai mai multă încredere ca oricând în intuiţia ta şi astfel vei mai da deoparte un înveliş ce îţi acoperă vocaţia.
Pentru că spiritul tău, iubirea ta şi vocaţia ta sunt unul şi acelaşi lucru, sunt sursa ta de putere infinită şi indiferent că eşti în vârf de munte sau în fundul unei temniţe, spiritul tău este sâmburele tău de Divinitate. Prin tine Dumnezeu vrea să se manifeste şi ai tot ce are şi el. Ai fost împuternicit să creezi şi să radiezi lumina ta în această lume. Nu bloca această lumină cu lucruri mărunte precum frica.

În spiritualitate se spune că există doar două stări sufleteşti principale. Iubirea şi frica. Şi că tot restul sentimentelor şi stărilor sufleteşti fac parte ori din iubire ori din frică.

Exerciţiu - cum să auzi vocea iubirii şi a puterii interioare

Vreau să facem un mic exerciţiu acum prin care să te ajut să simţi măcar o frântură din ce am simţit eu în clipa acestei revelaţii. Astfel, sunt şanse mari ca în tine să rezoneze propria putere interioară şi voce a iubirii care va face frica să dispară. Şi dacă reuşeşti măcar pentru o clipă să simţi asta, vei şti ce să cauţi, sentimentul şi starea pe care le vrei cât mai mult în viaţa ta.
Ca să lămurim un lucru. Nu vorbesc despre îndrăgostire, adică acea atracţie hormonală ce durează 1-2 ani şi are ca scop perpetuarea speciei. Acum vorbim despre izvorul tău de iubire, spiritul tău, vocaţia ta, puterea ta interioară. Vorbim despre puterea spiritului tău care odată descoperită te va face o persoană invincibilă care nu mai are nevoie de nimic de la nimeni.


Sursa: PERSONALITATEA ALFA - blog